Vremurile de astăzi, Dumnezeule! sunt arca Domnului. Nenorocire cui se atinge de ea.
DIDEROT
Cititorul va binevoi să ne îngăduie să dăm puține fapte clare și precise din perioada aceasta a vieții lui Julien. Și nu pentru că ele ne-ar lipsi; dimpotrivă; dar poate că ceea ce a văzut Julien la seminar e prea negru pentru coloritul moderat pe care m-am străduit să-l păstrez în aceste file. Contemporanii, care suferă de anumite lucruri, nu-și pot aminti de ele decât cu o groază în stare să nimicească orice altă plăcere, chiar și pe aceea de a citi o povestire.
Julien nu prea făcea progrese în încercările lui de fățărnicie a gesturilor; uneori îl apuca sila și chiar deznădejdea cea mai deplină. N-avea succes, și asta într-o meserie deloc aleasă. Cel mai mic ajutor din afară ar fi fost de ajuns să-i redea curajul, căci n-avea cine știe ce greutăți de învins; dar era singur, ca o luntre părăsită în mijlocul oceanului. „Și chiar dacă aș reuși, își spunea el, să-mi petrec o viață întreagă printre oameni de soiul ăstora! Niște mâncăi, care nu se gândesc decât la omleta cu slănină pe care o vor înghiți la prânz, sau niște castanezi pentru care nicio ticăloșie nu e prea neagră! Ei vor ajunge la putere; dar cu ce preț, Dumnezeule-Doamne!
Voința omului e puternică, asta o citesc pretutindeni; dar e ea în stare să învingă atâta silă? Menirea oamenilor mari a fost ușoară; oricât de cumplită era primejdia, lor li se părea frumoasă; dar cine ar putea să înțeleagă, în afară de mine, câtă urâțenie există în tot ce mă înconjoară aici?!”
A fost momentul celei mai grele încercări din viața lui. Cât de ușor s-ar fi putut înrola într-unul dintre frumoasele regimente aflate în garnizoană la Besançon! Sau ar fi putut să se facă profesor de latină; îi trebuia atât de puțin ca să aibă cu ce trăi! Dar atunci, adio carieră, adio viitor. Și, pentru imaginația lui, asta ar fi însemnat moarte. Iată, mai amănunțit, una din acele triste zile.
„În îngâmfarea mea, m-am bucurat de atâtea ori închipuindu-mi că sunt altfel decât ceilalți tineri țărani! Ei bine, am trăit îndeajuns ca să văd că deosebirea dă naștere la ură”, își spuse el într-o dimineață. Adevărul acesta adânc i-l dovedise una din cele mai supărătoare înfrângeri. Se trudise opt zile ca să-i placă unui elev, care trăia în harul sfințeniei. Se plimbase cu el prin curte, îi ascultase cu fruntea plecată toate dobitociile. Și, deodată, izbucnise furtuna, bubuise tunetul, iar cuviosul seminarist îi strigase, respingându-l cu grosolănie:
— Ascultă, fiecare pentru el în lumea asta. Nu vreau să mă lovească trăsnetul: pe tine te-ar putea trăsni Dumnezeu ca pe un nelegiuit, ca pe un Voltaire.
Scrâșnind din dinți de furie și ridicându-și ochii spre cerul brăzdat de fulgere, Julien strigase: „Aș merita să mă înec dacă aș adormi în timpul furtunii! Să încercăm cucerirea altui pedant”.
Tocmai suna pentru lecția de istorie sfântă, ținută de părintele Castanède.
Pe țăranii aceștia tineri, înspăimântați de greutatea muncii și de sărăcia de acasă, părintele Castanède îi învăță în ziua aceea că ființa atât de grozavă în ochii lor, ocârmuirea, nu avea putere reală și legitimă decât în virtutea împuternicirii date de reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ.
— Faceți-vă vrednici de bunătatea papei, prin sfințenia vieții voastre, prin supunere, fiți ca un toiag în mâinile lui, adăugă el, și o să căpătați un loc minunat, de unde veți porunci ca niște stăpâni, fără niciun fel de control, un loc de unde nu veți putea fi clintiți; un loc căruia ocârmuirea îi plătește o treime din ceea ce i se cuvine, iar credincioșii, îndrumați de predicile voastre, celelalte două treimi.
La sfârșitul lecției, părintele Castanède se opri în curte.
— Tocmai preotului i se potrivește zicala: omul sfințește locul, le spuse el elevilor strânși în jurul lui. Eu, unul, am cunoscut parohii la munte, ale căror venituri din slujbe erau cu mult mai mari decât ale parohiilor de oraș. Te umpleai de bani, fără să mai pui la socoteală claponii grași, ouăle, untul proaspăt și alte mii de bunătăți mărunte; iar preotul e cel dintâi, nu încape îndoială: nu există praznic să nu fie poftit, sărbătorit etc.
De-abia plecă părintele Castanède că elevii se și strânseră grupuri-grupuri. Julien rămase deoparte; îl lăsau, ca pe o oaie râioasă. În fiecare grup putea fi văzut câte un elev dând cu banul, și dacă ghicea exact ce cădea, cap sau pajură, colegii erau siguri că va căpăta, curând, una dintre parohiile cu venituri îmbietoare.
Urmară apoi povestirile. Nu știu care preot tânăr, abia hirotonisit de un an de zile, dăruind un iepure de casă servitoarei unui preot bătrân, izbutise să fie cerut ca vicar, iar peste câtăva vreme, căci preotul cel bătrân se grăbise să moară, îl înlocuise în parohia cea mănoasă. Un altul izbutise să moștenească parohia unui târg mare și foarte bogat, luând parte la toate mesele bătrânului paroh paralitic și tăindu-i cu grație puii fripți.
Seminariștii, asemenea tinerilor din oricare alte meserii, exagerează urmările acestor metode mărunte, fiindcă au ceva neobișnuit în ele și stârnesc imaginația.
„Trebuie să capăt deprinderea discuțiilor ăstora”, își spunea Julien. Când nu se vorbea despre cârnați și despre parohii înstărite, se discuta despre partea lumească a învățăturilor bisericești, adică despre certurile dintre episcopi și prefecți, dintre primari și parohi. Atunci Julien vedea ivindu-se ideea unui al doilea Dumnezeu, dar a unui Dumnezeu mult mai de temut și mult mai puternic decât celălalt; iar acest al doilea Dumnezeu era papa. Seminariștii spuneau, dar coborând glasul și numai când erau siguri că nu-i aude părintele Pirard, că dacă papa nu-și bate capul să numească toți prefecții și toți primarii din Franța, apoi n-o face fiindcă i-a lăsat grija asta regelui Franței, numindu-l fiu mai mare al Bisericii.
Cam pe vremea aceea Julien își închipuia că ar putea trage foloase și ar fi bine văzut de ceilalți dacă ar pomeni de cartea Despre papă a domnului de Maistre. La drept vorbind, își uimi colegii; dar și asta a fost spre răul lui. Lămurind mai bine decât ei înșiși propriile lor păreri, le devenise nesuferit. Părintele Chélan fusese la fel de neprevăzător față de Julien, ca și față de sine însuși. După ce-l învățase să judece și să nu se lase amăgit de vorbe goale, uitase să-i spună că, pentru un om de rând, obiceiul acesta e o crimă; căci orice judecată sănătoasă jignește.
Faptul că Julien se pricepea să vorbească fu socotit deci drept un nou păcat. Colegii lui, tot gândindu-se la el, ajunseră să-și arate printr-un singur cuvânt toată scârba pe care le-o trezea: îl porecliseră MARTIN LUTHER; mai ales, ziceau ei, din pricina logicii aceleia drăcești care îl face să fie atât de înfumurat.
Mulți dintre tinerii seminariști aveau obrajii mai rumeni și puteau să treacă drept băieți mai chipeși decât Julien; dar el avea mâinile albe și nu prea putea să ascundă unele deprinderi de gingașă curățenie. Însușirea aceasta însă nu-i era deloc folositoare în trista clădire unde îl aruncase soarta. Țăranii murdari printre care trăia găsiră că are obiceiuri dezmățate. Ne temem că-l vom plictisi pe cititor povestindu-i miile de nenorociri ale eroului nostru. De pildă, cei mai voinici dintre colegi își puseră în minte să-l cotonogească; Julien fu nevoit să se înarmeze cu un compas de fier și să-i prevină, dar numai prin semne, că-l va folosi. Semnele nu pot fi trecute pe de-a-ntregul în raportul unei iscoade și nu pot avea atâtea urmări câte au cuvintele.