Cunctando restituit rem. [1]
ENNIUS [2]
— Răspunde-mi fără să minți, dacă poți, câine buchisitor, de unde-o cunoști pe doamna de Rênal și când ai vorbit cu ea?
— N-am vorbit niciodată cu ea, răspunse Julien. N-am văzut-o decât la biserică.
— Te-i fi zgâit la ea, lepădătură nerușinată!
— Niciodată! Știi doar că la biserică nu-l văd decât pe Dumnezeu, adăugă Julien cu o ușoară fățărnicie, numai bună după părerea lui să înlăture palmele date în cap.
— Totuși, aici se ascunde ceva, urmă țăranul șiret, și tăcu o clipă; dar de la tine n-o să aflu nimic, fățarnic blestemat! La urma urmei, o să scap de tine, și joagărul o să meargă mai bine. Te-ai vârât pe sub pielea părintelui Chélan, sau a cine știe cui, care ți-a făcut rost de-o slujbă bună. Hai de-ți strânge catrafusele, ca să te duc la domnul de Rênal, unde ai să fii dascăl la copii.
— Ce-o să mi se dea pentru asta?
— Mâncare, îmbrăcăminte și trei sute de franci leafă.
— Nu vreau să fiu slugă.
— Vită, cine-ți spune să fii slugă? Crezi că eu aș primi ca fiu-meu să fie slugă?
— Și cu cine o să mănânc la masă?
Întrebarea asta îl încurcă pe bătrânul Sorel, care simți că, dacă ar mai fi scos o vorbă, ar fi putut să spună ceva nelalocul lui; de aceea se mânie iar pe Julien, îl ocărî în fel și chip, îl învinovăți de lăcomie la mâncare, apoi îl lăsă și se duse să se sfătuiască cu ceilalți fii ai lui.
Curând Julien îi văzu, sprijinit fiecare în câte o secure, ținând sfat. După ce-i privi îndelung, dându-și seama că nu poate să ghicească nimic, se duse de se așeză în cealaltă parte a șopronului, ca să nu-l dibuie ceilalți. Voia să cugete la vestea neașteptată care îi schimba soarta, dar simțea că-i e cu neputință să se stăpânească: își închipuia, cu toată puterea imaginației, ce-avea să vadă în frumoasa locuință a domnului de Rênal.
„Mai bine renunț la toate, își spunea el, decât să mă las pus la masă cu slugile. Tata o să mă silească, dar mai bine mor. Am cincisprezece franci și opt soli puși deoparte. Am să fug la noapte: în două zile, pe drumuri lăturalnice, unde nu mi-e teamă de jandarmi, ajung la Besançon; acolo, mă înrolez în armată, și, la nevoie, trec în Elveția. Atunci, însă, adio avansări, adio speranțe pentru mine, adio preoția care duce la toate!”
Groaza aceasta de-a mânca laolaltă cu slugile nu-i era firească lui Julien; ca să se îmbogățească, ar fi făcut și alte lucruri, mult mai neplăcute. Sila de slugi i-o insuflaseră Confesiunile lui Rousseau, singura carte cu ajutorul căreia imaginația lui își închipuia lumea. Colecția buletinelor Marii Armate și Memorialul de la Sfânta Elena îi completau Coranul. Pentru aceste trei cărți s-ar fi lăsat ucis: în alta decât în ele n-a crezut niciodată. Luându-se după o vorbă de-a bătrânului chirurg-major, toate celelalte cărți câte erau pe lume le socotea mincinoase și scrise de niște ticăloși dornici să ajungă.
Julien avea o inimă înflăcărată și una din memoriile acelea uimitoare care deseori fac casă bună cu prostia. Ca să-l câștige pe bătrânul preot Chélan, de care își dădea prea bine seama că depinde soarta lui viitoare, învățase pe dinafară tot Noul Testament în latinește; știa, de asemenea, cartea Despre papă de domnul de Maistre [3] și credea la fel de puțin în amândouă.
Ca și cum ar fi fost înțeleși, Sorel și fiul lui se feriră să-și vorbească în ziua aceea. Către seară, Julien, ducându-se la paroh să-și ia lecția de teologie, nu socoti nimerit să-i pomenească despre ciudata propunere făcută tatălui său. „Poate că e o cursă, își spunea el, și trebuie să mă prefac că am uitat-o.”
A doua zi, de cu zori, domnul de Rênal trimise după bătrânul Sorel, care, după ce se lăsă așteptat un ceas sau două, sosi, în sfârșit, cerându-și de la ușă o mie de iertăciuni, amestecate cu tot atâtea temeneli. Născocind fel de fel de chițibușuri, Sorel înțelese că fiu-său va lua masa cu stăpânul și cu stăpâna casei, iar în zilele când vor avea musafiri, într-o odaie separată, cu copiii. Pus pe nazuri, pe măsură ce-și dădea seama cât e de grăbit domnul primar, și altminteri plin de neîncredere și de mirare, Sorel ceru să vadă odaia unde va dormi fiu-său. Era o încăpere mare, foarte bine mobilată, dar în care se și începuse căratul paturilor celor trei copii.
Faptul acesta lumină mintea bătrânului țăran; ceru de îndată, cu îndrăzneală, să vadă veșmintele hărăzite fiului său. Domnul de Rênal își deschise biroul și scoase o sută de franci.
— Cu banii ăștia, fiul dumitale se va duce la domnul Durand, postăvarul, și-și va lua un costum negru, complet.
— Dar dacă s-o întâmpla să-l iau acasă, întrebă țăranul, care uitase deodată ploconelile, hainele negre au să-i rămână lui?
— Firește.
— Bine, făcu Sorel cu o voce tărăgănată; atunci nu mai rămâne să ne învoim decât asupra unui singur lucru: banii pe care o să-i dați.
— Cum! strigă domnul de Rênal indignat, dar ne-am învoit încă de ieri: dau trei sute de franci. Cred că e mult, dacă nu chiar prea mult.
— Atât ați oferit dumneavoastră, nu zic ba, răspunse bătrânul Sorel, vorbind și mai tărăgănat încă; apoi, printr-o sclipire a minții care nu-i va mira deloc pe cei ce-i cunosc pe țăranii din Franche-Comté, adăugă, uitându-se țintă la domnul de Rênal:
— Alții ar da mai mult.
La auzul cuvintelor acestora, primarul făcu fețe-fețe. Dar își veni, totuși, în fire, și, după o discuție savantă de două ceasuri încheiate, istețimea țăranului întrecu istețimea bogătașului, care nu mai are nevoie de ea ca să trăiască. Și căzură la învoială asupra tuturor numeroaselor puncte legate de rânduirea noii vieți a lui Julien; iar leafa nu numai că fu ridicată la patru sute de franci pe an, dar urma să fie și plătită dinainte, la începutul fiecărei luni.
— Atunci o să-i dau treizeci și cinci de franci, spuse domnul de Rênal.
— Un om bogat și cu inima largă ca domnul nostru primar ar putea merge până la treizeci și șase de franci, ca să rotunjim suma, zise țăranul cu o voce mieroasă.
— Fie, spuse domnul de Rênal, dar să isprăvim odată.
De data asta, mânia îl făcea să pară hotărât. Țăranul își dădu seama că nu trebuia să meargă mai departe. Și atunci domnul de Rênal, la rândul lui, i-o luă înainte. Nu voi nici în ruptul capului să-i plătească bătrânului Sorel, foarte zorit să primească bani pentru fiu-său, cei treizeci și șase de franci cuveniți pentru prima lună. Domnul de Rênal se gândea că va trebui să-i povestească nevestei sale rolul pe care îl jucase în toată această tocmeală.
— Dă-mi înapoi suta de franci, spuse el posomorit. Durand îmi datorează niște bani. O să mă duc cu fiul dumitale să comand stofa neagră.
După atacul acesta energic, Sorel reveni, prevăzător, la ploconelile lui, care ținură un sfert de ceas. Până la urmă, văzând că, hotărât lucru, nu mai poate fi vorba de nimic în plus, plecă. Ultima lui plecăciune sfârși cu aceste cuvinte:
— Mă duc să vă trimit băiatul la castel.
Așa numeau localnicii locuința domnului primar atunci când voiau să-i facă plăcere stăpânului ei.
Când ajunse la joagăr, Sorel îl căută zadarnic pe fiu-său. Temându-se de ce-ar putea să i se întâmple, Julien pornise de la miezul nopții. Voia să-și pună la loc sigur cărțile și crucea Legiunii de Onoare. Și le dusese pe toate la un tânăr negustor de lemne, prietenul lui, numit Fouqué, care locuia în munți, deasupra orășelului Verrières.
Când se ivi iar, taică-său îi spuse:
— Dumnezeu știe, trântor blestemat, dacă ai să te învrednicești vreodată să-mi plătești prețul hranei pe care ți-o dau de atâta amar de ani! Ia-ți boarfele și cară-te la domnul primar!
Julien, mirat că nu-l bate, se grăbi să plece. Dar, de cum dispăru din ochii cumplitului său tată, își încetini pasul. Socotise că, pentru fățărnicia lui, ar fi folositor să facă un popas la biserică.
Vorba asta vă miră? Înainte de-a ajunge la vorba asta îngrozitoare, sufletul tânărului țăran avusese de bătut cale lungă.
Din cea mai fragedă copilărie, de când văzuse niște dragoni din Regimentul 6 [4], înveșmântați în mantale lungi, albe, cu capetele acoperite de coifuri împodobite cu fire lungi și negre din coadă de cal, dragoni întorși din Italia și care își legau caii la fereastra zăbrelită a casei părintești a lui Julien, băiatul înnebunise după viața de ostaș. Mai apoi, ascultase cu nespusă plăcere povestirile despre bătăliile de la podul Lodi, de la Arcole și de la Rivoli [5], istorisite de bătrânul chirurg-major. Și observase privirile înflăcărate pe care moșneagul le arunca spre decorația lui. Dar pe când Julien împlinea paisprezece ani, începuse să se clădească în Verrières o biserică, pe drept cuvânt măreață pentru un oraș atât de mic. Mai cu seamă cele patru coloane de marmură îl uluiră pe Julien; li se dusese faima în tot ținutul, din pricina dușmăniei de moarte pe care o iscaseră între judecătorul de pace și tânărul vicar trimis din Besançon și socotit drept spionul congregației [6]. Judecătorul de pace fusese cât pe ce să-și piardă slujba, cel puțin așa credea lumea. Nu cutezase el oare să se ia la harță cu un preot care, aproape la fiecare două săptămâni, se ducea la Besançon, unde, după cât se spunea, avea întrevederi cu preasfințitul episcop?
În aceste condiții, judecătorul de pace, tatăl unei familii numeroase, dădu mai multe sentințe care părură nedrepte; ele fură îndreptate toate împotriva celor ce citeau ziarul Le Constitutionnel [7]. Catolicii triumfară. E drept, amenzile abia dacă se ridicau la trei sau cinci franci; dar una dintre ele trebuia să fie plătită de-un făuritor de cuie, nașul lui Julien. În mânia lui, omul strigase: „Ce schimbare! Și când te gândești că de peste douăzeci de ani judecătorul de pace trecea drept un om atât de cinstit!” Chirurgul-major, prietenul lui Julien, murise.
Dintr-odată, Julien încetase să mai vorbească despre Napoleon; spunea că are de gând să se facă preot și fu văzut mereu, la joagărul tatălui său, învățând pe de rost o Biblie latinească pe care i-o împrumutase parohul. Bătrânul acesta cumsecade, încântat de progresele băiatului, pierdea seri întregi ca să-l învețe teologia. Față de dânsul, Julien nu arăta decât simțăminte pioase. Cine ar fi putut bănui că obrazul acesta de fecioară, atât de palid și blând, ascundea hotărârea nestrămutată de a înfrunta mai degrabă de o mie de ori moartea decât să nu izbutească în viață?
Pentru Julien, a izbuti în viață însemna, înainte de orice, a pleca din Verrières; își ura din toată inima locul natal. Tot ce vedea acolo îi îngheța imaginația.
De mic copil avusese clipe de exaltare. Pe atunci gândea, cu nespusă plăcere, că într-o bună zi avea să fie prezentat femeilor frumoase din Paris și că va ști să le atragă atenția prin cine știe ce faptă neobișnuită. De ce nu l-ar fi iubit vreuna dintre ele, așa cum pe Bonaparte, sărac încă, îl iubise strălucitoarea doamnă de Beauharnais? De ani de zile, Julien nu-și petrecea aproape niciun ceas din viață fără să-și spună că Bonaparte, locotenentul necunoscut și fără avere, se făcuse stăpânul lumii prin spadă. Ideea aceasta îi alina propriile lui nenorociri, pe care le credea mari, și-i sporea bucuria, atunci când o avea.
Clădirea bisericii și sentințele judecătorului de pace îl luminară deodată; o idee care-i trecu prin minte îl înnebuni timp de câteva săptămâni și, în sfârșit, puse stăpânire deplină pe el, cu atotputernicia primei idei pe care un suflet înflăcărat crede că a născocit-o.
„Când Bonaparte a făcut să se vorbească despre el, Franța se temea să nu fie cotropită; deci, meritele militare erau pe atunci necesare și la modă. Astăzi poți vedea preoți în vârstă de patruzeci de ani având lefuri de o sută de mii de franci, adică de trei ori mai mari decât faimoșii generali de divizie ai lui Napoleon. Ei au nevoie de oameni care să le fie de ajutor. Iată, judecătorul ăsta de pace, atât de chibzuit, atât de cinstit până acum și atât de bătrân, s-a înjosit de teamă să nu-l supere pe un tânăr vicar de treizeci de ani. Trebuie să mă fac preot.”
Odată, cam pe la mijlocul proaspetei sale evlavii — trecuseră doi ani de când Julien studia teologia — îl trădă o izbucnire neașteptată a focului ce-i mistuia inima. Întâmplarea avusese loc la părintele Chélan, pe când lua masa cu mai mulți preoți, cărora bunul paroh îl prezentase drept o minune la învățătură. Julien se pomenise atunci lăudându-l cu furie pe Napoleon. După aceea își legase brațul drept la piept și, pretinzând că și l-a scrântit pe când mișca un trunchi de brad, îl purtă timp de două luni în poziția aceasta chinuitoare. Apoi, socotind că și-a pedepsit îndeajuns trupul, se iertă. Iată-l așadar pe tânărul de nouăsprezece ani, dar firav la înfățișare, și căruia nu i-ai fi dat mai mult de șaptesprezece, intrând, cu o legăturică sub braț, în măreața biserică din Verrières.
O găsi întunecată și pustie. Cu prilejul unei sărbători, toate ferestrele fuseseră acoperite cu draperii de culoare stacojie. Din pricina asta, când băteau razele soarelui, lăcașul era învăluit într-o lumină strălucitoare, cât se poate de impunătoare și de cucernică. Julien se înfiora. Singur în biserică, se așeză în strana cea mai arătoasă. Era cea cu armoariile domnului de Rênal.
Pe pupitrul ei Julien zări o bucățică de hârtie tipărită care fusese desfăcută pentru a fi citită. Își îndreptă privirile spre ea și citi:
„Amănunte asupra execuției și a ultimelor clipe ale lui Louis Jenrel, executat la Besançon în ziua de...”
Hârtia era ruptă. Pe dosul ei se puteau citi primele cuvinte ale unui rând: „Primul pas”.
„Cine o fi pus hârtia aici? se întrebă Julien. Sărmanul nefericit — adăugă el — numele lui are aceeași terminație ca al meu...”
Și mototoli hârtia.
Când ieși, lui Julien i se năzări că vede sânge lângă agheasmatar. Era agheasmă risipită pe jos: licăririle draperiilor stacojii, care acopereau ferestrele, o făceau să pară sânge.
În cele din urmă, Julien se rușină de spaima lui tainică.
„Nu cumva sunt laș? se întrebă el. La arme!”
Cuvintele acestea, atât de des repetate în povestirile războinice ale bătrânului chirurg, lui Julien i se păreau eroice. Se ridică și porni grăbit spre locuința domnului de Rênal.
În ciuda lăudabilelor hotărâri luate, de cum zări casa, la douăzeci de pași în fața lui, se simți cuprins de-o sfială de neînfrânt. Poarta de fier era deschisă. I se păru măreață. Aici trebuia să intre.
Nu numai pe Julien îl tulbura sosirea lui în casa aceasta. Datorită sfiiciunii ei nemărginite, și doamna de Rênal se simțea descumpănită gândindu-se la străinul care, prin slujba lui, avea să se afle neîncetat între ea și copii. Era obișnuită să-și culce copiii în odaia ei. Dimineața plânsese cu lacrimi amare văzând cum sunt cărate pătuțurile în încăperea destinată preceptorului. Și zadarnic îi ceruse domnului de Rênal ca patul lui Stanislas-Xavier, cel mai mic dintre copii, să fie readus în camera ei.
Delicatețea feminină era exagerată la doamna de Rênal, în mintea căreia se înfiripase cea mai nesuferită imagine a unei ființe grosolane și nețesălate, adusă anume ca să-i certe odraslele, numai fiindcă știa latina, o limbă barbară, din pricina căreia aveau să-i fie biciuiți copiii.
Note
[1] Prin tărăgănare a salvat situația (lat.). Vers al lui Ennius despre comandantul roman Fabius Cunctator (secolul al III-lea î.Hr.), cunoscut prin tactica lui de amânare a luptei.
[2] Quintus Ennius (240–169 î.Hr.), unul dintre cei mai vechi poeți latini.
[3] Joseph de Maistre (1753–1821), filozof și scriitor, ideolog al catolicismului.
[4] În Regimentul 6 de dragoni, Stendhal a fost sublocotenent, între anii 1800–1802.
[5] Localități din Italia unde Napoleon a câștigat victorii răsunătoare în campania din 1796.
[6] Pe vremea Restaurației (1815–1830), congregația, asociație religioasă ultrareacționară condusă de iezuiți, avea un important rol politic.
[7] Organ de presă al opoziției liberale.