Ținutul își va aminti multă vreme de procesul acesta celebru. Interesul pentru acuzat mergea până la frământare: crima lui era uimitoare, și totuși nu îngrozitoare. Și chiar de-ar fi fost, tânărul acesta era atât de frumos! Ascensiunea lui, atât de repede curmată, sporea înduioșarea. „Îl vor condamna?” le întrebau femeile pe bărbații cunoscuți și le vedeai pălind, așteptând răspunsul.
SAINTE-BEUVE
În sfârșit, sosi ziua atât de temută de doamna de Rênal și de Mathilde. Înfățișarea neobișnuită a orașului le sporea spaima și tulbura chiar și sufletul ferm al lui Fouqué. Întreaga provincie alergase la Besançon ca să vadă judecarea acestui proces romanesc. De câteva zile nu mai erau locuri în hanuri. Președintele curții cu juri era asaltat de cereri de bilete; toate doamnele din oraș voiau să asiste la judecată; pe străzi se striga portretul lui Julien de vânzare, etc., etc.
Mathilde păstrase pentru clipa aceasta hotărâtoare o scrisoare scrisă în întregime de mâna monseniorului, episcopul de ***. Prelatul acesta, care conducea Biserica Franței și făcea episcopi, binevoia să ceară achitarea lui Julien. În ajunul judecății, Mathilde duse scrisoarea atotputernicului mare vicar. La sfârșitul întrevederii, pe când ea pleca înecată în lacrimi, domnul de Frilair ieși în sfârșit din rezerva lui diplomatică și, aproape înduioșat el însuși, îi spuse:
— Garantez verdictul juriului. Printre cele douăsprezece persoane însărcinate să cerceteze dacă e dovedită crima protejatului dumneavoastră, și mai ales dacă a existat premeditare, număr șase prieteni devotați ascensiunii mele și i-am făcut să înțeleagă că de ei depinde să ajung episcop. Baronul Valenod, pe care l-am făcut primar la Verrières, dispune în întregime de doi dintre cei administrați de el, domnii de Moirod și de Cholin. Ce-i drept, sorții ne-au dat pentru afacerea aceasta doi jurați cu gândire foarte rea; dar, deși sunt ultraliberali, în marile împrejurări îmi ascultă ordinele și am pus să fie rugați să voteze ca domnul Valenod. Am aflat că un al șaselea jurat, industriaș, nespus de bogat și liberal guraliv, aspiră în taină la o furnitură pentru Ministerul de Război și, desigur, n-ar vrea să mă supere. I-am trimis vorbă că domnul Valenod cunoaște ultimul meu cuvânt.
— Și cine este acest domn Valenod? întrebă Mathilde neliniștită.
— Dacă l-ați cunoaște, nu v-ați mai îndoi de izbândă. E un vorbitor îndrăzneț, obraznic, grosolan, făcut să-i conducă pe proști. Anul 1814 l-a scos din mizerie, iar eu am să-l fac prefect. E în stare să-i bată pe ceilalți jurați, dacă nu vor să voteze după placul lui.
Mathilde se mai liniști. O altă discuție o aștepta în seara aceea. Ca să nu prelungească o scenă neplăcută, al cărei deznodământ îi părea sigur, Julien era hotărât să nu ia cuvântul.
— Va vorbi avocatul meu și e de ajuns, îi spuse el Mathildei. Voi fi și așa prea multă vreme expus privirilor tuturor dușmanilor mei. Provincialii aceștia au fost jigniți de ascensiunea rapidă pe care v-o datorez și, credeți-mă, niciunul nu-mi dorește altceva decât condamnarea, gata apoi să plângă ca un prost când voi fi dus la moarte.
— E foarte adevărat că vor să vă vadă umilit, îi răspunse Mathilde, dar eu nu-i cred lipsiți de omenie. Prezența mea la Besançon și priveliștea suferinței mele au mișcat toate femeile; chipul dumneavoastră frumos va face restul. Dacă spuneți un cuvânt în fața judecătorilor, tot publicul va fi de partea dumneavoastră, etc., etc.
A doua zi, la ora nouă, când Julien coborî din închisoare ca să se ducă în marea sală a palatului de justiție, jandarmii abia izbutiră să îndepărteze mulțimea uriașă înghesuită în curte. Julien dormise bine, era foarte calm și nu simțea altceva decât o milă filozofică pentru liota aceasta de invidioși care, fără cruzime, avea să-i aplaude condamnarea la moarte. Și se miră grozav când, nevoit să stea mai bine de un sfert de oră în mijlocul mulțimii, trebui să recunoască faptul că prezența lui inspira acestor oameni o milă duioasă. Nu auzi măcar un cuvânt neplăcut.
„Provincialii aceștia sunt mai puțin răi decât i-am crezut”, își spuse el.
Când intră în sala de judecată, îl uimi eleganța arhitecturii. Era un stil gotic îngrijit și o sumedenie de coloane mici și frumoase, tăiate în piatră cu cea mai mare grijă. Se crezu în Anglia.
Dar curând atenția îi fu atrasă pe de-a-ntregul de douăsprezece sau cincisprezece femei frumoase care, așezate în fața scăunelului hărăzit acuzatului, umpleau cele trei balcoane de deasupra judecătorilor și a juraților. Întorcându-se spre public, văzu că tribuna circulară de deasupra amfiteatrului era plină de femei; cele mai multe erau tinere și i se păreau foarte frumoase; ochii lor strălucitori îl priveau cu mult interes. În restul sălii era o înghesuială nemaipomenită; oamenii se îmbrânceau la uși, iar santinelele nu izbuteau să facă liniște.
Când toate privirile care îl căutau pe Julien îl văzură așezându-se pe locul ceva mai ridicat hărăzit acuzatului, îl întâmpină un murmur de mirare și de simpatie duioasă.
În ziua aceea ai fi zis că Julien n-are nici douăzeci de ani; era îmbrăcat foarte simplu, dar cu o grație desăvârșită; avea părul și fruntea încântătoare; Mathilde ținuse să vegheze ea însăși la toaleta lui. Era nespus de palid. Abia se așezase, când auzi din toate părțile: „Doamne, cât e de tânăr!... Dar e un copil... E mult mai frumos decât în portret.”
— Domnule acuzat, îi spuse jandarmul așezat în dreapta lui, le vedeți pe cele șase doamne din balconul acela?
Jandarmul îi arăta o mică tribună ieșită în afară, deasupra amfiteatrului în care erau așezați jurații.
— Acolo e doamna prefect, continuă el; alături, doamna marchiză de M***, care vă iubește mult; am auzit-o vorbind cu judecătorul de instrucție. Mai încolo e doamna Derville...
— Doamna Derville! exclamă Julien, și o roșeață vie îi acoperi fruntea.
„Când va ieși de aici, gândi el, îi va scrie doamnei de Rênal.”
Nu știa că doamna de Rênal sosise la Besançon.
Martorii fură ascultați foarte repede. De la primele cuvinte ale acuzării susținute de procuror, două dintre doamnele așezate în balconaș, chiar în fața lui Julien, izbucniră în lacrimi.
„Doamna Derville nu se înduioșează astfel”, gândi Julien.
Totuși, observă că era foarte roșie. Procurorul declama într-o franceză proastă despre barbaria crimei săvârșite; Julien văzu că vecinele doamnei Derville păreau să-l dezaprobe cu tărie. Câțiva jurați, care pesemne le cunoșteau pe aceste doamne, le vorbeau și păreau să le liniștească.
„Nu e lipsit de semne bune”, gândi Julien.
Până atunci simțise un dispreț fără margini pentru toți bărbații care asistau la judecată. Elocvența searbădă a procurorului îi spori dezgustul. Dar, încetul cu încetul, uscăciunea sufletească a lui Julien dispăru în fața semnelor de interes al căror obiect era în chip vădit. Îi plăcu înfățișarea fermă a avocatului său.
— Fără fraze, îi spuse încet, tocmai când acesta se pregătea să ia cuvântul.
— Toată emfaza furată de la Bossuet și desfășurată împotriva dumitale ți-a fost de folos, spuse avocatul.
Și, într-adevăr, abia vorbise cinci minute, când aproape toate femeile aveau batista în mână. Avocatul, încurajat, le adresă juraților cuvinte deosebit de puternice. Julien se înfiora: simțea că e gata să izbucnească în lacrimi.
„Doamne! Ce vor spune dușmanii mei?”
Dar, din fericire pentru el, tocmai când era gata să se lase învins de înduioșarea care îl năpădea, surprinse o privire plină de obrăznicie a domnului baron de Valenod.
„Ochii bădăranului acestuia s-au înflăcărat, își spuse el; ce triumf pentru sufletul lui josnic! Dacă de pe urma crimei mele n-aș îndura decât atât, și tot ar trebui s-o blestem. Dumnezeu știe ce-o să-i spună despre mine doamnei de Rênal!”
Gândul acesta le înlătură pe toate celelalte. Peste puțin, semnele de aprobare ale publicului îl readuseră în fire. Avocatul își terminase pledoaria. Julien își aminti că se cuvenea să-i strângă mâna. Timpul trecuse repede.
Se aduseră băuturi răcoritoare pentru avocat și pentru acuzat. Abia atunci Julien se miră de un lucru: nicio femeie nu părăsise ședința ca să se ducă la cină.
— Pe cinstea mea, crap de foame, îi spuse avocatul. Dar dumneata?
— Și eu, răspunse Julien.
— Vezi, iată că și doamnei prefect i s-a adus cina aici, spuse avocatul, arătând spre balconaș. Curaj, totul merge bine!
Ședința reîncepu. Pe când președintele făcea rezumatul dezbaterilor, bătu miezul nopții. Președintele fu nevoit să se întrerupă; în mijlocul tăcerii pricinuite de neliniștea tuturor, bătăile orologiului umplură sala.
„Începe și ultima zi a vieții mele”, gândi Julien.
Curând, se simți înflăcărat de simțământul datoriei. Până atunci își stăpânise înduioșarea și-și păstrase hotărârea de a nu vorbi; dar când președintele curții îl întrebă dacă mai avea ceva de adăugat, se ridică. În fața lui vedea ochii doamnei Derville, care, în lumina lumânărilor, îi păreau foarte strălucitori.
„Să plângă oare?” gândi el.
— Domnilor jurați, groaza de disprețul pe care credeam că-l pot înfrunta în clipa morții mă face să iau cuvântul. Domnilor, nu am onoarea să fac parte din clasa dumneavoastră; vedeți în mine un țăran care s-a răzvrătit împotriva umilinței soartei sale.
Nu vă cer nicio îndurare, continuă Julien cu glas mai ferm. Nu-mi fac iluzii; moartea mă așteaptă și va fi dreaptă. Am fost în stare să atentez la viața femeii celei mai vrednice de tot respectul, de toate omagiile. Doamna de Rênal fusese pentru mine ca o mamă. Crima mea e îngrozitoare și a fost premeditată. Am meritat deci moartea, domnilor jurați. Dar chiar de-aș fi mai puțin vinovat, văd oameni care, fără să se oprească la mila pe care ar putea-o merita tinerețea mea, vor să pedepsească în mine și să descurajeze pentru totdeauna acea categorie de tineri care, născuți într-o clasă inferioară și oarecum apăsați de sărăcie, au fericirea de a dobândi o educație bună și îndrăzneala de a se amesteca în ceea ce orgoliul celor bogați numește societate.
Iată crima mea, domnilor, și va fi pedepsită cu atât mai aspru cu cât, de fapt, nu sunt judecat de semenii mei. Nu văd pe băncile juraților vreun țăran îmbogățit, ci numai burghezi indignați...
Vreme de douăzeci de minute, Julien vorbi pe tonul acesta; spuse tot ce avea pe inimă; procurorul, care aspira la favorurile aristocrației, se agita pe scaun; dar, în ciuda caracterului cam abstract pe care Julien îl dăduse discuției, toate femeile plângeau cu hohote. Chiar doamna Derville avea batista la ochi. Înainte de a sfârși, Julien reveni la premeditare, la căința lui, la respectul, la adorația filială și nemărginită pe care o avusese pentru doamna de Rênal în vremuri mai fericite... Doamna Derville scoase un țipăt și leșină.
Bătea ora unu noaptea când jurații se retraseră în camera lor. Nicio femeie nu-și părăsise locul; câțiva bărbați aveau și ei lacrimi în ochi. Discuțiile fură la început foarte însuflețite, dar, încetul cu încetul, pentru că hotărârea juriului se lăsa așteptată, oboseala generală începu să potolească mulțimea. Momentul era solemn; luminile abia mai pâlpâiau. Julien, foarte obosit, auzea discutându-se în preajma lui dacă întârzierea juraților era prevestitoare de bine sau de rău. Și văzu cu plăcere că toate dorințele erau de partea lui; jurații zăboveau și, totuși, nicio femeie nu părăsea sala.
Când bătură orele două, se auzi un freamăt puternic. Ușa cea mică a camerei juraților se deschise. Domnul baron de Valenod înaintă cu un pas grav și teatral, urmat de ceilalți jurați. Tuși, apoi declară, pe sufletul și pe conștiința lui, că juriul, în unanimitate, îl socotea pe Julien Sorel vinovat de crimă, și de crimă cu premeditare; declarația aceasta aducea pedeapsa cu moartea, care fu rostită o clipă mai târziu. Julien își privi ceasul și își aminti de domnul de Lavalette; era ora două și un sfert.
„Astăzi e vineri, gândi el. Da, dar e o zi fericită pentru Valenod, care mă condamnă... Sunt prea bine păzit pentru ca Mathilde să mă poată salva, așa cum a făcut doamna de Lavalette... Deci peste trei zile, chiar la ora asta, voi ști ce să cred despre marele poate.”
În clipa aceea însă, un țipăt îl readuse la lucrurile acestei lumi. Femeile din preajma lui suspinau; văzu că toate privirile se întorseseră spre o mică tribună amenajată în partea de sus a unui pilastru gotic. Mai târziu află că acolo se ascunsese Mathilde. Cum țipătul nu se mai repetă, toate privirile se ațintiră iar asupra lui Julien, căruia jandarmii încercau să-i facă drum prin mulțime.
„Să încerc să nu-i dau prilej să râdă lichelei acesteia de Valenod, gândi Julien. Cu ce aer îndurerat și fățarnic a rostit verdictul care aduce pedeapsa cu moartea! Pe când bietul președinte al curții, cât e el de judecător de atâția ani, avea lacrimi în ochi când mă condamna. Ce bucurie pentru Valenod să se răzbune pentru vechea noastră rivalitate în preajma doamnei de Rênal!... N-am s-o mai văd! S-a sfârșit... Simt că ne e cu neputință să ne luăm un ultim rămas-bun... Cât de fericit aș fi fost să-i spun toată groaza pe care o am de crima mea! Numai aceste cuvinte: «Socotesc că sunt pe drept condamnat.»”