Sunt singur pe pământ, nimeni nu se învrednicește să se gândească la mine. Toți cei pe care îi văd făcând avere au o nerușinare și o asprime a inimii cu totul străine de inima mea. Și mă urăsc din pricina bunătății mele nesilite. Vai! curând voi muri, fie de foame, fie ucis de nefericirea de a vedea inimile oamenilor atât de aspre.
YOUNG [1]
Julien se grăbi să-și scuture hainele și să coboare: întârziase. Un supraveghetor îl certă cu asprime; în loc să caute să se justifice, Julien își încrucișă brațele pe piept:
— Peccavi, pater optime (am păcătuit, preabunule părinte), spuse el cu o înfățișare umilă.
Începutul acesta avu mare succes. Seminariștii mai isteți își dădură seama că aveau de-a face cu un om care nu se afla la primii pași ai meseriei. În ora de recreație, Julien văzu că stârnise curiozitatea tuturor. Dar ceilalți nu aflară de la el decât reținere și tăcere. După principiile pe care și le făurise, Julien îi socotea pe cei trei sute douăzeci și unu de colegi niște dușmani; cel mai periculos dintre toți, în ochii lui, era părintele Pirard.
Peste puțină vreme, Julien trebui să-și aleagă un duhovnic și i se dădu o listă.
„Ei, Doamne! drept cine mă iau? își spuse el. Cred oare că nu înțeleg ce înseamnă să vorbești?” Și-l alese pe părintele Pirard.
Fără să-și dea seama, pasul acesta fusese hotărâtor. Un seminarist tinerel de tot, născut în Verrières, și care, din prima zi, se declarase prietenul lui, îi spuse că dacă l-ar fi ales pe părintele Castanède, subdirectorul seminarului, poate ar fi dovedit mai multă prudență.
— Părintele Castanède e dușmanul părintelui Pirard, care e bănuit de jansenism, adăugă micul seminarist, vorbindu-i la ureche.
Toți pașii de început ai eroului nostru, care se credea atât de prudent, fură, ca și alegerea duhovnicului, niște fapte nechibzuite. Rătăcit de înfumurarea unui om cu imaginație bogată, își lua intențiile drept lucruri împlinite și se credea un fățarnic desăvârșit. Nebunia îl împinse până acolo, încât se mustră singur pentru succesele dobândite în arta aceasta a slăbiciunii.
„Vai! e singura mea armă! își spunea el. În alte vremuri mi-aș fi câștigat pâinea prin fapte grăitoare în fața dușmanului.”
Julien, mulțumit de purtarea lui, privea în preajmă; și vedea pretutindeni aparența celei mai curate virtuți.
Vreo opt sau zece seminariști trăiau în mireasma sfințeniei și aveau năluciri, ca sfânta Tereza sau ca sfântul Francisc când a primit stigmatele pe muntele Verna, în Apenini. Dar asta era o mare taină și prietenii lor n-o dădeau în vileag. Bieții flăcăi cu năluciri se aflau aproape veșnic la infirmerie. Alți o sută uneau credința neclintită cu sârguința neobosită. Munceau până la istovire, dar fără să învețe mare lucru. Vreo doi sau trei se distingeau printr-un talent real și, între alții, mai ales un anume Chazel; dar Julien simțea că nu-i sunt dragi și nici el nu le era pe plac.
Restul celor trei sute douăzeci și unu de seminariști nu era alcătuit decât din ființe grosolane, nu tocmai sigure că pricep cuvintele latine pe care le repetau cât e ziua de lungă. Fii de țărani aproape toți, le plăcea mai mult să-și câștige pâinea rostind câteva cuvinte latinești decât dând cu sapa. După ce făcu observațiile acestea, Julien își făgădui să dobândească succese rapide. „În orice slujbă e nevoie de oameni inteligenți, căci, la urma urmei, e o muncă de îndeplinit, își spunea el. Sub Napoleon aș fi fost sergent; printre acești viitori preoți voi fi mare vicar.
Toți nenorociții ăștia, adăugă el, pălmași din copilărie, au trăit, până la venirea lor aici, cu lapte covăsit și cu pâine neagră. În colibele lor, abia dacă gustau carne de cinci sau de șase ori pe an. Asemenea ostașilor romani, care socoteau războiul drept vreme de odihnă, țăranii ăștia neciopliți sunt încântați de plăcerile seminarului.”
Julien nu citea în ochii lor mohorâți decât nevoia fizică satisfăcută după masă și plăcerea fizică așteptată înainte de masă. Așa arătau oamenii în mijlocul cărora trebuia să se distingă; dar ceea ce Julien nu știa, ceea ce se fereau să-i spună era faptul că a fi primul la felurite cursuri de dogmă, de istorie bisericească etc., etc., predate la seminar, nu însemna pentru ei decât un păcat măreț. De la Voltaire încoace, de la guvernământul celor două camere care nu e, în fond, decât neîncredere și cercetare personală și dă spiritului popoarelor prostul obicei de a nu se încrede, Biserica Franței a priceput, se pare, că adevărații ei dușmani sunt cărțile. În ochii Bisericii, supunerea inimii e totul. Succesele cuiva la studii, chiar la cele sfinte, îi par suspecte, și pe bună dreptate. Cine-l va împiedica oare pe omul superior să treacă de cealaltă parte, ca Sieyès sau Grégoire [2]? Tremurând, Biserica se agață de papă ca de singura ei salvare. Singur papa poate încerca să paralizeze cercetarea personală și, prin cucernicul fast al ceremoniilor de la curtea lui, să impresioneze spiritul plictisit și bolnav al oamenilor de lume.
Julien, pătrunzând pe jumătate aceste diferite adevăruri, pe care, totuși, toate cuvintele rostite într-un seminar tind să le tăgăduiască, cădea într-o melancolie adâncă. Lucra mult și izbuti repede să învețe lucruri foarte folositoare pentru un preot, și foarte false după părerea lui, care nu-l interesau deloc. Altceva credea că nu mai are de făcut.
„Să mă fi uitat oare toată lumea?” gândea el, neștiind că părintele Pirard primise și zvârlise în foc câteva scrisori trimise din Dijon și din care, cu toate formele stilului celui mai cuviincios cu putință, răzbătea patima cea mai vie. Remușcări amare păreau că se împotrivesc dragostei acesteia. „Cu atât mai bine, își spunea părintele Pirard, cel puțin tânărul n-a iubit o femeie nelegiuită.”
Într-o zi, părintele Pirard deschise o scrisoare care părea pe jumătate ștearsă de lacrimi; era un adio pe vecie. „În sfârșit, i se scria lui Julien, cerul s-a milostivit făcându-mă să urăsc nu pe acela pentru care am păcătuit, căci el îmi va rămâne veșnic tot ce am mai scump pe lume, ci păcatul în sine. Jertfa a fost îndeplinită, dragul meu. Și nu fără lacrimi, după cum vezi. Gândul mântuirii ființelor pentru care sunt datoare să trăiesc și pe care le-ai iubit atât de mult a biruit. Un Dumnezeu drept, dar necruțător, nu se va mai putea răzbuna pe ei pentru păcatele săvârșite de maica lor. Adio, Julien, fii drept față de oameni.”
Sfârșitul scrisorii era aproape cu neputință de citit. Se dădea o adresă la Dijon și totuși se nădăjduia că Julien nu va răspunde niciodată sau că măcar va folosi cuvinte pe care o femeie reîntoarsă la virtute le poate asculta fără să roșească. Melancolia lui Julien, ajutată și de hrana proastă pe care o livra seminarului antreprenorul meselor de optzeci și trei de centime, începu să-i șubrezească sănătatea, când, într-o dimineață, Fouqué se ivi pe neașteptate în odaia lui.
— În sfârșit, am reușit să intru. Nu-ți fac nicio vină, dar de cinci ori am venit la Besançon ca să te văd. Și mereu am găsit porțile încuiate. Am postat un om la poarta seminarului; de ce naiba nu ieși niciodată?
— E o încercare la care m-am supus singur.
— Te găsesc foarte schimbat. În sfârșit, bine că te văd! Două piese frumușele de câte cinci franci mi-au dovedit cât de neghiob am fost că nu le-am dăruit de cum am venit prima dată.
Cei doi prieteni vorbiră la nesfârșit. Julien păli când Fouqué îi spuse:
— Fiindcă veni vorba, știi că mama elevilor tăi e apucată de evlavia cea mai adâncă? Și îi povesti cu aerul acela firesc care face o impresie atât de neobișnuită asupra inimii pătimașe, când îi răscolești, fără să știi, fibrele cele mai intime. Da, dragul meu, de evlavia cea mai fierbinte. Se zice că face pelerinaje. Dar, spre veșnica ocară a părintelui Maslon, care l-a spionat atâta vreme pe părintele Chélan, doamna de Rênal nu l-a dorit ca duhovnic. Se duce să se spovedească la Dijon sau la Besançon.
— Vine la Besançon? întrebă Julien cu fruntea năpădită de roșeață.
— Vine destul de des, îi răspunse Fouqué, privindu-l întrebător.
— Ai la tine câteva numere din Le Constitutionnel?
— Ce spui?! se miră Fouqué.
— Te întreb dacă ai câteva numere din Le Constitutionnel, urmă Julien cu cea mai mare liniște în glas. Gazeta se vinde aici cu treizeci de gologani numărul.
— Cum! Există liberali până și în seminar!? se miră Fouqué. Sărmană Franță! adăugă el, luând glasul fățarnic și tonul mieros al părintelui Maslon.
Vizita aceasta ar fi făcut o adâncă impresie asupra eroului nostru dacă, chiar a doua zi, o vorbă rostită de seminaristul cel mic din Verrières, care i se părea atât de copil, nu i-ar fi prilejuit o însemnată descoperire. De când se afla în seminar, purtarea lui nu fusese decât un șir întreg de greșeli. Și Julien râse cu amărăciune de sine însuși.
Într-adevăr, faptele mai importante ale vieții și le conducea cu aleasă pricepere; dar nu se îngrijea de amănunte, iar iscusiții seminarului nu se uită decât la amănunte. De aceea și începuse să fie privit de către colegii lui ca un spirit independent. Îl trădaseră o sumedenie de fapte mărunte.
În ochii lor, el era pe de-a-ntregul stăpânit de un păcat fără margini: gândește, judecă prin el însuși, în loc să urmeze orbește autoritatea și pilda. Părintele Pirard nu-i fusese de niciun ajutor; nu-i adresase niciodată niciun cuvânt, în afara timpului petrecut la spovedanie, și atunci mai mult îl asculta decât îi vorbea. Dacă l-ar fi ales pe părintele Castanède, ar fi fost cu totul altceva.
Din clipa când Julien își dădu seama de nebunia lui, nu se mai plictisi deloc. Voia să cunoască toată adâncimea răului și, în acest scop, ieși puțin din tăcerea trufașă și încăpățânată cu care își respinsese colegii. Atunci însă ei se răzbunară. Încercările lui de apropiere fură întâmpinate cu un dispreț care ajungea până la batjocură. Recunoscu că de când intrase în seminar, nu se scursese măcar o oră, mai ales în timpul recreațiilor, care să nu aibă urmări pentru sau împotriva lui, să nu-i fi sporit numărul dușmanilor sau să-i fi adus bunăvoința seminariștilor sincer virtuoși sau mai puțin grosolani decât ceilalți. Răul de îndreptat era imens și treaba foarte anevoioasă. De acum înainte Julien avea să fie mereu cu ochii în patru; era vorba să-și făurească o cu totul altă fire.
Mișcările ochilor, de pildă, îi dădură multă bătaie de cap. Nu fără pricină, în asemenea locuri ochii se țin plecați. „Ce îngâmfat eram la Verrières! își spunea Julien. Îmi închipuiam că trăiesc și abia mă pregăteam pentru viață. Iată-mă, în sfârșit, în lume, așa cum o voi găsi până ce-mi voi sfârși de jucat rolul, înconjurat de adevărați dușmani. Cât e de grea fățărnicia asta de fiecare clipă! adăugă el. Pe lângă ea, muncile lui Hercule par o nimica toată. Hercule al vremurilor moderne este papa Sixtus al V-lea, înșelând cincisprezece ani la rând, prin modestie, patruzeci de cardinali care toată tinerețea lui îl văzuseră plin de viață și înfumurat.
Așadar, știința nu face doi bani aici! își zicea el cu ciudă; învățătura dogmelor, a istoriei sfinte etc. nu are însemnătate decât în aparență. Tot ce se spune în legătură cu ele n-are alt rost decât să împingă în capcană nebunii de teapa mea. Vai! singurul meu merit era faptul că învățam repede, că pricepeam cu ușurință balivernele astea. În fond, le prețuiesc ei oare la adevărata valoare? Le judecă ei ca mine? Și făceam tâmpenia să mă mândresc cu ele! Locurile întâi pe care le-am dobândit întruna nu mi-au folosit decât să-mi aducă dușmani înverșunați. Chazel, deși știe mai multă carte decât mine, își vâră totdeauna în compoziții vreo nerozie care îl aruncă înapoi, pe locul al cincizecilea; e primul doar când nu-i destul de atent. Ah! o vorbă, o singură vorbă de-a părintelui Pirard cât mi-ar fi fost de folositoare!”
Din clipa când Julien începu să vadă limpede, lungile exerciții de pietate ascetică, ca de pildă rostirea rozariului de cinci ori pe săptămână, cântările închinate Inimii Sacre etc., etc., care i se păruseră înfiorător de plicticoase, îi deveniră momentele de acțiune cele mai interesante. Cugetând cu severitate la sine însuși și mai ales căutând să nu-și exagereze mijloacele folosite, Julien nu tindea, dintr-o lovitură, ca seminariștii care slujeau celorlalți drept pildă, să facă la tot pasul vreo faptă semnificativă, adică să-și dovedească desăvârșirea creștinească. La seminar există un fel de a mânca oul fiert care vădește progresul întru cucernicie.
Cititorul, care poate zâmbește, să binevoiească a-și aminti toate greșelile săvârșite de abatele Delille [3] în timp ce mânca un ou, poftit fiind la masă de una dintre marile doamne de la curtea lui Ludovic al XVI-lea.
Julien căută să ajungă mai întâi la non culpa [4], adică la starea tânărului seminarist al cărui mers, al cărui fel de a-și mișca brațele, ochii etc. nu vădește la urma urmei nimic lumesc, dar nici nu vădește încă ființa stăpânită de ideea vieții de apoi și de deșertăciunea deplină a vieții pământești.
Julien găsea mereu, scrise cu tăciune pe zidurile coridoarelor, fraze ca acestea: „Ce înseamnă șaizeci de ani de încercări, dacă îi pui în cumpănă cu o veșnicie de plăceri sau cu o veșnicie de ulei clocotind în iad!” Și nu le mai disprețui; înțelese că trebuia să le ai mereu în fața ochilor. „Ce-am să fac toată viața? se întreba el; am să le vând credincioșilor un loc în cer. Și cum să-i fac să vadă locul acesta? Prin deosebirea dintre înfățișarea mea și înfățișarea unui mirean.”
După mai multe luni de trudă neîntreruptă, Julien tot mai părea că gândește. Felul lui de a-și roti ochii și de a-și mișca buzele nu arăta credința oarbă, gata să creadă și să îndure totul, chiar mucenicia. Și vedea, cuprins de furie, cum i-o luau înainte, în privința aceasta, țăranii cei mai neciopliți. Dar existau pricini serioase ca ei să nu pară că gândesc.
Câtă silință nu-și dădea Julien ca să dobândească și el înfățișarea aceea a credinței înflăcărate și oarbe, gata să nu se îndoiască de nimic și să îndure totul, așa cum o găsești atât de des în mănăstirile din Italia, și din care nouă, mirenilor, Guercino [5] ne-a lăsat modele atât de perfecte în picturile lui bisericești [6].
În zilele de mare sărbătoare li se dădeau seminariștilor cârnați cu varză murată călită. Vecinii de masă ai lui Julien observară că el rămânea nepăsător față de fericirea asta; iată una din cele dintâi crime ale lui. Colegii văzură în ea semnul dezgustător al celei mai stupide fățărnicii; nimic nu-i făcu mai mulți dușmani. „Ia uitați-vă la târgovețul ăsta, la îngâmfatul ăsta, spuneau ei; se preface că-i e silă de cel mai ales tain, cârnați cu varză murată călită! Scârba dracului! Îngâmfatul! Afurisitul!”
„Vai! desăvârșita neștiință le e de un nemărginit folos țăranilor acestora tineri, colegi cu mine, se văita Julien în clipele de deznădejde. Când intră în seminar, profesorul n-are nevoie să le scoată din cap ideile lumești îngrozitor de multe pe care eu le-am adus cu mine, iar ei mi le citesc pe față, orice aș face.”
Julien îi studia cu o atenție aproape invidioasă pe cei mai neciopliți dintre țărănușii sosiți la seminar. Din clipa când își lepădau straiele de aba, ca să fie înveșmântați în sutane, educația li se mărginea la un respect imens și fără margini față de banii lichizi și peșin, cum se spune prin partea locului.
Acesta e felul solemn și eroic de a exprima ideea sublimă de bani gheață.
Fericirea, pentru seminariștii ăștia, ca și pentru eroii romanelor lui Voltaire, constă mai ales în a mânca bine. Julien descoperi aproape la toți un respect înnăscut pentru omul care poartă un costum de postav fin.
Simțământul acesta prețuiește justiția care împarte dreptatea, așa cum ne-o dau tribunalele noastre, la valoarea sau chiar sub valoarea ei. „Ce poți câștiga, repetau ei adesea, ce poți câștiga dând în judecată unul cu osânză?”
În munții Jura, acestea sunt cuvintele care vor să arate un om cu avere. Și vă puteți închipui cât respect au oamenii față de ființa cea mai bogată: ocârmuirea!
Să nu zâmbești plin de respect numai când auzi pomenindu-se numele domnului prefect trece, în ochii țăranilor din Franche-Comté, drept o lipsă de prevedere, și, la cei săraci, lipsa de prevedere e pedepsită imediat prin lipsa de pâine.
După ce, în primele luni, Julien simțise cum îl sufocă disprețul, acum îl cuprinse în cele din urmă mila: părinților celor mai mulți dintre colegii lui li se întâmplase adesea să se întoarcă seara, la vreme de iarnă, în cocioabele lor și să nu găsească nici pâine, nici castane, nici cartofi. „Și-atunci, de ce să te miri, își spunea Julien, dacă pentru ei omul fericit e mai întâi de toate cel ce-a mâncat bine și apoi cel ce are o haină bună! Colegii mei au o vocație de neclintit, adică văd în preoție o lungă continuare a fericirii acesteia: să mănânci bine și să ai, iarna, o haină călduroasă în spinare.”
Odată, i se întâmplă lui Julien să-l audă pe un tânăr seminarist, înzestrat cu imaginație, spunându-i unui coleg al său:
— De ce n-aș ajunge și eu papă, ca Sixtus al V-lea, care a păscut porcii?
— Păi papi se fac numai dintre italieni, îi răspunse celălalt; dar nici vorbă că o să se tragă la sorți printre noi pentru posturi de mari vicari, de canonici și poate chiar de episcopi. Sfinția Sa P..., episcop de Châlons, e fiul unui dogar, iar tata e tot dogar.
Într-o bună zi, la mijlocul unei lecții de dogmă, părintele Pirard trimise după Julien. Bietul tânăr se simți fericit că se smulge din atmosfera fizică și morală în care era cufundat.
Fu întâmpinat de părintele director cu aceeași asprime care îl înspăimântase în ziua când intrase în seminar.
— Lămurește-mi ce scrie pe cartea asta de joc, îi spuse el, privindu-l de parcă ar fi vrut să-l vâre în pământ.
Julien citi:
„Amanda Binet, cafeneaua «La Girafa», înainte de ora opt. Spune că ești din Genlis, văr cu mama.”
Julien își dădu seama ce primejdie grozavă îl paște: iscoadele părintelui Castanède îi furaseră adresa.
— În ziua când am intrat aici, spuse el privind fruntea părintelui Pirard, căci nu-i putea înfrunta privirea cumplită, tremuram de teamă: părintele Chélan îmi spusese că voi găsi un lăcaș plin de pâri și de tot soiul de răutăți, că spionarea și denunțul între colegi sunt încurajate aici. Așa vrea cerul, ca să le arate viața, în adevărata ei față, tinerilor preoți, și să-i dezguste de lume și de deșertăciunile ei.
— Și tocmai mie te-ai găsit să-mi înșiri baliverne! se înfurie părintele Pirard. Secătură ce ești!
— La Verrières, urmă Julien nepăsător, frații mei mă băteau când aveau vreo pricină să mă pizmuiască pentru ceva.
— La fapte! La fapte! strigă părintele Pirard aproape scos din fire.
Fără să-și piardă câtuși de puțin cumpătul, Julien își reluă povestirea:
— În ziua sosirii mele la Besançon, pe la amiază, flămânzisem și am intrat într-o cafenea. Inima îmi era plină de scârbă pentru un loc atât de profan, dar mă gândeam că masa o să mă coste mai ieftin decât la han. Unei doamne, care părea să fie stăpâna prăvăliei, i s-a făcut milă de înfățișarea mea nevinovată. „Orașul e plin de ticăloși, mi-a zis ea, și mă tem de soarta dumitale, domnule. Dacă pățești ceva rău, cere-mi ajutor, trimite la mine înainte de ora opt. Dacă portarii seminarului nu vor să-ți ducă vorba, spune-le că ești vărul meu și că te-ai născut la Genlis...”
— Toată pălăvrăgeala asta va fi cercetată, strigă părintele Pirard, care, nemaiputând sta locului, se plimba de colo-colo prin încăpere. Să se ducă înapoi în chilia lui!
Părintele îl urmă pe Julien și-l încuie cu cheia. Julien începu imediat să-și cotrobăie prin cufărașul în fundul căruia fusese ascunsă cu grijă nefericita carte de joc. Nu lipsea nimic, dar mai multe lucruri fuseseră mișcate de la locurile lor; și totuși, purtase totdeauna cheița la el. „Ce noroc, își spuse Julien, că în timpul orbirii de care am dat dovadă nu m-am folosit niciodată de învoirea de a ieși din școală, atât de des oferită de părintele Castanède, cu o bunăvoință lesne de priceput acum. Poate că aș fi avut slăbiciunea să-mi schimb veșmintele și să mă duc s-o văd pe frumoasa Amanda; atunci aș fi fost pierdut. Când li s-a spulberat orice nădejde că vor putea folosi ceea ce aflaseră în chipul acesta, ca să tragă totuși un folos, au făcut un denunț.”
Peste două ceasuri directorul trimise după Julien.
— N-ai mințit, îi spuse el privindu-l mai puțin aspru; dar să păstrezi o asemenea adresă e o nechibzuință de a cărei gravitate nici nu-ți poți da măcar seama. Copil nefericit! Poate că peste zece ani îți va pricinui necazuri.
Note
[1] Edward Young (1683–1765), poet englez, autor al vestitelor Nopți, care au avut o mare influență asupra primilor poeți romantici.
[2] E. J. Sieyès (1748–1836), ca și H. Grégoire (1750–1831), amândoi clerici, au fost de partea revoluției în 1789.
[3] Jacques Delille (1738–1813), poet francez.
[4] Nevinovăție (latină).
[5] G. F. Barbieri, zis Guercino (1591–1666), pictor italian.
[6] Vezi la muzeul Luvru, Francisc, duce de Aquitania, lepădând platoșa și îmbrăcând veșmântul monahal, nr. 1130 (nota autorului).