Nu sunteți buni decât să fiți azvârliți aici ca stârvul unui popor, fără suflet și în ale cărui vene nu mai curge sânge?
CUVÂNTAREA EPISCOPULUI la Capela Saint-Clément
În ziua de 3 septembrie, la orele zece seara, un jandarm trezi întregul Verrières, străbătând la galop strada mare; el aducea vestea că Maiestatea Sa, regele din ***, va sosi duminica următoare, și în ziua aceea era marți. Prefectul autoriză, sau mai bine zis ceru formarea unei gărzi de onoare; primirea trebuia făcută cu toată pompa cuvenită. O ștafetă fu trimisă la Vergy. Domnul de Rênal veni noaptea și găsi tot orașul în fierbere. Fiecare își avea pretențiile lui; cei mai puțin prinși în pregătirile de primire închiriau balcoane ca să vadă intrarea regelui.
Cine va comanda garda de onoare? Domnul de Rênal își dădu imediat seama câtă importanță avea, în legătură cu casele care trebuiau trase înapoi, să i se încredințeze comanda domnului de Moirod. Asta putea să însemne un pas înainte spre locul de prim-adjunct. În ceea ce privește cucernicia domnului de Moirod, nimic de zis; ea fusese totdeauna mai presus de orice comparație, dar domnia-sa nu se urcase niciodată pe cal. Domnul de Moirod era un bărbat de treizeci și șase de ani, grozav de sfios și se temea la fel de mult să nu cadă de pe cal și să nu se facă de râs. Primarul trimise după el, la orele cinci dimineața.
— Vedeți, domnule, vă cer părerea ca și cum ați ocupa încă de pe acum postul pe care toți oamenii cinstiți vi-l doresc. În orașul acesta nefericit, manufacturile prosperă, partidul liberal devine milionar, aspiră la putere și va ști să facă din orice o armă împotriva noastră. Să ne gândim deci la interesul regelui, al monarhiei și, mai presus de toate, la interesul sfintei noastre religii. Cui socotiți, domnule, că i-am putea încredința comanda gărzii de onoare?
Cu toată groaza pricinuită de cai, domnul de Moirod primi până la urmă cinstea aceasta, ca un martiriu. „Voi ști să iau un ton potrivit”, îi spuse el primarului. Abia mai rămânea timp pentru a fi puse la punct uniformele care, acum șapte ani, fuseseră folosite cu prilejul trecerii unui prinț de sânge.
Pe la orele șapte, doamna de Rênal sosi de la Vergy cu Julien și cu copiii. Își găsi salonul înțesat de doamne liberale care propovăduiau unirea partidelor și veniseră s-o roage să-și înduplece soțul ca să le dea locuri în garda de onoare și la ai lor. Una dintre ele susținea că, dacă soțul ei nu va fi ales, mâhnirea îl va împinge la faliment. Doamna de Rênal scăpă repede de toată mulțimea asta. Părea foarte ocupată.
Julien se miră și mai ales se supără că-i ascundea frământările ei. „Știam eu că, în fața fericirii de a primi în casă un rege, o să-i slăbească dragostea, își spuse cu amărăciune. Toată zarva asta o zăpăcește. Dar mă va iubi din nou când ideile castei din care face parte n-au să-i mai tulbure mintea.” Dar, lucru de mirare, simți că o iubește și mai mult. Cum tapițerii începuseră să năpădească odăile, Julien pândi multă vreme și în zadar prilejul să-i spună o vorbă. În sfârșit, o găsi pe când ieșea de la el din odaie, ducând unul din costumele lui. Erau singuri. Vru să-i vorbească. Ea fugi, refuzând să-l asculte. „Mare prost mai sunt că o iubesc pe femeia asta! O înnebunește ambiția la fel ca pe bărbatul ei.”
Ea era însă și mai înnebunită decât domnul de Rênal: una dintre marile ei dorințe, pe care nu i-o mărturisise niciodată lui Julien, de teamă să nu-l jignească, era să-l vadă lepădându-și, măcar pentru o zi, tristul veșmânt negru. Cu o iscusință într-adevăr uimitoare pentru o femeie atât de neprefăcută, căpătase mai întâi de la domnul de Moirod și apoi de la subprefectul de Maugiron făgăduiala că Julien va fi numit în garda de onoare și preferat înaintea a cinci sau șase tineri, fii de fabricanți foarte înstăriți, dintre care cel puțin doi puteau fi dați ca pilde de cucernicie. Domnul Valenod, care avea de gând să împrumute caleașca celor mai frumoase doamne din oraș, astfel ca minunații lui cai normanzi să poată fi admirați, consimți să-i dea unul lui Julien, pe care îl ura mai mult decât pe oricine. Dar fiecare dintre cei aleși în garda de onoare avea, sau luase cu împrumut, câte unul dintre frumoasele costume de culoarea cerului, cu doi epoleți de colonel, argintii, care mai străluciseră cu șapte ani în urmă. Doamna de Rênal dorea însă un costum nou și nu-i rămăseseră decât patru zile ca să trimită la Besançon și să i se aducă uniforma, armele, pălăria etc., adică tot ce-i trebuie cuiva care face parte din garda de onoare. Nostim e că doamna de Rênal socotea imprudent să-i lucreze hainele lui Julien la Verrières. Ținea să-i facă o surpriză și lui, și orașului.
Când sfârși cu alcătuirea gărzii de onoare și cu pregătirea spiritului public, primarul trebui să pregătească o mare ceremonie religioasă: regele din *** nu voia să treacă prin Verrières fără să viziteze vestitele moaște ale sfântului Clément, păstrate la Bray-le-Haut, la o leghe mică de oraș. Se cereau deci multe fețe bisericești, și asta era lucrul cel mai greu; părintele Maslon, noul paroh, se împotrivea cu dârzenie să fie chemat părintele Chélan. Degeaba îi arăta domnul de Rênal că face o greșeală: domnul marchiz de La Mole, ai cărui strămoși fuseseră vreme îndelungată guvernatorii ținutului, fusese desemnat să-l însoțească pe regele din *** și îl cunoștea de treizeci de ani pe părintele Chélan. Fără îndoială că va întreba de el îndată ce va sosi la Verrières și, dacă îl va găsi în dizgrație, e în stare să-l caute cu un alai cât mai numeros în căsuța unde s-a retras. Ce palmă ar însemna asta!
— Dacă apare printre preoții mei, îmi pierd cinstea și aici, și la Besançon, răspunse preotul Maslon. Un jansenist [1], Doamne, Dumnezeule!
— Orice ai spune, părinte dragă, îi întoarse vorba domnul de Rênal, n-o să pun administrația din Verrières în primejdie să primească o palmă în fața domnului de La Mole. Nu-l cunoști; la curte gândește cum se cuvine; dar aici, în provincie, e un soi de glumeț răutăcios, batjocoritor, și nu caută decât să pricinuiască încurcături oamenilor. Numai ca să se distreze, ar fi în stare să ne facă de râs în fața liberalilor.
Abia în noaptea de sâmbătă spre duminică, după trei zile de discuții nesfârșite, trufia părintelui Maslon se plecă în fața spaimei primarului, care se preschimba în curaj. Urmă să-i trimită o scrisoare mieroasă părintelui Chélan, să-l roage să ia parte la slujba de la moaștele din Bray-le-Haut, dacă nu cumva îl vor împiedica vârsta și beteșugurile ei. Părintele Chélan ceru și obținu o invitație și pentru Julien, care trebuia să-l însoțească în calitate de subdiacon.
Duminică de dimineață, mii de țărani veniți de prin munții învecinați năpădiră străzile orășelului Verrières. Era o vreme nemaipomenit de frumoasă. În sfârșit, pe la orele trei, toată mulțimea aceasta începu să se frământe; pe o stâncă, la două leghe de Verrières, se zărea un foc mare. Era semnalul că regele intrase pe teritoriul departamentului. Și, de îndată, sunetul tuturor clopotelor și bubuiturile repetate ale unui vechi tun spaniol aparținând orașului arătară bucuria localnicilor pentru acest eveniment de seamă.
Jumătate din populație se urcă pe acoperișuri. Toate femeile se aflau în balcoane. Garda de onoare porni. Lumea admira uniformele strălucitoare, fiecare își recunoștea o rudă, un prieten. Unii făceau haz de domnul de Moirod care, fricos, întindea o mână prudentă, gata în fiecare clipă să apuce oblâncul șeii. Dar un lucru făcu să fie uitate toate celelalte: primul călăreț din al nouălea rând era un băiat frumos, foarte zvelt și pe care, la început, nu-l recunoștea nimeni. Curând, însă, strigătul de indignare al unora, tăcerea și mirarea altora exprimară uimirea generală. Oamenii recunoșteau în tinerelul ăsta, călărind unul din caii normanzi ai domnului Valenod, pe micul Sorel, fiul dulgherului. Din toate piepturile se înălță un protest împotriva primarului, mai ales printre liberali. Cum, pentru că lucrătorul ăsta mărunt, deghizat în popă, era preceptorul țâncilor lui, primarul avea îndrăzneala să-l numească în garda de onoare, spre paguba domnilor cutare și cutare, fabricanți cu dare de mână!?
— Dumnealor, spunea soția unui bancher, s-ar cuveni să-l facă de rușine în public pe puștiul ăsta neobrăzat, născut în noroi.
— E viclean și poartă sabie, îi răspunse un vecin; o să aibă destulă ticăloșie ca să le cresteze mutrele.
Părerile celor din familiile nobile erau și mai primejdioase. Doamnele se întrebau dacă numai primarul era vinovat de necuviința aceasta. În general, lui i se recunoștea disprețul pentru obârșia de rând.
În timp ce prilejuia atâtea clevetiri, Julien se simțea cel mai fericit dintre muritori. Îndrăzneț de felul lui, se ținea pe cal mai bine decât majoritatea tinerilor din orașul acesta de munte. Și vedea în ochii femeilor că se vorbește despre el.
Epoleții lui străluceau mai tare fiindcă erau noi. Calul se ridica mereu în două picioare. Julien era în culmea bucuriei.
Fericirea lui întrecu orice margini când, trecând pe lângă vechiul meterez, bubuitul tunulețului făcu să-i sară calul afară din rând. Și pentru că, prin cine știe ce întâmplare, se nimeri să nu cadă din șa, Julien se crezu erou. I se părea că e un ofițer de ordonanță al lui Napoleon și că atacă o baterie de artilerie.
Mai exista însă o ființă și mai fericită decât el. Mai întâi, îl văzu trecând de la una din ferestrele primăriei. Urcându-se apoi în caleașcă și făcând repede un mare ocol, ajunse tocmai la timp ca să se înfioare în clipa când calul îl scoase afară din rând. În sfârșit, purtată la galop în caleașcă, ieșind printr-o altă poartă a orașului, izbuti să sosească la drumul pe unde avea să treacă regele și putu să urmărească, de la douăzeci de pași, garda de onoare în mijlocul nobilului praf stârnit de copitele cailor. Zece mii de țărani strigară: „Trăiască regele!” în clipa când primarul avu cinstea să-i ureze bun venit Maiestății Sale. Peste un ceas, când, după ce ascultase toate discursurile, regele urma să intre în oraș, tunulețul începu să tragă grăbit. Dar tocmai atunci se întâmplă un accident, nu tunarilor, care mai primiseră botezul focului la Leipzig și Montmirail [2], ci viitorului prim-adjunct, domnul de Moirod. Calul său îl trânti ușurel în singura băltoacă aflată pe șosea, ceea ce stârni mare tărăboi, căci trebuiră să-l scoată de acolo ca să poată trece caleașca regelui.
Maiestatea Sa coborî la frumoasa biserică nouă, care în ziua aceea fusese împodobită cu toate draperiile ei cârmâzii. Regele trebuia să ia masa și, îndată după aceea, să urce iar în caleașcă, pentru a se duce să se închine la vestitele moaște ale sfântului Clément. Când regele ajunse la biserică, Julien porni în galop spre casa domnului de Rênal. Acolo își lepădă oftând frumoasa uniformă albastră ca cerul, sabia, epoleții, ca să îmbrace ponositul veșmânt negru. Încălecă din nou și, în câteva clipe, ajunse la Bray-le-Haut, care se afla în vârful unei coline încântătoare. „Entuziasmul parcă sporește numărul țăranilor, gândi Julien. La Verrières n-ai loc să te miști de ei, și iată că alții, peste zece mii, s-au adunat aici, în jurul străvechii mănăstiri.” Pe jumătate ruinată de vandalismul revoluționar, mănăstirea fusese refăcută cu multă măreție de când cu Restaurația; oamenii începuseră chiar să vorbească despre unele miracole săvârșite acolo. Julien se întâlni cu părintele Chélan, care îl dojeni aspru și îi dădu un anteriu și un stihar. El se îmbrăcă repede și îl urmă pe preotul pornit să-l caute pe tânărul episcop de Agde. Episcopul acesta, de curând numit și care avea îndatorirea să-i înfățișeze regelui moaștele, era un nepot de-al domnului de La Mole. Dar îl căutară zadarnic: episcopul parcă intrase în pământ.
Clerul devenise nerăbdător. Își aștepta căpetenia în întunecata galerie gotică a străvechii mănăstiri. Fuseseră adunați douăzeci și patru de preoți ca să închipuie vechiul sobor din Bray-le-Haut, alcătuit, înainte de 1789, din douăzeci și patru de canonici. După ce deplânseră vreme de trei sferturi de ceas tinerețea episcopului, preoții hotărâră că se cuvenea ca cel mai vârstnic dintre ei să se ducă la preasfințitul spre a-i vesti apropiata sosire a regelui și a-i spune că ar fi vremea să coboare în altar. Bătrânețea părintelui Chélan făcu să fie el ales. Cu toată supărarea pe care i-o arăta lui Julien, preotul îi făcu semn să-l urmeze. Lui Julien stiharul îi venea de minune. Cu ajutorul nu știu căror mijloace de toaletă ecleziastică, el își netezi frumosul păr buclat; dar, printr-o scăpare, din pricina căreia părintele Chélan se mânie și mai mult, pe sub lungile poale ale anteriului se puteau zări pintenii gărzii de onoare.
Când ajunseră în încăperile episcopului, niște lachei impunători și împopoțonați abia găsiră cu cale să-i răspundă bătrânului preot că Sfinția Sa nu poate fi văzută. Și râseră de el când le spuse că, fiind cel mai vârstnic din alesul sobor de la Bray-le-Haut, are dreptul să fie primit oricând la episcopul oficiant.
Pe trufașul Julien îl scoase din sărite neobrăzarea lacheilor. Și începu să străbată dormitoarele vechii mănăstiri, zgâlțâind toate ușile pe care le întâlnea în cale. Una dintre ele, mai mică decât toate celelalte, se deschise, și tânărul nimeri într-o chilie, printre valeții personali ai Sfinției Sale, gătiți în veșminte negre și cu lanț la gât. Când îl văzură atât de grăbit, domnii aceia îl crezură trimis de episcop și-l lăsară să treacă. El făcu câțiva pași și se pomeni într-o imensă încăpere gotică, grozav de întunecoasă și căptușită de la un capăt la altul cu stejar negru. Toate ferestrele în formă de ogivă, afară de una singură, erau astupate cu cărămizi. Grosolănia cărămizilor nu era ascunsă de nimic, fiind într-un contrast dureros cu străvechea măreție a zidurilor îmbrăcate în stejar. Cele două laturi mari ale încăperii aceleia, vestită printre cercetătorii antichităților burgunde și pe care ducele Carol Temerarul o clădise pe la anul 1470 ca să-și ispășească cine știe ce păcat, erau împodobite cu strane de lemn, bogat sculptate. Puteau fi văzute acolo, închipuite în lemn de diferite culori, toate tainele Apocalipsului.
Măreția aceasta tristă, înjosită de priveliștea cărămizilor goale și a tencuielii încă albe, îl mișcă pe Julien. Se opri, tăcut. La celălalt capăt al încăperii, lângă singura fereastră prin care se strecura lumina zilei, văzu o oglindă mobilă înrămată în lemn de mahon. Un tânăr, înveșmântat în sutană violetă și cu stihar de dantele, dar cu capul descoperit, stătea la vreo trei pași de oglindă. Mobila aceasta părea ciudată într-un asemenea loc și, fără doar și poate, fusese adusă din oraș. Julien găsi că tânărul părea mânios; cu mâna dreaptă el dădea binecuvântări, grav, în fața oglinzii.
„Ce-o fi asta? gândi Julien. Oare tânărul preot săvârșește vreo slujbă pregătitoare? Te pomenești că e secretarul episcopului... Și-o să fie la fel de obraznic ca și lacheii... Dar ce-mi pasă? Am să încerc.”
Înaintând, străbătu destul de încet încăperea de-a lungul ei, cu ochii ațintiți întruna spre singura fereastră luminată, uitându-se la tânărul care continua să dea la binecuvântări, făcute încetișor, dar fără întrerupere, fără o clipă de răgaz.
Cu cât se apropia mai mult, cu atât îi citea mai bine supărarea de pe chip. Bogăția stiharului împodobit cu dantele îl opri pe Julien locului, fără voie, la câțiva pași de minunata oglindă.
„E datoria mea să-i vorbesc”, își spuse el în cele din urmă, dar frumusețea încăperii îl tulburase și se simțea de pe acum jignit de cuvintele aspre ce îi puteau fi adresate.
Tânărul îl zări prin oglindă, se întoarse și, lepădându-și pe neașteptate înfățișarea supărată, îi spuse cum nu se poate mai blând:
— Ei, în sfârșit, ați reparat-o, domnule?
Julien rămase încremenit. Cum tânărul se întoarse cu fața, văzu crucea episcopală pe pieptul lui: era episcopul de Agde. „Ce tânăr e! gândi Julien. Să tot aibă șase sau opt ani mai mult decât mine!...”
Și se rușină de pintenii pe care îi purta.
— Sfinția Voastră, răspunse el sfios, sunt trimis de părintele Chélan, cel mai vârstnic din soborul preoțesc.
— Ah! Mi s-a vorbit foarte bine despre el, spuse episcopul cu o voce îndatoritoare ce spori încântarea lui Julien. Dar îți cer iertare, domnule; te luasem drept persoana care trebuie să-mi aducă mitra. Au împachetat-o prost la Paris; pânza de argint s-a stricat rău de tot către vârf. O să arate cât se poate de urât, adăugă mâhnit tânărul episcop. Și acum mă mai fac să și aștept!
— Sfinția Voastră, dacă îmi îngăduiți, mă duc să vă caut mitra.
Frumoșii ochi ai lui Julien își atinseră ținta.
— Du-te, domnule, îi răspunse episcopul cu o politețe fermecătoare. Am nevoie de ea chiar acum. Îmi pare nespus de rău că sunt silit să-i fac pe preoții din sobor să mă aștepte.
Când Julien ajunse în mijlocul încăperii, se mai întoarse o dată spre episcop și văzu că începuse iar să dea binecuvântări. „Ce-o mai fi și asta? se întrebă Julien. Fără îndoială că e o pregătire pentru slujba care va avea loc.”
Ajuns în chilia unde se aflau valeții, văzu mitra în mâinile lor. Ei, supunându-se fără voie privirii poruncitoare a lui Julien, îi dădură mitra Preasfinției Sale.
Julien se simțea mândru că o duce; străbătând încăperea cea mare, călca cu pas rar și ținea mitra cu mult respect. Pe episcop îl găsi așezat în fața oglinzii; din când în când, deși mâna dreaptă îi ostenise, dădea încă binecuvântări. Julien îl ajută să-și pună mitra. Episcopul clătină din cap.
— O să șadă, îi spuse el mulțumit. Vrei să te duci puțin mai încolo?
Apoi episcopul porni grăbit spre mijlocul încăperii, după care, apropiindu-se de oglindă cu pași rari, își reluă înfățișarea de om supărat și dădu, grav, binecuvântări.
Julien încremenise de uimire. Se simțea ispitit să înțeleagă, dar nu îndrăznea. Episcopul se opri și-l întrebă cu o privire care își pierdea repede gravitatea:
— Ce părere ai de mitra mea, domnule? Îmi șade bine?
— Foarte bine, Sfinția Voastră.
— Nu cumva am pus-o prea pe ceafă? Asta m-ar face să par cam nerod. Dar nu trebuie pusă nici prea pe frunte, ca un chipiu ofițeresc.
— Cred că e foarte bine așezată.
— Regele din *** e obișnuit cu fețe bisericești venerabile și, fără doar și poate, foarte serioase. N-aș vrea deloc, din pricina vârstei mai ales, să par prea ușuratic.
Episcopul începu din nou să umble și să dea binecuvântări.
„E limpede, își spuse Julien, îndrăznind în sfârșit să înțeleagă. Face exerciții de binecuvântat.”
Dar după câteva clipe, episcopul spuse:
— Acum sunt gata. Du-te, domnule, și-i dă de veste celui ce te-a trimis și părinților din sobor.
Peste puțină vreme, părintele Chélan, urmat de doi dintre preoții cei mai în vârstă, intră printr-o ușă cât toate zilele, sculptată nespus de frumos, pe care Julien n-o văzuse. De data asta însă rămase acolo unde îi era locul, în urma tuturor, și nu putu să-l zărească pe episcop decât pe deasupra umerilor preoților care se îngrămădeau la ușă.
Episcopul străbătu încet încăperea; când ajunse în prag, preoții se așezară în rând. După o clipă de neorânduială, alaiul porni îngânând un psalm. Episcopul mergea la urmă, între părintele Chélan și un alt preot foarte bătrân. Julien se strecură chiar lângă Sfinția Sa, ca însoțitor al părintelui Chélan. Alaiul trecu prin lungile coridoare ale mănăstirii din Bray-le-Haut. Deși afară strălucea soarele, coridoarele acestea erau întunecoase și umede. Ajunseră, în sfârșit, la porticul mănăstirii.
Lui Julien, frumusețea ceremoniei îi luase graiul. În sufletul lui se luptau ambiția pe care i-o trezise vârsta tânără a episcopului, sensibilitatea și politețea aleasă a acestuia. Politețea aceasta era cu totul altceva decât politețea domnului de Rênal, chiar în zilele lui bune. „Cu cât te înalți mai mult spre primele ranguri ale societății, își spunea Julien, cu atât mai mult găsești purtări de acestea încântătoare.”
Tocmai pătrundeau în biserică, printr-o ușă laterală, când, deodată, un vuiet înspăimântător făcu să răsune bolțile străvechi. Julien crezu că au să se prăbușească. Era tot tunulețul: sosise, adus de opt cai, la galop. Abia sosit și pus în poziție de tragere de către tunarii de la Leipzig, trăgea cinci lovituri pe minut, de parcă ar fi avut prusacii în față.
Dar bubuitul lui minunat nu-l mai tulbură deloc pe Julien, care nu se mai gândea nici la Napoleon, și nici la gloria militară. „Să fii atât de tânăr, își spunea el, și să ajungi episcop de Agde! Dar unde-o fi Agde? Și cât venit aduce? Poate că vreo două sau trei sute de mii de franci.”
Valeții înaltpreasfințitului se iviră cu un baldachin măreț, părintele Chélan prinse una dintre prăjinile pe care se înălța baldachinul, dar Julien fu acela care o purta de fapt. Episcopul se așeză sub baldachin. Izbutise, într-adevăr, să pară bătrânicios; admirația lui Julien nu mai cunoscu margini. „Ce nu poți face când ești îndemânatic”, se gândi el.
Regele intră. Julien avu fericirea să-l vadă cât se poate de aproape. Episcopul cuvântă cu glas mieros și fără să uite o mică nuanță de tulburare, foarte politicoasă pentru Maiestatea Sa.
N-o să repetăm descrierea slujbei solemne de la Bray-le-Haut; timp de cincisprezece zile a umplut coloanele tuturor ziarelor departamentului. Din cuvântarea episcopului, Julien află că regele e un urmaș al lui Carol Temerarul.
Mai târziu, Julien avu îndatorirea să verifice socotelile banilor cheltuiți pentru ceremonie. Domnul de La Mole, care-i făcuse rost de-o episcopie nepotului său, ținuse să-l cinstească, plătind el toate cheltuielile. Numai ceremonia de la Bray-le-Haut costase trei mii opt sute de franci.
După cuvântarea episcopului și răspunsul regelui, Maiestatea Sa luă loc sub baldachin, apoi îngenunche cu multă evlavie pe-o perniță, lângă altar. De jur împrejurul altarului se aflau înșiruite stranele, cu două trepte mai sus decât podeaua. Pe ultima din treptele acestea se așezase Julien, la picioarele părintelui Chélan, de parcă ar fi purtat trena vreunui cardinal în Capela Sixtină, la Roma. Urmă un Te Deum, valuri de tămâie, nesfârșite bubuituri de flinte și de tun. Țăranii erau amețiți de fericire și de evlavie.
O asemenea zi destramă munca a o sută de numere ale ziarelor iacobine.
Julien se afla la șase pași de regele care se ruga, într-adevăr, din toată inima. Observă, pentru prima oară, un omuleț cu privirea inteligentă și care purta un veșmânt aproape fără nicio podoabă. Dar, pe deasupra veșmântului acestuia foarte simplu, era întinsă o eșarfă de culoarea cerului. Omulețul stătea mai aproape de rege decât mulți alți seniori ale căror veșminte erau atât de împodobite cu aur, încât, după spusele lui Julien, nici nu se mai vedea stofa. Peste câteva clipe află că omulețul era domnul de La Mole și găsi că are un aer trufaș, ba chiar obraznic.
„Marchizul ăsta n-ar putea să fie politicos ca drăguțul meu episcop, gândi el. Ah! preoția te face blând și înțelept. Dar regele a venit să se închine la moaște și moaște nu văd. Unde-o fi sfântul Clément?”
Un mic cleric, vecin cu el, îi spuse că moaștele se află în partea de sus a clădirii, în capela arzătoare.
„Ce-o mai fi și capela arzătoare?” se întrebă Julien.
Dar nu voi să ceară lămuriri. Era din ce în ce mai atent.
Cu prilejul vizitei unui suveran, eticheta cere ca episcopul să nu fie însoțit de canonici. Dar, pornind spre locul unde se afla capela arzătoare, Înaltpreasfinția Sa îl chemă pe părintele Chélan, iar Julien cuteză să-l urmeze.
După ce urcară o scară lungă, dădură de-o ușă neobișnuit de mică, al cărei pervaz gotic era poleit din belșug cu aur. Poleirea părea făcută în ajun.
În fața ușii, stăteau îngenuncheate douăzeci și patru de fete din cele mai alese familii ale orășelului Verrières. Înainte de-a deschide ușa, episcopul îngenunche în mijlocul fetelor acestora, una mai frumoasă decât alta. Și când Preasfinția Sa se ruga cu glas tare, ele păreau că nu se mai satură admirându-i minunatele dantele, grația și chipul tânăr și atât de plăcut. Priveliștea asta îl făcu pe Julien să-și piardă și ultima rămășiță de judecată. În clipa aceea ar fi fost în stare să se bată pentru inchiziție, și încă din toată inima. Ușa se deschise deodată. Capela cea mică se ivi, încinsă de lumini. Pe altar se zăreau peste o mie de lumânări împărțite în opt rânduri, despărțite între ele prin mănunchiuri de flori. Mireasma suavă a tămâiei celei mai pure ieșea în valuri prin ușa sanctuarului. Capela, proaspăt aurită, era foarte mică, dar și foarte înaltă. Julien observă că pe altar se aflau lumânări de peste cincisprezece picioare înălțime. Fetele nu-și putură stăpâni un țipăt de admirație. În micul vestibul dinaintea capelei nu li se îngăduise să intre decât celor douăzeci și patru de fete, celor doi preoți și lui Julien.
Curând sosi regele, însoțit numai de domnul de La Mole și de marele șambelan al palatului. Până și gărzile rămăseseră afară, în genunchi, prezentând armele.
Maiestatea Sa mai curând se năpusti decât se aruncă pe pupitrul de rugăciune. Și abia atunci Julien, lipit de ușa aurită, zări, pe sub brațul gol al unei fete, minunata statuie a sfântului Clément. Sfântul se afla ascuns sub altar, în veșminte de tânăr ostaș roman. La gât avea o rană largă din care părea că se scurge sânge. Sculptorul se întrecuse pe sine: ochii de muribund, dar plini de har, erau pe jumătate închiși. O mustăcioară abia mijită adumbrea gura aceea fermecătoare, întredeschisă și părând că se roagă. La vederea statuii, fata de lângă Julien plânse cu lacrimi fierbinți. Una din lacrimi pică pe mâna lui.
După o clipă de rugă în cea mai adâncă tăcere, tulburată doar de dangătul depărtat al clopotelor tuturor satelor, la zece leghe împrejur, episcopul de Agde îi ceru regelui îngăduința să vorbească. Și sfârși o scurtă cuvântare, foarte emoționantă, cu vorbe simple, dar al căror efect era sporit tocmai de simplitatea lor.
— Să nu uitați în veci, tinere creștine, că ochii voștri au văzut pe unul dintre cei mai mari regi ai pământului îngenuncheat dinaintea slujitorilor Domnului celui atotputernic și cumplit. Iar slujitorii lui, ființe slabe, prigonite și ucise aici, pe pământ, așa cum vedeți prin rana încă sângerândă a sfântului Clément, triumfă în ceruri. Nu-i așa, fete creștine, că vă veți aminti de-a pururi ziua aceasta și veți urî pe cei fără de credință? De-a pururi veți fi credincioase Dumnezeului atât de mare și de necruțător, dar bun.
Rostind cuvintele acestea, episcopul se ridică autoritar.
— Îmi făgăduiți? le întrebă el, întinzând brațul, cu un aer inspirat.
— Făgăduim, răspunseră fetele izbucnind în lacrimi.
— Vă primesc făgăduiala, în numele Domnului celui necruțător! adăugă episcopul cu un glas ca de tunet.
Iar ceremonia luă sfârșit.
Regele, el însuși, plângea. Abia după multă vreme Julien se liniști îndeajuns ca să întrebe unde se aflau osemintele sfântului, trimise de la Roma lui Filip cel Bun, duce de Burgundia. I se spuse că erau ascunse în fermecătoarea statuie de ceară.
Maiestatea Sa binevoi să îngăduie ca domnișoarele care-l însoțiseră în capelă să poarte o panglică roșie, având brodate pe ea următoarele cuvinte: URĂ CELOR FĂRĂ CREDINȚĂ, ADORAȚIE VEȘNICĂ.
Domnul de La Mole împărți zece mii de clondire de vin țăranilor. Seara, la Verrières, liberalii găsiră prilej să facă luminații de-o sută de ori mai frumoase decât regaliștii. Înainte de a pleca, regele îl vizită pe domnul de Moirod.
Note
[1] Janseniștii erau adepții mișcării apărute în Franța în sec. al XVII-lea, întemeiată pe învățătura profesorului olandez Cornelius Jansen (1585–1638). Expresie a nemulțumirii față de regimul absolutist și față de dominația iezuiților în biserica romano-catolică, jansenismul propovăduia rigorismul moral.
[2] Localități vestite pentru luptele date de Napoleon în 1813 și 1814.