Then there were sighs, the deeper for suppression, And stolen glances, sweeter for the theft, And burning blushes, though for no transgression. [1]
DON JUAN, c. I, st. 74
Blândețea îngerească pe care doamna de Rênal o datora firii ei și stării de fericire actuală era tulburată într-o oarecare măsură numai când se gândea la Élisa, camerista ei. Fata căpătase o moștenire și se spovedise părintelui Chélan, mărturisindu-i gândul de-a se mărita cu Julien. Preotul se bucură din toată inima de norocul prietenului său, dar mare îi fu mirarea când Julien îi răspunse, cu o hotărâre de neclintit, că oferta domnișoarei Élisa nu-i putea conveni.
— Ia seama, fiul meu, la ce se petrece în inima ta, îi spuse preotul încruntând sprâncenele; eu te felicit pentru sfânta chemare pe care o simți, dacă numai din pricina ei disprețuiești o avere mai mult decât îndestulătoare. S-au împlinit cincizeci și șase de ani de când păstoresc în Verrières. Și totuși, după cât se pare, voi fi dat afară din slujbă. Asta mă mâhnește, deși am un venit de opt sute de livre. Și îți spun asemenea lucruri, ca să nu-ți faci iluzii despre starea de preot. Dacă te gândești să te dai bine pe lângă cei mari, pieirea veșnică te așteaptă fără greș. Ai putea să faci avere, dar va trebui să-i vatămi pe cei sărmani și nefericiți, să-l lingușești pe subprefect, pe primar, pe omul cu vază și să-i slujești patimile. Purtarea asta, care în lume se cheamă a ști să trăiești, poate, pentru un mirean, să nu însemne numaidecât pierderea mântuirii sufletești, dar preoții n-au încotro: ei trebuie să strângă avuție sau în lumea asta, sau în lumea cealaltă, cale de mijloc nu există. Du-te, dragul meu, chibzuiește bine și întoarce-te peste trei zile să-mi dai un răspuns hotărât. Deslușesc cu mâhnire în străfundul firii tale o tainică înflăcărare care nu-mi vestește cumpătarea și renunțarea desăvârșită la bunurile pământești, trebuincioase unui preot. Mintea ta ageră mă face să nădăjduiesc în bine; dar îngăduie-mi să-ți spun, adăugă bunul preot cu ochii în lacrimi, dacă ai fi preot, aș tremura pentru mântuirea ta.
Julien se rușina de emoția care îl cuprinsese; pentru prima dată în viață vedea că e iubit; plânse cu o duioșie fără seamăn și se duse să-și ascundă lacrimile în pădurea cea mare de deasupra orășelului.
„De ce mă aflu în starea asta? se întrebă el în sfârșit. Simt că aș putea să-mi dau de-o sută de ori viața pentru bunul părinte Chélan, și totuși, el mi-a dovedit mai adineauri că nu sunt decât un neghiob. Pe el, mai ales, trebuie să-l înșel, și tocmai el m-a dibuit. Înflăcărarea tainică despre care îmi vorbește e dorința mea de-a ajunge. El mă crede nevrednic pentru preoție, și asta tocmai când îmi închipuiam că jertfirea unui venit de cincizeci de ludovici o să-i facă cea mai înaltă părere despre cucernicia și chemarea mea.
În viitor, urmă Julien, n-o să mă bizui decât pe acele trăsături ale caracterului meu pe care le-am pus la încercare. Cine ar fi crezut că o să-mi placă să lăcrimez! Că-l voi iubi pe cel ce îmi va dovedi că nu sunt decât un prost!”
Trei zile mai târziu Julien găsise motivul pe care ar fi trebuit să-l folosească din prima zi; motivul acesta era o calomnie, dar ce-are a face? Îi mărturisi preotului, cu multă șovăială în glas, că, din pricini pe care nu le putea spune, ca să nu dăuneze altcuiva, respinsese de la început căsătoria plănuită. Așa, firește, dădea vina pe purtarea Élisei. Părintele Chélan găsi în gesturile lui o înflăcărare prea lumească, întru totul deosebită de aceea care ar fi trebuit să-l însuflețească pe un tânăr preot.
— Dragul meu, îi spuse el, mai degrabă fă-te un gospodar de treabă, cinstit de oameni și cu știință de carte, decât un preot fără chemare.
La aceste noi dojeni Julien răspunse cu multă iscusință în ce privește potriveala vorbelor: găsi cuvintele pe care le-ar fi rostit un tânăr seminarist plin de râvnă; dar tonul cu care le rostea și focul rău ascuns care îi licărea în priviri îl neliniștiră pe părintele Chélan.
Totuși nu trebuie să-i prevedem un viitor prea negru lui Julien; el născocea corect cuvintele unei fățărnicii viclene și prudente. Și asta nu e rău pentru vârsta lui. Cât despre ton și gesturi, să nu uităm că trăise printre țărani; până atunci nu avusese încă prilejul să vadă marile modele. Mai apoi, de cum i-a fost dat să se apropie de dumnealor, și gesturile, și cuvintele i-au devenit admirabile.
Doamna de Rênal se miră că averea de curând dobândită n-o făcea mai fericită pe camerista ei; o vedea ducându-se mereu la preot și întorcându-se cu ochii plânși; până la urmă, Élisa îi vorbi despre măritișul ei.
Doamna de Rênal se crezu bolnavă; un soi de friguri o împiedicau să-și găsească somnul; nu mai trăia decât atunci când îi avea sub ochi pe cameristă sau pe Julien. Nu-și putea lua gândul de la ei și de la fericirea pe care o vor găsi în căsnicie. Sărăcia căsuței, unde venitul de cincizeci de ludovici avea să-i silească să-și ducă traiul, o vedea zugrăvită în culori încântătoare. Julien ar fi putut prea bine să ajungă avocat în Bray, la subprefectură, două leghe mai departe de Verrières, și atunci ar putea să-l mai vadă din când în când.
Crezu cu toată sinceritatea că are să-și piardă mințile; îi spuse chiar soțului ei și, în cele din urmă, căzu la pat. Seara, pe când camerista o servea, băgă de seamă că fata plângea. În clipa aceea, o ura din tot sufletul și tocmai o repezise. Dar îi ceru iertare. Lacrimile Élisei curseră și mai îmbelșugate; fata spuse că, dacă stăpâna i-ar îngădui, i-ar povesti toată nenorocirea ei.
— Vorbește, îi răspunse doamna de Rênal.
— Ei bine, doamnă, el nu mă vrea. Pesemne că răuvoitorii i-au spus cine știe ce despre mine, și îi crede.
— Cine nu te vrea? întrebă doamna de Rênal abia respirând.
— Cine altul, doamnă, dacă nu domnul Julien? răspunse camerista suspinând. Părintele n-a putut să-i biruie împotrivirea; căci părintele găsește că nu trebuie să respingi o fată cinstită doar fiindcă a fost cameristă. La urma urmei, tatăl domnului Julien nu-i altceva decât un dulgher; și, chiar el... cum își câștiga pâinea înainte de a intra la dumneavoastră?
Doamna de Rênal n-o mai asculta. Preamulta fericire aproape că îi răpise mințile. Ceru să-i repete de mai multe ori că Julien refuzase de-a binelea și că refuzul lui nu îngăduia să revină la o hotărâre mai înțeleaptă.
— Vreau să fac eu o ultimă încercare, îi spuse ea cameristei. Îi voi vorbi domnului Julien.
A doua zi, după dejun, doamna de Rênal își dărui desfătătoarea voluptate de a pleda cauza rivalei sale și de a vedea mâna și averea Élisei refuzate întruna, timp de o oră întreagă.
Încetul cu încetul, Julien lăsă deoparte cuvintele măsurate și răspunse până la urmă cu mai multă judecată mustrărilor cuminți ale doamnei de Rênal. Ea nu se putea împotrivi valului de fericire care îi năpădise sufletul după atâtea zile de deznădejde. Și i se făcu rău. Când își reveni și fu așezată în camera ei, ceru să rămână singură. Era profund uimită.
„Nu cumva sunt îndrăgostită de Julien?” se întrebă în sfârșit.
Descoperirea aceasta, care în orice altă clipă i-ar fi adus remușcări și zbucium adânc, nu i se păru decât un spectacol neobișnuit, dar aproape indiferent. În inima ei istovită de câte îndurase, nu-și mai găsea loc sensibilitatea necesară pasiunii.
Doamna de Rênal încercă să lucreze, dar căzu într-un somn adânc; când se trezi, nu se sperie pe cât ar fi trebuit. Era prea fericită ca să mai poată lua ceva în nume de rău. Naivă și nevinovată, provinciala aceasta cumsecade nu-și chinuise niciodată inima încercând să-i smulgă puțină simțire față de vreo nouă nuanță de sentiment sau de nenorocire. Absorbită cu totul, până la venirea lui Julien, de roboteala nesfârșită care, departe de Paris, este o lege pentru orice bună mamă de familie, doamna de Rênal se gândea la pasiuni așa cum ne gândim noi la loterie: înșelătorie sigură și fericire căutată de cei fără minte.
Clopotul vesti ora mesei. Doamna de Rênal se roși toată când auzi glasul lui Julien care-i aducea pe copii. Mai îndemânatică de când iubea, ca să poată explica de ce roșise, se plânse că o doare îngrozitor capul.
— Uite, așa sunt toate femeile, îi răspunse domnul de Rênal râzând în hohote. Totdeauna e câte ceva de dres la mașinile astea.
Deși obișnuită cu asemenea glume, tonul lui o jigni pe doamna de Rênal. Ca să uite, îl privi pe Julien. Și, dacă ar fi fost cel mai urât om din lume, în clipa aceea tot i-ar fi plăcut.
Imitator grijuliu al obiceiurilor aristocraților, domnul de Rênal se mută, odată cu venirea primelor zile frumoase ale primăverii, la Vergy, satul devenit celebru prin aventura tragică a Gabriellei [2]. La câteva sute de pași depărtare de ruinele atât de pitorești ale străvechii biserici gotice, domnul de Rênal avea un vechi castel cu patru turnuri și o grădină întocmită după modelul celei de la Tuileries, cu numeroase tufe de merișor și cu alei de castani tunși de două ori pe an. O livadă vecină, plantată cu meri, era locul de plimbare. La capătul livezii se aflau vreo opt sau zece nuci măreți; frunzișurile lor uriașe se ridicau poate la optzeci de picioare înălțime.
— Fiecare din blestemații ăștia de nuci, spunea domnul de Rênal de câte ori soția lui îi admira, mă costă recolta de pe o jumătate de arpent. Grâul nu poate crește la umbra lor.
Priveliștea de la țară i se păru cu totul nouă doamnei de Rênal. Admirația ei nu mai cunoștea margini. Simțământul care o însuflețea îi trezea iscusință și hotărâre. La două zile după sosirea la Vergy, domnul de Rênal fiind plecat la oraș pentru treburile primăriei, doamna de Rênal tocmi niște lucrători pe cheltuiala ei. Julien îi dăduse ideea să croiască o mică alee așternută cu nisip, care ar fi străbătut livada, ar fi trecut pe sub nucii falnici și le-ar fi îngăduit copiilor să se plimbe dimineața, fără ca roua să le ude pantofii. Ideea aceasta fu dusă la îndeplinire în mai puțin de douăzeci și patru de ore după ce fusese concepută. Doamna de Rênal petrecu o zi veselă împreună cu Julien, dându-le îndrumări lucrătorilor.
Când primarul din Verrières se întoarse de la oraș, mare îi fu mirarea găsind aleea gata croită. Dar și pe doamna de Rênal o miră sosirea lui: uitase că există. Timp de două luni el vorbi supărat despre îndrăzneala de a face, fără să fie întrebat, o reparație atât de importantă, dar doamna de Rênal o plătise din banii ei, și asta îl mai consola puțin.
Ea își petrecea zilele alergând cu copiii prin livadă și prinzând fluturi. Își făcuseră niște glugi mari, din voal subțire, și prindeau cu ele bietele lepidoptere. Numele acesta barbar doamna de Rênal îl învățase de la Julien. Căci ea poruncise să fie adusă de la Besançon frumoasa lucrare a domnului Godart [3], și Julien îi povestea obiceiurile ciudate ale bietelor gângănii.
Le înțepau fără milă, prinzându-le cu ace într-o ramă mare de carton făcută tot de Julien.
Doamna de Rênal și Julien aveau, în sfârșit, despre ce să vorbească, și el scăpă de îngrozitorul chin pe care i-l pricinuiau clipele de tăcere.
Își vorbeau întruna și cu nemărginit interes, deși nu-și spuneau decât lucruri cât se poate de nevinovate. Viața aceasta activă, plină și veselă le plăcea tuturor, în afară de domnișoara Élisa, care avea de lucru până peste cap.
„Niciodată, chiar în timpul carnavalului, când erau baluri la Verrières, spunea ea, doamna nu se îngrijea atât de toaletele ei; acum schimbă rochiile de două sau de trei ori pe zi.”
Cum n-avem de gând să măgulim pe nimeni, n-o să negăm că doamna de Rênal, care avea o piele superbă, își potrivea rochiile în așa fel încât să-i lase brațele și sânii cât mai dezgoliți. Era foarte bine făcută și felul acesta de-a se îmbrăca o prindea de minune.
— Niciodată n-ați fost atât de tânără, doamnă, îi spuneau prietenii din Verrières, veniți să ia masa la Vergy. (Așa vorbesc cei de prin partea locului.)
Un lucru ciudat, căruia puțini dintre noi îi vor da crezare, e faptul că doamna de Rênal se gătea atâta fără intenție precisă. Îi făcea plăcere să se gătească și, fără să se gândească la altceva, tot timpul pe care nu-l petrecea la vânătoarea de fluturi cu copiii și cu Julien lucra la croitul rochiilor, împreună cu Élisa. Singurul ei drum la Verrières a fost pricinuit de dorința de a-și cumpăra rochii de vară, primite atunci din Mulhouse.
Își aduse la Vergy o tânără doamnă, rudă de-a ei. De când se măritase, doamna de Rênal se împrietenise încetul cu încetul cu doamna Derville, care, pe vremuri, îi fusese colegă la Sacré-Cœur.
Doamna Derville făcea mult haz de ceea ce ea numea ideile nebunești ale verișoarei sale.
— Dacă aș fi singură, nici nu mi-ar trăsni prin minte asemenea lucruri, spunea ea.
De ideile acestea neașteptate, care la Paris ar fi fost numite „porniri capricioase”, doamna de Rênal se rușina ca de niște prostii atunci când era cu soțul ei. Dar prezența doamnei Derville îi dădea curaj. Ea îi destăinuia mai întâi, cu voce sfioasă, gândurile; când cele două prietene rămâneau multă vreme singure, gândurile doamnei de Rênal se însuflețeau; o dimineață lungă și singuratică trecea pentru ele ca o clipă, lăsându-le nespus de vesele. De data aceasta, însă, cumpătata doamnă Derville își găsi verișoara mult mai puțin veselă, dar mult mai fericită.
Cât despre Julien, de când se afla la țară se comporta ca un adevărat copil, la fel de bucuros să alerge după fluturi ca și elevii lui. După atâta constrângere și diplomație iscusită, singur, departe de privirile oamenilor, nefiindu-i deloc teamă, din instinct, de doamna de Rênal, se lăsa în voia plăcerii de a trăi, atât de puternică la vârsta lui și în mijlocul celor mai frumoși munți din lume.
Chiar de la sosirea doamnei Derville, lui Julien i se păru că îi e prietenă și se grăbi să-i arate priveliștea din capătul aleii celei noi, de sub nucii uriași, priveliște, de fapt, deopotrivă de frumoasă, dacă nu întrecându-le chiar pe cele cu care Elveția sau lacurile Italiei pot desfăta ochiul. Dacă urci povârnișul care începe la câțiva pași de-acolo, ajungi îndată la niște prăpăstii adânci, mărginite cu păduri de stejar, ce se întind până aproape de râu. Pe crestele stâncilor acestora abrupte, Julien, fericit, liber și chiar ceva mai mult, rege al casei, își conducea cele două prietene și se bucura de admirația lor pentru priveliștile neasemuit de frumoase.
— Pentru mine e ca și cum aș asculta muzica lui Mozart, spunea doamna Derville.
Invidia fraților săi, prezența de tiran ursuz a tatălui său întunecaseră în ochii lui Julien frumusețea priveliștilor din preajma orășelului Verrières. La Vergy nu mai găsea nici urmă din amintirile acelea amare; pentru prima dată în viață nu mai vedea niciun dușman. Când domnul de Rênal pleca la oraș, ceea ce se întâmpla adesea, el îndrăznea să citească; și curând, noaptea, în loc să citească, având și grija să-și dosească lampa în fundul unui vas de flori răsturnat, putu să-și vadă de somn; ziua, în răgazul dintre lecțiile copiilor, venea pe stâncile acestea cu cartea care era singura lege a purtării lui și obiectul încântării sale. În ea găsea totodată și fericire, și extaz, și mângâiere în clipele de deznădejde.
Unele lucruri pe care Napoleon le-a spus cu privire la femei, mai multe discuții despre meritele romanelor la modă sub domnia lui îi dădură atunci, pentru prima oară în viață, câteva idei pe care orice alt tânăr de vârsta lui le-ar fi avut de multă vreme.
Veniră căldurile cele mari ale verii. Ai casei își făcură obiceiul să-și petreacă serile sub un tei uriaș, la câțiva pași de castel. Întunericul era adânc. Într-o seară, Julien vorbea cu înflăcărare, bucurându-se din toată inima că se pricepea să vorbească frumos și că îl ascultau niște femei tinere; și, tot gesticulând, atinse mâna doamnei de Rênal sprijinită pe spătarul unuia dintre scaunele de lemn vopsit care se pun prin grădini.
Mâna aceasta se retrase numaidecât; dar Julien gândi că ar fi de datoria lui să facă în așa fel, încât mâna ei să nu se mai retragă atunci când o atingea. Ideea datoriei de îndeplinit și gândul ridicolului sau mai degrabă al sentimentului de inferioritate căruia se expunea în caz de nereușită îi alungară din inimă, cât ai clipi, toată plăcerea.
Note
[1] A fost apoi oftatul, ascuns, deci mai amar, Au fost priviri furișe, mai dulci, fiind furate, Obrajii, fără vină, arzând parcă de jar. Stanțe din poemul Don Juan de Byron.
[2] Eroina legendei medievale Castelana din Vergi și a operei Gabriella di Vergy de Carafa, jucată în Italia în 1816.
[3] Jean-Baptiste Godart (1775–1825), naturalist francez, autor al numeroase lucrări despre fluturi.