Și ea îmi mărturisește! Îmi spune totul, până în cele mai mici amănunte! Iar ochii ei atât de minunați, privind țintă în ochii mei, zugrăvesc dragostea pe care o simțise pentru altul!
SCHILLER
Domnișoara de La Mole, încântată, nu se gândea decât la fericirea că era cât pe ce să fie ucisă. Ba chiar își spunea: „E vrednic să-mi fie stăpân, fiindcă era gata să mă ucidă. Câți tineri frumoși din lumea bună ar trebui contopiți laolaltă ca să ajungă la o asemenea pornire pătimașă? Trebuie să recunosc că era tare drăguț când s-a urcat pe scaun ca să pună spada la loc, exact în poziția pitorească în care o așezase tapițerul decorator! La urma urmei, n-am fost prea nebună îndrăgostindu-mă de el.”
În clipele acelea, dacă s-ar fi ivit vreun prilej onorabil să reînceapă legăturile de dragoste cu Julien, ar fi făcut-o cu plăcere. Julien, încuiat în odaia lui, după ce răsucise de două ori cheia în broască, se zbătea în cea mai cumplită disperare. În nebunia lui, se gândea să i se arunce la picioare. Dacă, în loc să stea ascuns într-un loc dosnic, ar fi rătăcit prin grădină și prin casă, așa fel încât să nu scape prilejurile ivite, poate că într-o singură clipă groaznica suferință i s-ar fi schimbat în fericirea cea mai vie.
Dar tocmai iscusința aceasta, a cărei lipsă i-o reproșăm, l-ar fi împiedicat să făptuiască gestul acela sublim de a lua spada, gest care, în clipa aceea, îl făcea să pară atât de frumos în ochii domnișoarei de La Mole. Toana aceasta, prielnică lui Julien, dură toată ziua; Mathilde se gândea cu încântare la scurtele clipe în care îl iubise și le regreta.
„De fapt, își spunea ea, dragostea mea pentru bietul băiat n-a durat, în ochii lui, decât de la ora unu după miezul nopții, când l-am văzut ivindu-se pe scară cu toate pistoalele în buzunarul lateral al hainei, și până la ora opt dimineața. Căci un sfert de oră mai târziu, pe când ascultam liturghia la Sainte-Valère, am și început să mă gândesc că el se va crede stăpânul meu și că s-ar putea prea bine să încerce a mă supune prin teroare.”
După cină, în loc să fugă de Julien, domnișoara de La Mole îi vorbi și aproape că-i ceru s-o urmeze în grădină; el se supuse. Tocmai încercarea aceasta îi mai lipsea. Mathilde, fără să-și dea prea bine seama, se lăsă învinsă de dragostea care o cuprinsese iar. Îi plăcea nespus de mult să se plimbe cu el și privea plină de curiozitate mâinile care, în dimineața aceea, apucaseră spada ca s-o ucidă.
După o asemenea faptă, după tot ce se întâmplase, nu mai putea fi vorba de vechile lor discuții.
Încetul cu încetul, Mathilde începu să-i destăinuiască lui Julien stările ei sufletești. În discuțiile de felul acesta, găsea o ciudată voluptate; și ajunse să-i povestească până și despre atracția trecătoare simțită cândva pentru domnul de Croisenois, pentru domnul de Caylus...
— Cum! Și pentru domnul de Caylus? exclamă Julien, și toată amara gelozie a unui iubit părăsit izbucni în cuvintele acestea.
Mathilde le socoti ca atare și nu se simți deloc jignită.
Continuă să-l chinuiască pe Julien, descriindu-i în cele mai mici amănunte, cât se poate mai pitoresc și cu tonul celei mai desăvârșite sincerități, simțămintele de odinioară. Julien înțelegea că îi povestește ceea ce vedea chiar în fața ochilor. Și își dădu seama, cu durere, că, vorbind, Mathilde își dezvăluia ei însăși propria-i inimă.
Mai mare chin al geloziei nu poate să existe.
Să bănuiești că un rival e iubit te doare destul de mult, dar să auzi povestindu-ți-se în cele mai mici amănunte dragostea pentru el, și asta s-o facă femeia pe care o adori, e, fără îndoială, culmea suferinței.
O, cât era de lovit în clipele acelea orgoliul care îl făcuse pe Julien să se creadă mai presus decât cei de teapa lui Caylus și a lui Croisenois! Cu câtă durere lăuntrică exagera cele mai neînsemnate calități ale acestora! Cu câtă bună-credință plină de înflăcărare se disprețuia pe sine însuși!
Mathilde i se părea fermecătoare; niciun cuvânt n-ar fi putut să exprime imensa lui adorație. Plimbându-se alături de ea, îi privea pe furiș mâinile, brațele, ținuta de regină. Era gata să-i cadă la picioare, zdrobit de dragoste și de durere, și să-i strige: „Fie-ți milă!”
„Și ființa aceasta atât de frumoasă, atât de superioară tuturor, ea, care m-a iubit odată, în curând nici vorbă că îl va iubi pe domnul de Caylus!”
Julien era convins de sinceritatea Mathildei; sinceritatea spuselor ei era prea vădită. Și pentru ca nefericirea să-i fie deplină, uneori, descriindu-i simțămintele pe care le încercase față de domnul de Caylus, domnișoara de La Mole îi vorbea ca și cum l-ar fi iubit acum. În glasul ei răsuna dragostea, fără îndoială. Julien vedea limpede asta.
Dacă i s-ar fi umplut pieptul cu plumb topit, și tot ar fi suferit mai puțin. Cum să poată bănui bietul băiat, ajuns în culmea aceasta a nefericirii, că tocmai fiindcă îi vorbea lui simțea domnișoara de La Mole atâta plăcere să răscolească firavele simțăminte de dragoste avute odinioară pentru domnul de Caylus sau de Luz?
Nimic n-ar putea să înfățișeze chinuitorul zbucium al lui Julien. Asculta destăinuirile amănunțite în legătură cu dragostea simțită pentru alții, pe aceeași alee de tei unde, abia cu câteva zile mai înainte, așteptase ora unu ca să pătrundă în odaia Mathildei. Nu există suferință mai cumplită pe care o ființă omenească s-o poată îndura.
Felul acesta de intimitate chinuitoare dură opt zile nesfârșite. Mathilde, când părea că nu ocolește prilejurile de a-i vorbi, când părea că le caută dinadins; iar subiectul la care amândoi reveneau, cu un soi de voluptate crudă, era povestirea simțămintelor ei pentru alții: îi povestea despre scrisorile pe care le scrisese, îi reda până și cuvintele folosite în fiecare dintre ele, îi spunea pe dinafară fraze întregi. În ultimele zile, părea că îl privește pe Julien cu un fel de bucurie plină de răutate. Chinurile lui erau nespus de plăcute Mathildei.
Se vede limpede că Julien n-avea deloc experiența vieții; nici măcar nu citise romane; căci, dacă ar fi fost ceva mai priceput, i-ar fi spus cât de cât liniștit fetei pe care o adora și care îi făcea mărturisiri atât de ciudate: „Recunoașteți că, deși sunt mai prejos decât toți domnii aceștia, pe mine mă iubiți...”
Poate că ea ar fi fost fericită să vadă că e ghicită; cel puțin, succesul ar fi depins în întregime de chipul în care Julien și-ar fi exprimat părerea aceasta și de momentul ales. În orice caz, ar fi ieșit cu bine și victorios dintr-o situație care Mathildei începea să i se pară monotonă.
— Așadar, nu mă mai iubiți pe mine, care vă ador! îi spuse într-o zi Julien înnebunit de dragoste și de durere. Era aproape cea mai mare prostie pe care ar fi putut s-o facă.
Vorbele lui nimiciră, cât ai clipi, toată plăcerea pe care o simțea domnișoara de La Mole vorbindu-i despre stările ei sufletești. Începuse să se mire că, după cele întâmplate, Julien nu se simțea jignit de ceea ce îi povestea; ba ajunsese chiar să-și închipuie, până când Julien nu rostise cuvintele acelea prostești, că n-o mai iubea. „Mândria fără îndoială că i-a stins iubirea, își spunea ea. Nu e omul care să rabde, fără să se răzbune, faptul că le e dată întâietate unor ființe ca de Luz, Caylus, Croisenois, despre care recunoaște că-i sunt atât de superiori. Nu, n-am să-l mai văd la picioarele mele!”
Cu câteva zile mai înainte, în nefericirea lui plină de naivitate, Julien lăudase de mai multe ori, sincer, calitățile strălucite ale acestor domni; ba chiar le exagerase. Nuanța aceasta nu-i scăpase domnișoarei de La Mole. Ea se mirase, dar nu-i ghicise cauza. Cu sufletul fremătând de durere, atunci când lăuda un rival pe care îl credea iubit, Julien se bucura de norocul acestuia.
Cuvintele atât de cinstite, dar atât de prostești ale lui Julien schimbară într-o clipă totul: fiind sigură că e iubită, Mathilde îl disprețui cu desăvârșire.
Când îl auzi rostind vorbele acelea stângace, tocmai se plimbau împreună; Mathilde îl părăsi îndată și ultima ei privire vădea cel mai adânc dispreț. În salon, toată seara, ea nu-și mai aruncă ochii asupra lui. A doua zi, același dispreț îi stăpâni inima; nici nu mai putea fi vorba de fiorul care, timp de opt zile, o făcuse să-l socotească cu atâta plăcere pe Julien drept cel mai apropiat prieten: îi era silă să-l vadă. Simțămintele Mathildei ajungeau până la dezgust; niciun cuvânt nu e în stare să exprime disprețul nemărginit care o cuprindea când dădea cu ochii de el.
Julien nu pricepuse nimic din tot ce se petrecuse timp de opt zile în sufletul Mathildei, dar disprețul i-l văzu limpede. Și avu bunul-simț să se ivească în fața ei cât mai rar cu putință și să n-o mai privească deloc.
Dar îl duru îngrozitor că trebuie să se lipsească întrucâtva de prezența ei. I se părea că nefericirea îi sporește tot mai mult. „Curajul unei inimi de bărbat nu poate merge mai departe de-atâta”, își spunea el. Stătea zile întregi cu ochii pe fereastră, în podul casei; jaluzelele erau trase cu grijă și, de-acolo, putea măcar s-o zărească pe domnișoara de La Mole când venea în grădină.
Și suferea cumplit când, după cină, o vedea plimbându-se cu domnul de Caylus, de Luz sau cu vreun altul, pentru care ea mărturisise că, odinioară, simțise fiorul dragostei...
Julien nici nu-și închipuise că ar putea să existe atâta suferință; îi venea să urle de durere; sufletul lui, atât de dârz, era acum zdruncinat până în străfunduri.
Orice gând care nu se îndrepta către domnișoara de La Mole îi făcea silă; nu mai era în stare să scrie nici cele mai simple scrisori.
— Ești nebun, îl dojeni marchizul.
Julien, tremurând de teamă să nu se dea de gol, îi spuse că e bolnav și izbuti să-l convingă. Din fericire pentru el, la masă marchizul glumi pe seama viitoarei lui călătorii. Mathilde înțelese că putea să lipsească foarte multă vreme. Trecuseră câteva zile de când Julien o ocolea, iar tinerii atât de străluciți, care erau înzestrați cu tot ce-i lipsea ființei acesteia palide și posomorâte, odinioară atât de dragă, nu mai aveau puterea să-i alunge gândurile.
„O fată oarecare, își spunea ea, și-ar fi căutat iubitul printre tinerii care atrag toate privirile într-un salon; dar una din trăsăturile geniului este să nu-și lase mintea târâtă pe făgașul lăsat de oamenii obișnuiți. Alături de un bărbat ca Julien, căruia nu-i lipsește decât averea pe care eu o am, aș atrage mereu atenția și n-aș trece neobservată prin viață. În loc să mă tem întruna de o revoluție, ca verișoarele mele, care de frica poporului nu îndrăznesc măcar să certe un surugiu când nu mână cum trebuie, aș fi sigură că joc un rol, și încă un rol important, căci bărbatul pe care l-am ales are caracter și o ambiție nemărginită. Ce-i lipsește? Prieteni, bani? Îi dau eu.” Dar, într-o oarecare măsură, se gândea la Julien ca la o ființă mai prejos de ea, care poate fi făcută să te iubească atunci când ai chef.