Ce zgomot, câți oameni gonind după treburi! Câte idei pentru viitor într-un cap de douăzeci de ani! Ce clipe de uitare pentru dragoste!
BARNAVE
În sfârșit, pe un munte depărtat, zări niște ziduri negre: era fortăreața Besançon-ului. „Cu totul altfel m-aș fi simțit, își spuse el oftând, dacă soseam în această nobilă garnizoană ca să devin sublocotenent într-unul din regimentele menite s-o apere!”
Besançon nu e numai unul dintre cele mai frumoase orașe ale Franței, ci e și plin de oameni curajoși și inteligenți. Dar Julien nu era decât un flăcău de țară și n-avea nicio posibilitate să se apropie de oamenii cu vază.
Luase de la Fouqué un costum orășenesc și, astfel îmbrăcat, trecu podurile mobile de la intrarea în oraș. Cu gândul la istoria asediului din 1674, voi să vadă, înainte de a se închide în seminar, meterezele și fortăreața. De două sau de trei ori santinelele erau cât pe ce să-l aresteze, fiindcă pătrunsese în locuri unde geniștii interzic trecerea publicului, ca astfel ei să poată vinde, în fiecare an, cu doisprezece sau cincisprezece franci, fânul crescut acolo.
Înălțimea zidurilor, adâncimea șanțurilor, înfățișarea cruntă a tunurilor îi răpiră câteva ore. Iar când trecu prin fața cafenelei celei mari de pe bulevard, încremeni de admirație. Putea să tot citească cuvântul „cafenea”, scris cu litere de-o șchioapă deasupra celor două uși imense, că nu-i venea să-și creadă ochilor. Căută să-și domine timiditatea; îndrăzni să intre și se pomeni într-o sală lungă de vreo treizeci-patruzeci de pași, cu tavanul înalt de cel puțin douăzeci de picioare. În ziua aceea, totul îl minuna.
La două mese de biliard jocul era în toi. Chelnerii strigau punctele; jucătorii alergau în jurul meselor, printre numeroșii spectatori strânși grămadă. Valurile fumului de tutun ieșit din gurile tuturor învăluiau încăperea în nori albaștri. Staturile înalte ale bărbaților, umerii lor rotunzi, mersul greoi, favoriții enormi, redingotele lungi care îi acopereau, totul atrăgea atenția lui Julien. Aceste nobile vlăstare ale anticului Bisontium nu vorbeau decât prin strigăte și-și dădeau aere de războinici cumpliți. Julien îi admira, neclintit; se gândea la imensitatea și la măreția unei capitale mari ca Besançon. Și nu cuteza să ceară o ceșcuță cu cafea vreunuia din domnii aceia cu priviri semețe, care strigau punctele la biliard.
Dar domnișoara de la tejghea observase încântătorul chip al tânărului târgoveț care, la trei pași de sobă, cu un pachețel sub braț, privea bustul regelui turnat într-un ghips alb de toată frumusețea. Și domnișoara asta, o fiică a ținutului Franche-Comté, înaltă, foarte bine făcută, gătită cum se cuvine ca să pună în valoare o cafenea, îi spuse de vreo două ori cu un glăscior care căuta să fie auzit numai de Julien: „Domnule! Domnule!” Iar Julien, întâlnind privirea ochilor ei albaștri, mari și foarte galeși, își dădu seama că lui i se vorbea.
Se apropie de tejghea și de fata aceea frumușică, grăbit de parcă s-ar fi dus să întâmpine oștile dușmane. Dar, în mișcarea aceasta repezită, scăpă pachetul.
Cu câtă milă nu l-ar privi pe provincialul nostru liceenii din Paris care, la cincisprezece ani, se pricep să intre într-o cafenea cu un aer atât de distins! Dar țâncii aceștia, atât de stilați la cincisprezece ani, încep, la optsprezece ani, să devină ca toată lumea. Timiditatea pasionată pe care o întâlnești în provincie se poate depăși uneori, și atunci ea te învață să vrei. Apropiindu-se de fetișcana atât de chipeșă, care binevoia să-i vorbească — „trebuie să-i spun adevărul”, gândi Julien — deveni îndrăzneț fiindcă își învinsese timiditatea.
— Doamnă, vin pentru prima oară în viața mea la Besançon și tare aș dori să capăt, cu bani, o pâinișoară și-o ceașcă de cafea.
Domnișoara zâmbi puțin și apoi roși; se temea ca tânărul acesta drăguț să nu atragă asupra lui atenția ironică și glumele jucătorilor de biliard. Căci s-ar fi speriat și n-ar mai fi călcat pe acolo.
— Așezați-vă aici, lângă mine, îi spuse ea arătându-i o măsuță de marmură, ascunsă aproape cu totul de uriașa tejghea de mahon care înainta în sală.
Domnișoara se plecă peste tejghea, ceea ce îi dădu prilejul să-și scoată la iveală talia superbă. Julien o remarcă, bineînțeles, și toate gândurile i se schimbară. Frumoasa domnișoară pusese dinaintea lui o ceașcă, zahăr și o franzeluță. Șovăia să cheme chelnerul ca să aducă și cafeaua, dându-și seama că, la sosirea lui, intimitatea cu Julien avea să se sfârșească.
Julien, gânditor, compara frumusețea aceasta blondă și veselă cu unele amintiri care îl frământau adesea. Ideea patimii pe care o inspirase îi alungă aproape toată sfiiciunea. Frumoasa domnișoară n-avea timp de pierdut: ea citi în ochii lui Julien.
— Fumul ăsta de pipă vă face să tușiți. Veniți să luați masa mâine, înainte de ora opt dimineața; atunci sunt aproape singură.
— Cum vă numiți? o întrebă Julien, cu zâmbetul mângâios al timidității fericite.
— Amanda Binet.
— Îmi dați voie să vă trimit, peste un ceas, un pachet mare cât ăsta pe care-l am la mine?
Frumoasa Amanda se gândi puțin.
— Sunt supravegheată; ceea ce îmi cereți mă poate compromite; totuși, mă duc să-mi scriu adresa pe o hârtie. Puneți hârtia deasupra pachetului și trimiteți-mi-l fără teamă.
— Numele meu e Julien Sorel, îi spuse tânărul; n-am rude și nici cunoștințe în Besançon.
— Ah, înțeleg, se bucură ea, veniți să studiați dreptul?
— Vai, nu, răspunse Julien; sunt trimis la seminar.
Dezamăgirea cea mai deplină se așternu pe chipul frumoasei Amanda, care chemă un chelner: acum avea curaj. Chelnerul îi turnă cafea lui Julien fără să se uite la el. Amanda primea banii la tejghea; Julien era mândru că îndrăznise să vorbească; la una din mesele de biliard se iscase o ceartă. Strigătele și tăgadele jucătorilor, răsunând în sala aceea imensă, făceau un zgomot care îl uimea pe Julien. Amanda era visătoare și-și coborâse privirile.
— Dacă voiți, domnișoară, vorbi el deodată, sigur pe sine, voi spune că sunt vărul dumneavoastră.
Aerul acesta de autoritate îi plăcu Amandei. „Nu e un tânăr oarecare”, se gândi ea. Și îi șopti foarte repede, fără să-l privească, atentă ca nu cumva să se apropie cineva de tejghea:
— Eu sunt din Genlis, de lângă Dijon; spune că dumneata ești tot din Genlis și că ești văr cu mama.
— Așa am să fac.
— În fiecare joi, la orele cinci, vara, domnii seminariști trec pe aici, prin fața cafenelei.
— Dacă te gândești la mine, când voi trece, ține un buchețel de violete în mână.
Amanda îl privi mirată; privirea aceasta îi schimbă curajul lui Julien în îndrăzneală sadea; se roși grozav spunându-i:
— Simt că te iubesc cu dragostea cea mai înflăcărată.
— Vorbește mai încet, îi răspunse ea, părând înspăimântată.
Julien se gândi să-și reamintească frazele citite într-un volum răzleț din Noua Eloisă [1], pe care îl găsise la Vergy. Memoria îl sluji de minune; de vreo zece minute îi recita Noua Eloisă domnișoarei Amanda, încântată, și era fericit de vitejia lui, când, deodată, frumoasa casieriță luă o înfățișare glacială. Unul dintre iubiții ei se ivise la ușa cafenelei.
Acesta se apropie de tejghea, fluierând și legănându-și umerii; apoi îl privi pe Julien. Cât ai clipi, imaginația acestuia, mereu aprinsă, nu mai văzu altceva decât duelul. Păli, împinse ceașca deoparte, căută să pară cât mai stăpân pe sine și-și privi potrivnicul cu deosebită atenție. Și cum potrivnicul își plecase capul ca să-și umple, nestingherit, un păhăruț cu rachiu pe tejghea, Amanda, dintr-o căutătură, îi porunci lui Julien să-și plece ochii. Se supuse și, timp de două minute, stătu neclintit la locul lui, palid, dârz și negândindu-se decât la ce avea să urmeze; în clipa aceea era cu adevărat un bărbat bine. Rivalul se mirase de privirea lui Julien; după ce-și sorbi dintr-o înghițitură rachiul, îi spuse ceva Amandei, își vârî amândouă mâinile în buzunarele laterale ale redingotei lui groase și porni spre mesele de biliard, pufăind și țintindu-l pe Julien. Acesta se ridică înnebunit de furie, dar nu știa cum să facă să fie obraznic. Își lăsă pachetul și, legănându-se de zor, se îndreptă spre biliard.
Zadarnic îi șoptea prudența: „Păi, cu un duel, de cum ai ajuns la Besançon, s-a dus pe gârlă preoția!” „Puțin îmi pasă. Măcar n-o să se spună că am îngăduit unui obraznic să-și bată joc de mine.”
Amanda îi văzu curajul în contrast atât de mare cu naivitatea purtării lui. Într-o clipă îl preferă lunganului în redingotă. Se ridică și, prefăcându-se că urmărește din ochi un trecător de pe stradă, veni și se așeză repede între el și biliard.
— Nu cumva să te uiți urât la domnul acela. E cumnatul meu.
— Ce-are a face? El m-a privit întâi.
— Vrei să mă nenorocești? Sigur că te-a privit, și poate că o să vină să-ți vorbească. I-am spus că ești o rudă de-a mamei și că ai sosit din Genlis. El e din Franche-Comté și n-a trecut niciodată dincolo de Dôle, pe drumul spre Burgundia; așa că spune-i ce vrei, fără teamă.
Julien tot mai șovăia; atunci ea adăugă repede, imaginația de fată de tejghea punându-i la îndemână minciuni cu duiumul:
— Sigur că te-a privit, dar a făcut asta tocmai când mă întreba cine ești; e un bărbat mojic cu toată lumea, dar n-a vrut să te insulte.
Julien se uită după așa-zisul cumnat; îl văzu cumpărând un număr pentru partida pe bani de la masa de biliard cea mai depărtată. Îl auzi strigând, cu vocea-i groasă, pe un ton amenințător: „Fac eu jocul!” Julien trecu repede prin spatele domnișoarei Amanda și se îndreptă spre biliard. Amanda îl apucă de braț:
— Mai întâi vino de plătește, îi spuse ea.
„Are dreptate, gândi Julien; îi e teamă să nu plec fără să-i plătesc.” Amanda era la fel de tulburată ca și el și se înroșise toată; îi dădu restul cât putu mai încet, spunându-i mereu, în șoaptă:
— Pleacă imediat din cafenea, altfel nu te mai iubesc deloc; și totuși, îmi placi mult...
Julien plecă, într-adevăr, dar agale. „Nu e oare de datoria mea să mă duc, pufăind, și să-l privesc pe nenorocitul ăla?” Nehotărârea îl ținu aproape o oră pe bulevard, în fața cafenelei; se uita mereu dacă nu iese omul lui. Dar acesta nu se ivi și Julien plecă de acolo.
Se afla în Besançon abia de câteva ceasuri și îl și mustra cugetul. Bătrânul chirurg-major îi dăduse, pe vremuri, deși era bolnav de gută, câteva lecții de scrimă; asta era toată știința pe care Julien o putea pune în slujba mâniei lui. Dar încurcătura ar fi fost nimica toată dacă s-ar fi priceput să se supere altfel decât trăgând palme; căci, dacă ar fi ajuns să se încaiere, rivalul lui, un vlăjgan cât toate zilele, l-ar fi bătut măr și l-ar fi lăsat lungit în drum.
„Pentru un nenorocit ca mine, fără ocrotitori și fără bani, își spunea Julien, n-o să fie mare deosebire între seminar și pușcărie; trebuie să-mi las hainele civile la vreun han și să-mi îmbrac iar sutana. Dacă izbutesc să ies vreodată din seminar pentru câteva ore, n-ar fi mare lucru, cu hainele mele civile, s-o revăd pe domnișoara Amanda.”
Socoteala aceasta nu era deloc rea; dar Julien, trecând pe dinaintea tuturor hanurilor, nu îndrăznea să intre în niciunul dintre ele.
În sfârșit, pe când trecea din nou prin fața Hanului ambasadorilor, privirea lui neliniștită întâlni ochii unei femei dolofane, destul de tânără încă, grozav de rumenă la față, cu o înfățișare fericită și voioasă. Julien se apropie de ea și-i povesti cum stau lucrurile.
— Sigur, drăguțul meu părinte, îi spuse hangița „ambasadorilor”; am să-ți păstrez hainele civile, ba am să pun să ți le și scuture cât mai des. Pe vremea asta nu-i bine să ții un costum de postav fără să-l aerisești.
Și, luând o cheie, îl conduse ea însăși într-o odaie, sfătuindu-l să facă o listă cu tot ce lasă acolo.
— Doamne, ce bine arăți așa, părinte Sorel, îi spuse grăsana când îl văzu coborând în bucătărie. Și am să poruncesc să ți se servească un prânz pe cinste; apoi adăugă în șoaptă: n-o să te coste decât douăzeci de gologani, în loc de cincizeci cât plătește toată lumea. Fiindcă punguța dumitale trebuie cruțată.
— Am zece ludovici, îi răspunse Julien cu oarecare mândrie.
— Vai! Doamne! răspunse hangița îngrijorată; nu vorbi așa de tare. N-ai idee câți ticăloși sunt în Besançon. Te fură cât ai clipi, și mai ales în cafenele să nu intri niciodată, că sunt pline de haimanale.
— Adevărat! făcu Julien, căruia cuvântul acesta îi dăduse de gândit.
— Să vii totdeauna numai la mine, și-am să pun să ți se facă de fiecare dată cafea. Nu uita că ai să găsești aici oricând o prietenă și o masă bună cu douăzeci de gologani; zic că ne-am înțeles, nu? Și acum, așază-te la masă, am să te servesc chiar eu.
— N-aș putea să mănânc, îi spuse Julien. Sunt prea tulburat; de aici intru de-a dreptul la seminar.
Buna hangiță nu-l lăsă să plece până ce nu-i umplu buzunarele cu de-ale gurii. În sfârșit, Julien porni spre locul de care se temea atât; din pragul ușii, femeia îi arătă drumul.
Note
[1] Noua Eloisă, roman al scriitorului francez Jean-Jacques Rousseau (1712–1778).