Ce face el aici? I-o fi plăcând? S-o fi gândind să placă?
RONSARD
Dacă totul i se părea ciudat lui Julien în nobilul salon al palatului La Mole, la rândul lui, și tânărul nostru, palid și înveșmântat în negru, li se părea foarte neobișnuit celor care binevoiau să-l remarce. Doamna de La Mole îi propuse soțului ei să-l trimită după cine știe ce treburi în zilele când vor avea la masă anumite personaje.
— Țin să duc experiența până la capăt, răspunse marchizul. Părintele Pirard pretinde că facem o greșeală gravă atunci când strivim amorul-propriu al oamenilor pe care îi admitem în preajma noastră. Nu te poți sprijini decât pe ceea ce rezistă etc. Sorel ne stingherește doar fiindcă nu-l cunoaște nimeni, altminteri e un surdomut.
„Ca să mă dumiresc, își spuse Julien, trebuie să scriu numele personajelor pe care le văd intrând în salon și câte un cuvințel despre caracterul fiecăruia.” În primul rând, trecu numele a cinci sau șase prieteni de-ai casei care îi făceau curte într-o doară, crezându-l protejat, datorită vreunei toane a marchizului. Erau niște biete ființe mai mult sau mai puțin serbede; dar, trebuie s-o spunem spre lauda acestei categorii de oameni care mai poate fi întâlnită astăzi prin saloanele nobilimii, că nu erau la fel de serbede pentru toți. Unii dintre ei s-ar fi lăsat ocărâți de marchiz, dar s-ar fi revoltat la prima vorbă aspră a doamnei de La Mole.
Stăpânii casei aveau în firea lor prea multă trufie și prea mult plictis; erau prea deprinși să batjocorească pentru a se distra, ca să mai poată nădăjdui să aibă prieteni adevărați. Dar, în afara zilelor ploioase și a clipelor de plictiseală feroce, clipe nu prea dese, gazdele vădeau întotdeauna o politețe desăvârșită.
Dacă cei cinci sau șase binevoitori care îi dovedeau o prietenie atât de părintească lui Julien n-ar mai fi călcat prin palatul La Mole, marchiza ar fi fost amenințată să trăiască momente de mare singurătate; și, pentru femeile de rangul ei, singurătatea e înfiorătoare, căci este semnul dizgrației.
Marchizul avea o purtare desăvârșită față de soția lui; veghea ca salonul să-i fie destul de plin, deși nu cu pairi, căci pe colegii aceștia noi nu-i socotea îndeajuns de aristocrați ca să-i calce pragul ca prieteni, și nici îndeajuns de amuzanți ca să fie primiți ca subalterni.
Abia târziu de tot pricepu Julien tainele acestea. Despre politica ocârmuirii, care formează calul de bătaie al discuțiilor din casele burgheze, nu se vorbește în casele celor din clasa marchizului decât în clipele de ananghie.
Nevoia de distracție e încă atât de mare, chiar în veacul acesta al plictisului, încât până și în zilele când se dădeau dineuri era de ajuns ca marchizul să iasă din salon ca toată lumea să fugă. Altminteri, puteai să vorbești liber despre orice, numai să nu faci glume nici pe socoteala lui Dumnezeu, nici pe a preoților, nici pe a regelui, nici pe a demnitarilor, nici pe seama artiștilor ocrotiți de curte și nici pe seama a tot ce este statornicit; și să nu rostești nicio vorbă bună despre Béranger, despre ziarele opoziției, despre Voltaire, despre Rousseau, despre oricine își îngăduie să spună cât de cât lucrurilor pe nume; dar, mai ales, să nu vorbești niciodată despre politică.
Nici o sută de mii de scuzi rentă, nici cordonul albastru nu pot lupta împotriva unei asemenea legi a saloanelor. Cea mai neînsemnată licărire de idee era socotită o grosolănie. În ciuda eleganței, a politeței desăvârșite și a dorinței de a fi pe plac, plictiseala se citea pe toate fețele. Tinerii, veniți din obligație, se temeau să vorbească despre vreun lucru care putea duce la bănuiala că au vreo idee oarecare sau că citesc cărți interzise; și tăceau, după ce rosteau câteva fraze frumos rotunjite despre Rossini sau despre starea timpului.
Julien observă că, de obicei, discuțiile erau susținute de doi viconți și de cinci baroni pe care domnul de La Mole îi cunoscuse în emigrație. Domnii aceștia se bucurau de un venit anual între șase și opt mii de livre; patru dintre ei țineau cu ziarul La Quotidienne și trei cu Gazette de France[1]. Unul avea zilnic de povestit vreo întâmplare de la Castel, neuitând niciodată să repete cuvântul admirabil. Julien observă că acesta avea cinci decorații, pe când ceilalți nu aveau, în general, decât trei.
În schimb, puteai vedea în anticameră zece lachei înveșmântați în livrele și, toată seara, din sfert în sfert de ceas, se servea înghețată sau ceai; iar cam pe la miezul nopții, urma un fel de cină cu vin de Champagne.
Aceasta era și pricina care îl făcea pe Julien să rămână, câteodată, până la sfârșit; altfel, i se părea aproape de neînțeles faptul că ar putea cineva să asculte serios conversația obișnuită din salonul poleit cu măreție. Uneori îi privea pe cei ce discutau ca să vadă dacă nu cumva râdeau ei înșiși de spusele lor. „Domnul de Maistre al meu, pe care îl știu pe de rost, a vorbit de-o sută de ori mai bine decât ăștia, și tot e foarte plictisitor.”
Dar nu numai Julien își dădea seama de sufocarea aceasta morală. Unii dintre oaspeți se consolau mâncând întruna înghețată; alții se mângâiau la gândul că tot restul serii vor putea spune: „Chiar acuma vin din palatul La Mole, unde am aflat că Rusia” etc.
De la unul dintre binevoitori, Julien află că nu se împliniseră încă șase luni de când doamna de La Mole răsplătise vizitele stăruitoare de-a lungul a mai bine de douăzeci de ani, făcându-l prefect pe bietul baron Le Bourguignon, fost subprefect de la Restaurație încoace.
Acest mare eveniment călise din nou zelul domnilor oaspeți; mai înainte, s-ar fi supărat pentru te miri ce; acum nu-i mai supăra nimic. Lipsa de atenție față de vreunul era doar rareori directă, dar Julien surprinsese la masă două sau trei scurte schimburi de cuvinte între marchiz și soția lui, foarte neplăcute pentru cei din preajma lor. Aceste preanobile ființe nu-și ascundeau sincerul dispreț pentru tot ce nu-și avea obârșia în strămoși care se urcaseră în caleașca regelui. Julien observă că numai la auzul cuvântului cruciadă li se ivea pe chip o adâncă seriozitate amestecată cu deosebit respect. Respectul obișnuit avea totdeauna o nuanță de îngăduință în el.
În mijlocul acestei măreții și al acestei plictiseli, pe Julien nu-l interesa decât domnul de La Mole; odată, îl auzi cu plăcere spunând că n-are niciun amestec în numirea bietului Le Bourguignon. Era doar o atenție față de marchiză; Julien însă cunoștea adevărul de la părintele Pirard.
Într-o dimineață, pe când lucra împreună cu preotul în biblioteca marchizului, la veșnicul proces împotriva lui Frilair, Julien întrebă pe neașteptate:
— Părinte, faptul că iau zilnic masa cu doamna marchiză e o îndatorire a mea sau e o bunăvoință față de mine?
— E o mare cinste! răspunse preotul, indignat. Niciodată domnul N…, academicianul, care de cincisprezece ani face tot ce poate ca să-i fie pe plac, n-a obținut o asemenea cinste pentru nepotul său, domnul Tanbeau.
— Pentru mine e partea cea mai grea din slujbă. Nici la seminar nu mă plictiseam atât. Câteodată o văd căscând până și pe domnișoara de La Mole, care, oricum, trebuie să fie obișnuită cu amabilitatea prietenilor casei. Mă tem să nu adorm. Vă rog, obțineți-mi învoirea să iau masa, pe patruzeci de soli, la vreun han oarecare.
Preotul, ca un adevărat parvenit, era foarte sensibil la cinstea de a lua masa cu un mare senior. Pe când el se străduia să-l facă pe Julien să priceapă acest simțământ, un zgomot ușor le atrase atenția. Julien întoarse capul, o văzu pe domnișoara de La Mole care îi asculta și se roși. Domnișoara de La Mole venise să caute o carte și auzise tot; ceea ce o îndemnă să capete oarecare stimă pentru Julien. „El nu e născut să se ploconească așa ca preotul cel bătrân. Doamne, ce urât mai e!”
La masă, Julien nu îndrăzni s-o privească pe domnișoara de La Mole, dar ea avu bunătatea să-i vorbească. În seara aceea, erau așteptați o mulțime de oaspeți, așa că îl sfătui să rămână. Tinerelor fete din Paris nu le plac nici în ruptul capului bărbații vârstnici, mai ales când nu sunt îmbrăcați îngrijit. Lui Julien nu-i trebuise prea mult spirit de pătrundere ca să-și dea seama că toți colegii domnului Le Bourguignon, rămași în salon, aveau cinstea de a fi ținta obișnuită a ironiilor domnișoarei de La Mole. În seara aceea, fie că o făcu sau nu dinadins, ea se purtă cumplit de crud cu plicticoșii.
Domnișoara de La Mole era centrul unui mic grup care se forma aproape în fiecare seară în spatele uriașului fotoliu al marchizei. Acolo se aflau marchizul de Croisenois, contele de Caylus, vicontele de Luz și încă vreo doi sau trei tineri ofițeri, prieteni cu Norbert sau cu sora lui. Domnii aceștia ședeau pe o canapea mare și albastră. La capătul canapelei, opus capătului unde se afla strălucitoarea Mathilde, Julien ședea tăcut pe un scăunel de paie nu prea înalt. Locul acesta modest era râvnit de toți lingușitorii; acolo îl menținea Norbert, cuviincios, pe tânărul secretar al tatălui său, având grijă să-i spună din când în când câte o vorbă sau să-i rostească numele o dată sau de două ori pe seară. În ziua aceea, domnișoara de La Mole îl întrebă ce înălțime putea să aibă muntele pe care se afla fortăreața din Besançon. Julien nu putu să spună dacă era mai înalt sau nu decât Montmartre. Adesea râdea și el din toată inima de ceea ce se vorbea în acest mic grup; dar nu era în stare să născocească ceva asemănător. I se părea că asculta o limbă străină pe care putea s-o înțeleagă, dar nu putea s-o vorbească.
În seara aceea, prietenii Mathildei erau porniți cu înverșunare împotriva tuturor celor ce intrau în uriașul salon. Mai întâi îi aleseră pe prietenii casei, ca pe unii mai îndeaproape cunoscuți. Nici vorbă că Julien era numai urechi; îl interesa totul, și fondul lucrurilor, și felul de a le lua în râs.
— Ah, iată-l pe domnul Descoulis, spuse Mathilde; nu mai are perucă! Nu cumva o fi vrând să ajungă prefect datorită inteligenței sale? Își arată fruntea cheală care, pretinde el, e acoperită cu gânduri înalte.
— Omul ăsta cunoaște pe toată lumea, spuse marchizul de Croisenois. Vine și pe la unchiu-meu, cardinalul. E în stare să spună ani de zile câte o minciună fiecăruia dintre prietenii săi și are două sau trei sute de prieteni. Știe să cultive prietenia, ăsta e talentul lui. Așa cum îl vedeți, stă deja plin de noroi, de la șapte dimineața, iarna, la ușa vreunui prieten. Din când în când, se ceartă și atunci scrie șapte sau opt scrisori, de dragul certei. Apoi se împacă și scrie șapte sau opt scrisori pentru plăcerile de nespus ale prieteniei. Dar e neîntrecut, mai ales când face pe omul sincer și cinstit, care nu ascunde nimic. Manevra asta o folosește când are ceva de cerut. Unul dintre marii vicari ai unchiului meu povestește cu mare haz viața de după Restaurație a domnului Descoulis. Am să vi-l aduc.
— Ei, aș! Eu nu cred în asemenea vorbe, spuse contele de Caylus; ele se nasc din invidie de breaslă între oameni mărunți.
— Numele domnului Descoulis va rămâne în istorie, continuă marchizul; domnia-sa a făcut Restaurația alături de abatele de Pradt[2] și de domnii de Talleyrand[3] și Pozzo di Borgo[4].
— Omul ăsta a mânuit milioane, spuse Norbert, și nu prea cred că vine aici să încaseze vorbele de duh ale tatei, adesea îngrozitoare. „De câte ori ți-ai trădat prietenii, dragul meu Descoulis?” îi striga tata mai deunăzi, din celălalt capăt al mesei.
— Dar e adevărat că a trădat? întrebă domnișoara de La Mole. Și apoi, cine n-a trădat?
— Cum, îi spuse contele de Caylus lui Norbert, a venit și domnul Sainclair, vestitul liberal? Ce naiba o fi căutând aici? Trebuie să mă apropii de el, să-i vorbesc și să-l fac să vorbească; se zice că e foarte deștept.
— Mă întreb cum are să-l primească marchiza? spuse domnul de Croisenois. Omul acesta are niște idei atât de extravagante, de generoase, de independente…
— Iată, spuse domnișoara de La Mole, priviți-l pe omul independent înclinându-se până la pământ dinaintea domnului Descoulis și luându-i mâna. Era cât pe ce să cred că o s-o ducă la buze.
— Pesemne că Descoulis stă mai bine cu guvernul decât ne închipuim noi, adăugă domnul de Croisenois.
— Sainclair vine aici ca să fie ales la Academie, spuse Norbert; uită-te, Croisenois, ce temenele îi face baronului L…
— S-ar înjosi mai puțin dacă i-ar cădea în genunchi, observă domnul de Luz.
— Dragă Sorel, spuse Norbert, dumneata, care ești inteligent, dar abia ai venit din munți, cată să nu saluți niciodată așa cum salută acest mare poet, chiar dacă l-ai avea în față pe Dumnezeu-Tatăl.
— Ah, iată și omul de spirit prin excelență, domnul baron Bâton[5], spuse domnișoara de La Mole, imitând puțin vocea lacheului care tocmai anunța sosirea noului oaspete.
— Cred că până și slugile râd de el. Ce nume, baron Bâton! făcu domnul de Caylus.
— „Ce însemnătate are numele?” nu spunea el, mai deunăzi? urmă Mathilde. „Închipuiți-vi-l pe ducele de Bouillon[6] anunțat pentru prima dată; părerea mea e că oamenii au nevoie doar de puțină obișnuință în privința mea…”
Julien se îndepărtă de lângă canapea. Nefiind încă îndeajuns de sensibil la fermecătoarea finețe a unei ironii ușoare ca să poată face haz de o glumă, avea pretenția ca ea să fie întemeiată pe ceva adevărat. În cuvintele tinerilor acestora el nu vedea decât o defăimare totală, și asta îl supăra. Ipocrita lui bună-cuviință de provincial sau de englez mergea până acolo încât vedea în ele invidie, și aici fără doar și poate că se înșela.
„Contele Norbert, își spunea el, pe care l-am văzut făcând trei ciorne pentru o scrisoare de douăzeci de rânduri adresată colonelului său, s-ar simți fericit dacă în toată viața lui ar fi scris o pagină ca ale domnului Sainclair.”
Trecând neobservat, ca o ființă neînsemnată ce era, Julien se apropie pe rând de mai multe grupuri; îl urmări de departe pe baronul Bâton și voi să-l audă vorbind. Omul acesta plin de spirit părea neliniștit, și Julien îl văzu venindu-și puțin în fire doar după ce găsi vreo trei sau patru fraze usturătoare. Tânărului secretar i se păru că felul lui de spirit avea nevoie de spațiu.
Baronul nu putea să arunce câte un cuvânt; îi trebuiau cel puțin patru fraze de câte șase rânduri fiecare ca să strălucească.
— Omul acesta ține discursuri, nu stă de vorbă, spunea cineva în spatele lui Julien. Întorcându-se, roși de plăcere când auzi numele celui ce vorbise: contele Chalvet. Era personajul cel mai fin al epocii. Julien îi citise adesea numele în Memorialul de la Sfânta Elena și în paginile de istorie dictate de către Napoleon. Contele Chalvet vorbea scurt; ideile lui păreau niște fulgere, juste, vii, adânci. Dacă vorbea despre ceva, se simțea imediat cum discuția face un pas înainte. Aducea fapte în discuție și era o plăcere să-l asculți. Altminteri, în politică, era un cinic nerușinat.
— Eu unul sunt independent, îi spunea el unui domn cu trei înalte decorații și de care pesemne că își bătea joc. De ce aș avea oare și astăzi aceeași părere pe care am avut-o acum șase săptămâni? În felul acesta, opinia mea ar fi un tiran pentru mine.
Patru tineri serioși, stând roată în jurul lui, strâmbară din nas; dumnealor nu le plăcea să se glumească. Contele își dădu seama că mersese prea departe. Din fericire, îl zări pe preacinstitul domn Balland, un fățarnic nemaipomenit. Contele începu să-i vorbească; câțiva se strânseră în jurul lor, căci bănuiau că bietul Balland va fi făcut de două parale. Făcând întruna caz de morală și moralitate, deși era foc de urât, și după ce intrase în lume într-un mod greu de povestit, domnul Balland se însurase cu o femeie foarte bogată, moartă acum, apoi își luase o a doua soție, foarte bogată și ea, care nu era văzută însă niciodată în lume. Domnul Balland se bucura, în toată smerenia, de un venit de șaizeci de mii de livre pe an și își avea propriii lui lingușitori. Contele Chalvet îi vorbi despre toate acestea fără pic de cruțare. Curând, în jurul lor se strânseră vreo treizeci de persoane. Toată lumea zâmbea, până și tinerii cei serioși, nădejdea secolului.
„De ce-o fi venind la domnul de La Mole, unde se vede cât de colo că e ținta tuturor batjocurilor?” gândi Julien și se apropie de părintele Pirard ca să-l întrebe.
Domnul Balland o șterse.
— Bun, spuse Norbert, iată că a plecat unul dintre spionii tatălui meu. N-a mai rămas decât șchiopul de Napier.
„Oare asta să fie cheia enigmei? se întrebă Julien. Dar dacă e așa, de ce îl primește marchizul pe domnul Balland?”
Severul părinte Pirard strâmba din nas într-un colț al salonului, auzindu-i pe lachei rostind numele oaspeților nou-sosiți.
— Așadar, mă aflu ca într-o tainiță de hoți, spunea el, ca Basile; nu văd sosind decât oameni pătați.
Și asta din pricină că severul părinte nu știa la ce te poți aștepta în lumea bună. Dar, prin prietenii lui janseniști, avea cunoștințe foarte exacte asupra oamenilor acestora, care nu pătrund în saloane decât datorită deosebitei lor viclenii puse în slujba tuturor partidelor sau mulțumită averii lor scandaloase. Timp de câteva minute, în seara aceea, el răspunse din toată inima la întrebările pline de zel ale lui Julien, apoi se opri deodată, mâhnit că trebuie să spună numai lucruri rele despre toată lumea și căindu-se ca de un păcat. Cu firea lui mânioasă, mai fiind și jansenist pe deasupra și socotind mila creștinească drept o îndatorire, viața lui în lume era o veșnică luptă.
— Urât mai e și abatele Pirard! spunea domnișoara de La Mole, pe când Julien se apropie din nou de canapea.
Tânărul secretar se supără în sinea lui; totuși, fata avea dreptate. Nici vorbă, părintele Pirard era cel mai cinstit om din salon, dar fața lui plină de bubulițe roșii și chinuită de zbuciumul conștiinței îl făcea să pară hidos în clipa aceea. „Să te mai iei după fețele oamenilor! gândi Julien. Tocmai când gingășia sufletească a părintelui Pirard se mustră pentru cine știe ce vină neînsemnată, el pare mai înfiorător; iar pe chipul lui Napier, al spionului ăstuia cunoscut de toți, poți citi o fericire curată și liniștită.” Și totuși, părintele Pirard făcuse mari concesii celor ce gândeau ca el; avea un servitor și era foarte îngrijit îmbrăcat.
Julien observă că în salon se petrecea ceva ciudat: toate privirile se întorceau spre ușă și se lăsase o jumătate de tăcere neașteptată. Lacheul îl anunță pe faimosul baron de Tolly, asupra căruia, din pricina alegerilor, era fixată atenția tuturor. Julien se apropie și îl văzu bine. Baronul prezidase un colegiu de votare și avusese ideea strălucită să șterpelească pătrățelele de hârtie purtând voturile unui partid. Dar, ca despăgubire, le înlocuise treptat cu alte pătrățele de hârtie purtând un nume care-i era lui pe plac. Manevra aceasta hotărâtoare fusese zărită de câțiva alegători care se grăbiseră să-l felicite pe baronul de Tolly. Sărmanul, era încă palid din pricina acelei mari afaceri. Niște răuvoitori rostiseră cuvântul galere. Domnul de La Mole îl primi foarte rece. Bietul baron nu zăbovi mult.
— Ne părăsește atât de repede ca să se ducă la domnul Comte[7], spuse contele Chalvet; și ceilalți râseră.
În mijlocul câtorva mari seniori care nu scoteau o vorbă și al unor intriganți, pătați în cea mai mare parte, dar toți inteligenți, veniți în seara aceea cu duiumul în salonul domnului de La Mole (se vorbea despre el că va intra în guvern), micul Tanbeau făcea primii pași spre carieră. Și dacă nu dovedea încă prea multă finețe în păreri, în schimb, după cum vom vedea, se despăgubea prin tăria cuvintelor.
— De ce să nu-l condamne pe omul ăsta la zece ani de pușcărie? spunea el tocmai când Julien se apropia de grupul din care făcea parte. Viperele trebuie surghiunite în fundul temnițelor, să moară la întuneric, altfel veninul lor se întețește și devine mai periculos. La ce folosește o amendă de o mie de scuzi? E sărac, cu atât mai bine; dar partidul lui o să plătească pentru el. I-ar trebui cinci sute de franci amendă și zece ani de temniță.
„Ei, Doamne! Despre ce fiară o fi vorbind?” gândi Julien, care admira tonul înfocat și gesturile sacadate ale colegului său. Fața mică și suptă a nepotului favorit al academicianului era hidoasă în clipa aceea. Julien află curând că era vorba despre cel mai mare poet al epocii[8].
— Ah, monstrule! șopti Julien aproape cu glas tare, și lacrimi generoase îi umeziră ochii. „Ah, zdreanță! am să-ți plătesc eu pentru cuvintele astea”, gândi el.
„Și totuși, gândi el, iată copiii pierduți ai partidului printre ai cărui șefi se numără și marchizul. Iar omul acesta ilustru, pe care îl bârfește, câte decorații, câte lefuri grase n-ar fi putut aduna fără să muncească, dacă s-ar fi vândut, nu zic josnicului minister al domnului de Nerval, ci unuia dintre miniștrii aceia oarecum cinstiți, pe care i-am văzut schimbându-se unul după altul!”
De departe, părintele Pirard îi făcu semn lui Julien; domnul de La Mole tocmai îi spusese ceva. Dar când Julien, care în clipa aceea asculta, cu ochii plecați, tânguirile unui episcop, scăpă în sfârșit și putu să se apropie de prietenul său, îl găsi în ghearele nesuferitului de Tanbeau. Monstrul ăsta mic îl ura de moarte, socotindu-l drept reazemul situației lui Julien, și venise să-l lingușească puțin.
— Când oare ne va mântui moartea de putregaiul ăsta bătrân?
Cu asemenea cuvinte, de o tărie biblică, vorbea în clipa aceea micul literat despre respectabilul lord Holland[9]. Singurul lui merit era că știa foarte bine biografia oamenilor în viață și făcuse o scurtă trecere în revistă a tuturor celor ce puteau nădăjdui să aibă vreo influență oarecare sub domnia noului rege al Angliei.
Părintele Pirard intră într-un salon alăturat; Julien îl urmă:
— Marchizului nu-i plac mâzgălitorii de hârtie, ia seama; asta e singura meserie pe care n-o poate suferi. Să știi latinește, grecește dacă poți, să cunoști istoria egiptenilor, a perșilor etc., și el te va cinsti și te va ocroti ca pe un savant. Dar să nu scrii o pagină în franceză, mai ales despre lucruri serioase, care depășesc situația ta în lume; atunci te va numi mâzgălitor de hârtie și-ți va purta pică. Cum, locuiești în casa unui mare senior și nu cunoști fraza ducelui de Castries[10] despre d’Alembert și Rousseau: „Ăștia vor să le judece pe toate și n-au măcar o mie de scuzi venit?”
„Și aici, ca și la seminar, nu poți ascunde nimic!” se gândi Julien, care scrisese de curând vreo opt sau zece pagini, cu fraze destul de umflate: un fel de elogiu istoric al bătrânului chirurg-major care, zicea el, îl făcuse om. „Și doar căiețelul ăsta, își spuse Julien, a fost totdeauna încuiat cu cheia.” Se urcă în odaia lui, arse manuscrisul și reveni în salon. Lichelele sclipitoare plecaseră, mai rămăseseră doar domnii cu decorații.
În jurul mesei, pe care servitorii o aduseseră gata servită, se aflau vreo șapte-opt doamne foarte nobile, foarte evlavioase, foarte afectate, în vârstă de treizeci până la treizeci și cinci de ani. Strălucitoarea doamnă mareșal de Fervaques intră, cerându-și scuze că vine atât de târziu. Trecuse de miezul nopții; se așeză lângă marchiza de La Mole. Julien se simți adânc mișcat; doamna de Fervaques avea ochii și privirea doamnei de Rênal.
Grupul domnișoarei de La Mole era încă destul de numeros. Fata se distra împreună cu prietenii ei, bătându-și joc de nefericitul conte de Thaler. Acesta era fiul unic al acelui evreu faimos, celebru pentru averile pe care le adunase împrumutând bani regilor, ca aceștia să se poată război cu popoarele. Bătrânul tocmai murise, lăsându-i fiului său un venit lunar de o sută de mii de scuzi și un nume, vai, prea bine cunoscut! Situația aceasta ciudată ar fi cerut sau o fire simplă, sau o voință nespus de puternică.
Din nefericire, contele nu era decât un om plin de tot soiul de pretenții, pe care i le vârâseră în cap lingușitorii.
Domnul de Caylus spunea sus și tare că i se insuflase dorința de a-i cere mâna domnișoarei de La Mole (căreia marchizul de Croisenois, viitor duce, cu un venit anual de o sută de mii de livre, îi făcea curte).
— Vai, nu-l învinovățiți că are și el o dorință, spunea Norbert cu milă.
Căci ceea ce îi lipsea, poate, în cea mai mare măsură bietului conte de Thaler era tocmai putința de a dori ceva. Prin latura aceasta a caracterului, ar fi fost vrednic să ocupe un tron. Cerând mereu sfatul tuturor, n-avea curaj să urmeze până la capăt niciunul.
Numai înfățișarea lui, ea singură, spunea domnișoara de La Mole, ar fi fost de ajuns să-i inspire o veselie veșnică. Bietul conte părea un amestec ciudat de neliniște și dezamăgire; totuși, din când în când i se vădeau foarte limpede aerele de îngâmfare și tonul tăios care i se cuvin omului celui mai bogat din Franța, mai ales când e destul de arătos și n-a împlinit încă treizeci și șase de ani.
— E de o timiditate plină de obrăznicie, spunea domnul de Croisenois.
Contele de Caylus, Norbert și încă vreo doi sau trei tineri mustăcioși îl zeflemiseră în voie, fără ca el să bănuiască, și, în sfârșit, îl lăsară să plece când bătea ora unu.
— Vă așteaptă cumva la poartă faimoșii dumneavoastră cai arabi, pe-o vreme ca asta? îl întrebă Norbert.
— Nu; e o altă pereche, mai puțin scumpă, răspunse domnul de Thaler. Calul din stânga mă costă cinci mii de franci, iar cel din dreapta nu prețuiește decât o sută de ludovici; dar vă rog să mă credeți că nu-l înham decât noaptea. Și asta fiindcă trapul lui seamănă leit cu al celuilalt.
Întrebarea lui Norbert îl făcu pe conte să se gândească la faptul că un om ca el se cuvine să aibă pasiunea cailor și că nu trebuie să și-i lase muiați de ploaie. Așa că plecă, iar ceilalți părăsiră salonul o clipă mai târziu, bătându-și joc de el.
„Așadar, se gândea Julien auzindu-i râzând pe când coborau scara, mi-a fost dat să văd cealaltă extremitate a situației mele! Eu, care n-am măcar un venit de douăzeci de ludovici pe an, m-am pomenit alături de un om care are un venit de douăzeci de ludovici pe ceas; și se râdea de el… O asemenea priveliște te lecuiește de invidie.”
Note
[1] Gazette de France, primul ziar francez; a apărut din 1631 până în 1915. Era un organ de presă al monarhiștilor.
[2] Abatele de Pradt (1759–1837), politician pe timpul lui Napoleon și în anii Restaurației.
[3] Charles-Maurice de Talleyrand (1754–1838), politician și diplomat francez, vestit pentru inteligența sa, dar și pentru lipsa lui de scrupule și de moralitate.
[4] Carlo Andrea Pozzo di Borgo (1764–1842), diplomat de origine corsicană în serviciul Rusiei, adversar al lui Napoleon.
[5] Baston (fr.).
[6] Joc de cuvinte. În limba franceză, bouillon înseamnă „zeamă de carne”, dar este în același timp și numele unei familii de nobili, din care a făcut parte și Godefroy de Bouillon (circa 1058–1100), căpetenie a primei cruciade.
[7] Comte era un faimos prestidigitator în acea epocă.
[8] Este vorba de Pierre-Jean Béranger (1780–1857), poet francez vestit prin Cântecele în care își exprima ideile antimonarhice și anticlericale. Urmărit de justiție, în decembrie 1828 Béranger a fost condamnat la nouă luni de închisoare și la o amendă de 10.000 de franci. Prin poeziile sale, Béranger a contribuit mult la legenda napoleoniană.
[9] Lordul Holland (1773–1840), politician englez liberal. A simpatizat cu Napoleon și a încercat să-i ușureze soarta pe când se afla prizonier pe insula Sfânta Elena.
[10] Ducele de Castries (1756–1842), unul dintre conducătorii emigrației după Revoluția Franceză din 1789.