Grădina era foarte mare și amenajată, abia de câțiva ani, cu un gust desăvârșit. Dar copacii erau bătrâni, de peste un veac. Avea ceva câmpenesc.
MASSINGER[1]
Julien se pregătea tocmai să-i scrie un contraordin lui Fouqué, când bătu ora unsprezece. Răsuci cu zgomot cheia în broasca ușii, ca și cum s-ar fi încuiat în odaie. Apoi plecă tiptil să vadă ce se petrece în toată casa, mai ales la etajul patru, unde erau camerele servitorilor. Nu observă nimic deosebit. Una din cameristele doamnei de La Mole avea musafiri; servitorii, foarte veseli, petreceau bând punș. „Cei ce râd așa, gândi Julien, nu vor lua parte la expediția nocturnă; altfel, ar fi mult mai serioși.”
În cele din urmă, se așeză într-un colț întunecos al grădinii. „Dacă plănuiesc să se ascundă de servitorii casei, atunci îi vor pune să sară peste zidul grădinii pe cei aduși să mă surprindă. Dacă domnul de Croisenois își va păstra cât de cât sângele-rece în toată treaba asta, atunci va socoti că e mult mai puțin compromițător pentru fata cu care vrea să se însoare să-i pună să tabere asupra mea înainte să pătrund în odaia domnișoarei de La Mole.”
Julien făcu o recunoaștere militară, foarte precisă. „E vorba de onoarea mea, gândi el; dacă mi se întâmplă una boacănă, n-o să mă pot scuza față de mine însumi, spunându-mi: «Nu m-am gândit la asta...»”
Cerul era supărător de senin. Luna răsări pe la unsprezece; la douăsprezece și jumătate lumina din plin fațada clădirii care dădea spre grădină.
„E nebună”, își spunea Julien. Când bătu ora unu, fereastra contelui Norbert mai era încă luminată. Lui Julien nu-i fusese atâta frică de când se știa pe lume; vedea numai pericolele aventurii și nu simțea pic de entuziasm.
Se duse de luă scara uriașă, așteptă cinci minute, ca să lase timp pentru un eventual contraordin, iar la ora unu și cinci minute rezemă scara de fereastra Mathildei. Urcă treptele binișor, cu pistolul în mână, mirându-se că nu e atacat. Când se apropie de fereastră, aceasta se deschise fără zgomot.
— În sfârșit, domnule, îi spuse Mathilde nespus de tulburată, de un ceas vă urmăresc mișcările.
Julien era foarte încurcat; nu știa ce să facă, nu simțea nici urmă de iubire. În încurcătura lui, se gândi că ar trebui să fie îndrăzneț și încercă s-o sărute pe Mathilde.
— Vai, ce rușine! făcu ea îndepărtându-l.
Foarte mulțumit că fusese respins, se grăbi să arunce o privire prin preajmă; luna era atât de luminoasă, încât umbrele pe care le arunca în odaia domnișoarei de La Mole păreau negre. „S-ar putea prea bine ca acolo să fie ascunși oameni, iar eu să nu-i văd”, gândi Julien.
— Ce aveți în buzunarul de la șold? îl întrebă Mathilde, încântată că a găsit un subiect de discuție.
Suferea îngrozitor; toate simțămintele de cumințenie și de sfială, atât de firești unei fete de familie bună, puseseră din nou stăpânire pe ea și o chinuiau.
— Am tot soiul de arme și de pistoale, îi răspunse Julien, la fel de mulțumit că găsește ceva de spus.
— Trebuie să luați scara, îl sfătui Mathilde.
— E îngrozitor de mare și ar putea să spargă geamurile salonului de jos sau ale mezaninului.
— Geamurile trebuie ferite, vorbi Mathilde, încercând zadarnic să-și găsească tonul obișnuit de discuție; ați putea, cred, să coborâți scara cu o frânghie, legată de primul fustei. Am totdeauna la mine o provizie de frânghii.
„Asta-i femeie îndrăgostită! gândi Julien. Și mai îndrăznește să-mi spună că mă iubește! Atâta sânge-rece, atâta judecată în măsurile de prevedere îmi arată îndeajuns că nu l-am învins pe domnul de Croisenois, după cum făceam prostia să cred, ci că, pur și simplu, i-am luat locul. Dar, la urma urmei, ce-mi pasă?! Parcă eu o iubesc?! Îl înving pe marchiz prin faptul că s-ar necăji grozav dacă ar afla că are un înlocuitor și s-ar necăji și mai tare dacă ar ști că înlocuitorul sunt eu. Cu câtă semeție mă privea ieri-seară, la cafeneaua Tortoni[2]! Se făcea că nu mă cunoaște! Și cu ce aer răutăcios m-a salutat, apoi, când n-a mai avut încotro!”
Julien legase frânghia de ultimul fustei al scării și o cobora încetișor, aplecându-se mult în afara balconului, ca să nu atingă geamurile. „Minunat prilej să fiu ucis, dacă e cineva ascuns în odaia Mathildei”, gândi el. Dar pretutindeni continua să domnească o liniște adâncă.
Scara atinse pământul. Julien izbuti să o culce pe stratul de flori exotice, de-a lungul zidului.
— Ce-o să zică mama când își va vedea frumoasele ei plante strivite cu totul?... spuse Mathilde. Trebuie să aruncați frânghia, adăugă ea, calmă. Dacă ar zări-o cineva urcând spre balcon, cu greu s-ar putea găsi vreo explicație.
— Și cum eu plec? întrebă Julien, glumind și imitând felul de a vorbi al creolilor. (Una dintre cameriste era născută la Saint-Domingue.)
— Dumneata, plecat pe ușă, spuse Mathilde, încântată de ideea aceasta.
„Ah! E vrednic de toată iubirea mea!” gândi ea.
Julien tocmai dăduse drumul frânghiei în grădină. Mathilde îl strânse de braț. El se crezu prins de un dușman și se întoarse brusc, scoțând un pumnal. Fetei i se păruse că auzise deschizându-se o fereastră. Stăteau amândoi nemișcați, cu respirația tăiată. Luna îi lumina din plin. Zgomotul nu se mai auzi, așa că se liniștiră.
Dar se simțiră din nou foarte stânjeniți, și unul, și altul. Julien cercetă dacă ușa era încuiată cu toate zăvoarele, se gândea să se uite și sub pat, dar nu îndrăznea; s-ar fi putut ascunde acolo un lacheu sau doi. Până la urmă, temându-se să nu se căiască mai târziu din pricina lipsei lui de prevedere, se uită.
Mathilde căzuse pradă frământărilor celei mai cumplite timidități; îi era groază de situația în care se afla.
— Ce-ați făcut cu scrisorile mele? întrebă ea în cele din urmă.
„Ce prilej minunat să-i zăpăcesc pe dumnealor, dacă trag cumva cu urechea, și să evit lupta!” gândi Julien.
— Prima e ascunsă într-o uriașă Biblie protestantă pe care diligența de ieri-seară o duce departe de-aici.
Vorbea cât se poate de răspicat, dând amănuntele acestea în așa fel încât să fie auzit de oricine s-ar fi aflat ascuns în cele două mari dulapuri de mahon pe care nu se încumetase să le cerceteze.
— Celelalte două sunt la poștă și urmează același drum ca și prima.
— Dumnezeule-Doamne! Dar de ce toate precauțiile astea? se miră Mathilde.
„De ce-aș minți?” se gândi Julien și îi mărturisi toate bănuielile lui.
— De-asta erau scrisorile tale atât de reci! vorbi Mathilde cu un glas care amintea mai mult nebunia decât duioșia.
Julien însă nu observă nuanța aceasta. Faptul că era tutuit îl zăpăci cu totul sau, cel puțin, îi risipi bănuielile; îndrăzni s-o strângă în brațe pe fata aceasta atât de frumoasă și care îi inspira atâta respect. Și nu fu cu totul respins.
Atunci Julien își folosi memoria, ca pe vremuri, la Besançon, când se afla alături de Amanda Binet, și spuse pe de rost câteva dintre cele mai frumoase fraze citite în Noua Eloiză.
— Ai o inimă cu adevărat bărbătească, îi răspunse ea, fără să asculte prea mult ce spunea. Mărturisesc, am vrut să-ți încerc curajul. Primele tale bănuieli și hotărârea pe care ai luat-o arată că ești și mai îndrăzneț decât credeam.
Mathilde se străduia să-l tutuiască și se vedea cât de colo că era mai atentă la felul acesta neobișnuit de a vorbi decât la conținutul cuvintelor pe care le rostea. Faptul că-l tutuia, pe un ton lipsit de duioșie, nu-i făcea nicio plăcere lui Julien; se mira că nu simte deloc fericirea; iar ca s-o simtă, își folosi mintea. Se gândi că e prețuit de fata asta atât de mândră și care nu împărțea niciodată laude fără rezerve; și, gândindu-se astfel, izbuti să-și măgulească amorul-propriu.
E drept că nu simțea voluptatea aceea sufletească pe care o aflase uneori lângă doamna de Rênal. Nu era pic de duioșie în simțămintele lui din aceste prime clipe. Era însă cea mai vie fericire a ambiției împlinite, și Julien era mai cu seamă ambițios. Vorbi iarăși despre oamenii asupra cărora avea bănuieli și despre măsurile născocite împotriva lor. Și, pe când vorbea, se gândea cum să tragă folos de pe urma victoriei lui.
Mathilde, foarte stânjenită încă și părând distrusă de fapta pe care îndrăznise s-o săvârșească, era încântată că găsise un nou subiect de discuție. Vorbiră despre posibilitățile de a se revedea. Julien se bucură nespus de inteligența și curajul de care dădu el însuși din nou dovadă pe când discutau. Aveau de-a face cu oameni foarte ageri la minte, micul Tanbeau era cu siguranță o iscoadă, dar nici Mathildei și nici lui nu le lipsea dibăcia.
Ce putea fi mai ușor decât să se întâlnească în bibliotecă, la urma urmei, ca să se-nțeleagă?
— Pot intra, fără să stârnesc bănuieli, în orice parte a casei, adăugă Julien, aproape până și în camera doamnei de La Mole.
Dar trebuia neapărat să treacă prin camera mamei, ca să ajungă în aceea a fiicei. Dacă Mathilde găsea că e mai bine să vină totdeauna pe scară, s-ar fi expus fericit ca nimeni altul primejdiei acesteia neînsemnate.
Ascultându-l, Mathilde era jignită de tonul lui triumfător. „Așadar îmi e stăpân!” își spuse ea. Și o cuprinseră de pe acum părerile de rău. Judecata ei limpede se îngrozea de marea nebunie săvârșită. Dacă ar fi putut, Mathilde s-ar fi nimicit și pe ea, și pe Julien. În clipele când, prin puterea voinței, își înăbușea remușcările, timiditatea și pudoarea în suferință o făceau tare nefericită. Nu-și închipuise niciodată că se va afla într-o asemenea stare îngrozitoare.
„Trebuie, totuși, să-i vorbesc, își spuse Mathilde în cele din urmă; așa se obișnuiește, îi vorbești amantului.” Și atunci, ca să-și facă datoria, și cu o gingășie aflată mai mult în cuvintele pe care le folosea decât în sunetul glasului, îi povesti feluritele hotărâri pe care le luase în privința lui, în aceste ultime zile.
Mathilde hotărâse că, dacă va dovedi curajul să se urce până la ea cu ajutorul scării, așa cum îi ceruse, avea să i se dăruie toată. Dar niciodată nu s-au spus cu un ton mai glacial și mai politicos lucruri atât de gingașe. Până atunci, întâlnirea lor fusese într-atât de rece! Te-ar fi făcut să urăști dragostea, nu alta! Ce lecție de morală pentru o fată fără minte! Merită oare să-ți pierzi viitorul pentru o asemenea clipă?
După îndelungi șovăieli, care pentru un observator superficial ar fi putut să pară zămislite de ura cea mai înverșunată, atât de greu se lăsau învinse, chiar în fața unei voințe atât de puternice, sentimentele pe care o femeie și le datorează sie însăși, Mathilde sfârși prin a fi pentru el o amantă plăcută.
E drept că avânturile ei amoroase păreau cam voite. Dragostea pătimașă era încă mai mult un model imitat decât o realitate.
Domnișoara de La Mole credea că îndeplinește o îndatorire față de ea însăși și față de iubitul ei. „Bietul băiat, își spunea ea, a avut un curaj desăvârșit, și acum trebuie să fie fericit, altfel aș dovedi eu lipsă de caracter.” Dar și-ar fi răscumpărat din toată inima, cu prețul unei veșnicii de nefericire, starea cumplită în care se afla.
Cu toată lupta pe care trebuia s-o ducă cu ea însăși, Mathilde știu să fie pe deplin stăpână asupra cuvintelor ei.
Niciun regret, nicio dojană nu tulburară noaptea aceea, care lui Julien i se păru mai curând ciudată decât fericită. „Doamne, câtă deosebire față de ultimul meu popas de douăzeci și patru de ore la Verrières! Purtările astea alese ale Parisului sunt în stare să strice totul, până și dragostea”, își spunea el, judecând cu o nemaipomenită nedreptate.
Cugeta la lucrurile acestea, stând în picioare, înăuntrul unui imens dulap de mahon, unde fusese vârât la primele zgomote auzite în încăperile vecine, care erau ale doamnei de La Mole. Mathilde își însoți mama la liturghie, cameristele părăsiră curând apartamentul, și Julien se strecură lesne de-acolo, mai înainte ca ele să se întoarcă pentru a-și termina treburile.
Porni apoi călare și căută ungherele cele mai pustii ale uneia dintre pădurile din preajma Parisului. Se simțea mai mult uimit decât fericit. Încântarea care, din când în când, îi umplea inima semăna cu bucuria încercată de un tânăr sublocotenent care, în urma vreunei isprăvi nemaipomenite, a fost înălțat dintr-odată la gradul de colonel, de către comandantul suprem; se simțea plutind la o înălțime uriașă. Tot ce în ajun se aflase deasupra lui acum îi stătea alături sau chiar mult dedesubt. Încetul cu încetul încântarea lui Julien spori, pe măsură ce mergea mai departe.
Dacă n-avea pic de duioșie în inimă, pricina, oricât de ciudată ar părea, era faptul că Mathilde, prin toată purtarea ei, își îndeplinise o îndatorire. În tot ceea ce se petrecuse în noaptea aceea, ea nu găsise nimic neprevăzut, în afară de nefericirea și de rușinea aflate în locul deplinei fericiri despre care vorbesc romanele.
„Să mă fi înșelat, poate? Să nu-l iubesc oare?” se întrebă ea.
Note
[1] Philip Massinger (1583–1640), poet și dramaturg englez.
[2] Cafenea pariziană unde veneau oameni de litere și politicieni. Deschisă la începutul secolului al XIX-lea sub numele Tortoni, a existat până în 1893.