Vai! De ce lucrurile acestea și nu altele?
BEAUMARCHAIS
Un călător englez povestește despre prietenia lui cu un tigru; îl crescuse și îl mângâia, dar ținea întotdeauna pe masă un pistol gata de tras. Julien nu se lăsa în voia nemărginitei lui fericiri decât în clipele când Mathilde nu-i putea citi expresia în ochi. Își îndeplinea cu strictețe datoria de a-i spune din când în când câte un cuvânt aspru.
Când blândețea Mathildei, pe care o privea cu uimire, și nemăsuratul ei devotament erau pe punctul de a-l face să-și piardă orice stăpânire de sine, avea curajul s-o părăsească brusc.
Pentru prima oară, Mathilde iubea. Viața, care pentru ea se târâse întotdeauna cu pas de broască țestoasă, zbura acum.
Dar, fiindcă trebuia totuși ca orgoliul să-și găsească o cale de a ieși la suprafață, ținea cu tot dinadinsul să înfrunte, fără pic de teamă, toate primejdiile pe care dragostea ar fi putut să i le scoată în cale. De prudență dădea dovadă numai Julien; și numai când era vorba de vreo primejdie Mathilde se împotrivea voinței lui; dar, supusă și aproape umilă față de el, arăta tot mai multă trufie față de toți cei care se apropiau de ea în casă, rude sau slugi.
Seara, în salon, în mijlocul a șaizeci de oameni, îl chema pe Julien ca să-i vorbească între patru ochi, vreme îndelungată.
Într-o zi, micul Tanbeau așezându-se lângă ei, Mathilde îl rugă să se ducă și să-i aducă din bibliotecă volumul lui Smollett[1] în care scrie despre revoluția din 1688; și, cum șovăia:
— Să nu te grăbești, adăugă ea cu o trufie profund jignitoare, care căzu ca un balsam pentru inima lui Julien.
— Ați observat privirea monstrului ăstuia mic? o întrebă el.
— Unchiul lui are un stagiu de zece sau doisprezece ani în salonul nostru, altfel l-aș da afară imediat.
Purtarea ei față de domnii de Croisenois, de Luz etc., desăvârșit de politicoasă în formă, era aproape la fel de provocatoare în fond. Mathilde regreta amar toate confidențele făcute odinioară lui Julien, și asta cu atât mai mult cu cât nu îndrăznea să-i mărturisească faptul că exagerase semnele de interes aproape cu totul nevinovate pentru acești domni. În ciuda celor mai frumoase hotărâri, mândria ei de femeie o împiedica în fiecare zi să-i spună lui Julien: „Numai pentru că vă vorbeam dumneavoastră îmi plăcea să descriu slăbiciunea mea de a nu-mi retrage mâna când domnul de Croisenois, sprijinindu-și mâna lui pe o masă de marmură, o atingea puțin pe a mea.”
Acum, de îndată ce unul dintre domnii aceștia îi vorbea câteva clipe, descoperea că avea o întrebare să-i pună lui Julien, și era un pretext ca să-l țină lângă ea.
Se pomeni însărcinată și îi dădu cu bucurie vestea lui Julien.
— Acum vă veți mai îndoi de mine? Nu e aceasta o garanție? Sunt soția dumneavoastră pentru totdeauna.
Vestea îl izbi pe Julien cu o uimire adâncă. Era pe punctul să uite principiul după care se purta. „Cum să fiu de bunăvoie rece și jignitor cu biata fată care se pierde pentru mine?” Dacă ea părea puțin suferindă, chiar în zilele când înțelepciunea își făcea auzit glasul înfricoșător, el nu mai găsea curajul să-i adreseze unul dintre acele cuvinte crude atât de trebuincioase, după experiența lui, pentru trăinicia dragostei lor.
— Vreau să-i scriu tatei, îi spuse într-o zi Mathilde; e pentru mine mai mult decât un tată; e un prieten: ca atare, aș socoti nevrednic de dumneavoastră și de mine să caut să-l înșel fie și numai o clipă.
— Doamne! Ce aveți de gând să faceți? spuse Julien, înspăimântat.
— Datoria mea, răspunse ea cu ochii strălucind de bucurie.
Se găsea mai mărinimoasă decât iubitul ei.
— Dar are să mă alunge cu rușine!
— E dreptul lui, trebuie să-l respectăm. Am să vă dau brațul și vom ieși pe poarta cea mare, în plină amiază.
Julien, uimit, o rugă să amâne cu o săptămână.
— Nu pot, răspunse ea, onoarea vorbește, am văzut datoria, trebuie s-o urmez, și numaidecât.
— Ei bine! Vă poruncesc să amânați, spuse în cele din urmă Julien. Onoarea dumneavoastră e la adăpost, sunt soțul dumneavoastră. Starea noastră, a amândurora, se va schimba prin pasul acesta hotărâtor. Am și eu drepturile mele. Astăzi e marți; marțea viitoare e ziua ducelui de Retz; seara, când domnul de La Mole se va înapoia acasă, portarul îi va înmâna scrisoarea fatală. Nu visează decât să vă facă ducesă, sunt sigur de asta. Gândiți-vă cât va fi de nefericit!
— Vreți să spuneți: gândiți-vă la răzbunarea lui?
— Pot să am milă de binefăcătorul meu, pot să mă mâhnesc de răul pe care i-l pricinuiesc; dar nu mă tem și nu mă voi teme niciodată de nimeni pe lume.
Mathilde se supuse. De când îi anunțase noua ei stare, era pentru prima oară când Julien îi vorbea poruncitor; niciodată însă n-o iubise atât de mult. Latura duioasă a sufletului său găsea cu bucurie un pretext în faptul că Mathilde era însărcinată, ca să nu-i mai spună cuvinte aspre.
Ceea ce aveau să-i mărturisească domnului de La Mole îl tulbura adânc. Avea să fie despărțit de Mathilde? Și, cu oricâtă durere l-ar fi privit ea plecând, se va mai gândi la el după o lună de la plecare?
Îl îngrozeau aproape la fel de mult îndreptățitele mustrări pe care marchizul putea să i le facă. Seara, îi spuse Mathildei acest al doilea motiv de mâhnire și apoi, înnebunit de iubire, i-l mărturisi și pe cel dintâi. Ea își schimbă culoarea.
— Într-adevăr? îl întrebă. Șase luni departe de mine ar fi un chin pentru dumneavoastră?
— Un chin nemărginit, singurul în lume care mă îngrozește.
Mathilde era foarte fericită. Julien își jucase rolul cu atâta grijă, încât izbutise s-o facă să creadă că, dintre ei doi, ea îl iubea mai mult.
Sosi marțea fatală. La miezul nopții, când se întoarse acasă, marchizul găsi o scrisoare cu adresa potrivită pentru a-l face s-o deschidă el însuși, și numai când avea să fie fără martori.
„Tată,
Toate legăturile sociale dintre noi sunt rupte, nu mai rămân decât cele ale firii. După soțul meu, dumneata ești și vei fi totdeauna ființa cea mai dragă mie. Mi se umplu ochii de lacrimi, mă gândesc la durerea pe care ți-o pricinuiesc, dar, pentru ca rușinea mea să nu ajungă cunoscută de toți, pentru a-ți lăsa timp să chibzuiești și să lucrezi, n-am mai putut amâna mărturisirea pe care ți-o datorez. Dacă prietenia dumitale, pe care o știu atât de mare pentru mine, vrea să-mi acorde o mică pensie, voi merge să mă stabilesc unde vei voi, în Elveția, de pildă, cu soțul meu. Numele lui e atât de necunoscut, încât nimeni nu-ți va recunoaște fiica în doamna Sorel, nora unui dulgher din Verrières. Iată numele pe care mi-a fost atât de greu să-l scriu. Mă tem pentru Julien de mânia dumitale, atât de îndreptățită în aparență. N-am să fiu ducesă, tată; dar o știam când l-am iubit; căci eu l-am iubit prima, eu l-am sedus. Am moștenit de la dumneata un suflet prea înalt pentru a-mi opri atenția asupra a ceea ce este sau mi se pare vulgar. Degeaba, cu gândul de a-ți face pe plac, m-am gândit la domnul de Croisenois. De ce îmi puseseși adevăratul merit sub ochi? Mi-ai spus-o dumneata însuți la întoarcerea mea din Hyères: tânărul acesta, Sorel, e singura ființă care mă amuză; sărmanul băiat e, dacă se poate, la fel de mâhnit ca și mine de durerea pe care ți-o pricinuiește această scrisoare. Nu te pot împiedica să fii mânios ca tată; dar iubește-mă mereu ca prieten.
Julien mă respecta. Dacă uneori îmi vorbea, era numai din adânca lui recunoștință pentru dumneata: căci trufia înnăscută a firii lui îl îndeamnă să nu le răspundă decât oficial tuturor celor ce sunt cu atât mai presus decât el. Are un simțământ viu și înnăscut al deosebirii de rang social. Eu sunt aceea, mărturisesc roșind față de cel mai bun prieten al meu, și niciodată o asemenea mărturisire nu va fi făcută altcuiva, eu sunt aceea care, într-o zi, în grădină, i-am strâns brațul.
După ce vor trece douăzeci și patru de ore, de ce să fii mânios împotriva lui? Greșeala mea e cu neputință de îndreptat. Dacă ne ceri, îți voi aduce eu încredințarea adâncului respect al lui Julien și a deznădejdii lui că nu-ți poate fi pe plac. Dumneata nu-l vei mai revedea; dar eu mă voi duce cu el oriunde va voi. E dreptul lui, e datoria mea, e tatăl copilului meu. Dacă, în bunătatea dumitale, binevoiești să ne acorzi șase mii de franci ca să trăim, îi voi primi recunoscătoare; dacă nu, Julien are de gând să se stabilească la Besançon, unde va da lecții de latină și literatură. De oricât de jos ar porni, sunt sigură că se va înălța. Cu el, nu mă tem că voi trăi necunoscută. Dacă va fi revoluție, sunt sigură că el va avea de jucat un rol de frunte. Ai putea să spui același lucru despre oricare dintre cei care mi-au cerut mâna? Ei au moșii frumoase! Nu pot găsi numai în asta un temei ca să-i admir. Julien al meu ar ajunge la o situație înaltă chiar în regimul actual, dacă ar avea un milion și protecția tatălui meu…”
Mathilde, care știa că marchizul era omul primului impuls, îi scrisese opt pagini.
„Ce-i de făcut? se întreba Julien, în timp ce domnul de La Mole citea scrisoarea; unde sunt: 1. datoria mea; 2. interesul meu? Îi datorez nemăsurat de mult; fără el aș fi fost o lichea de rang mărunt, nu îndeajuns de lichea ca să scap de prigoana și de ura celorlalți. El m-a făcut om de lume. Ticăloșiile mele necesare vor fi de-acum: 1. mai rare; 2. mai puțin josnice. Asta înseamnă mai mult chiar decât dacă mi-ar fi dăruit un milion. Lui îi datorez crucea aceasta și aparența unor servicii diplomatice care mă scot din rând. Dacă ar ține pana ca să-mi hotărască purtarea, ce-ar scrie?…”
Julien fu întrerupt brusc de bătrânul valet de cameră al domnului de La Mole.
— Marchizul vă cheamă numaidecât, îmbrăcat sau neîmbrăcat.
Mergând alături de Julien, valetul adăugă în șoaptă:
— Și-a ieșit din fire, aveți grijă.
Note
[1] Smollett (1721–1771), scriitor englez, autor al unei Istorii a Angliei.