O, how this spring of love resembleth
The uncertain glory of an April day;
Which now shows all the beauty of the sun,
And by and by a cloud takes all away![1]
SHAKESPEARE
Preocupată de viitor și de rolul neobișnuit pe care nădăjduia să-l joace, Mathilde ajunse curând aproape să regrete discuțiile sterpe și metafizice avute adesea cu Julien. Obosită de gânduri atât de înalte, uneori regreta și clipele de fericire aflate lângă el; dar aceste din urmă amintiri nu erau lipsite de remușcările care o copleșeau din când în când.
„Chiar dacă are o slăbiciune, își spunea ea, o fată ca mine nu trebuie să-și uite îndatoririle decât față de un om deosebit; n-o să se poată spune că m-au sedus mustățile lui frumoase sau grația de călăreț, ci cuvintele lui profunde despre viitorul Franței, ideile lui asupra asemănării posibile între evenimentele ce vor izbucni curând și revoluția de la 1688, din Anglia. Am fost sedusă, le răspundea ea remușcărilor, sunt o biată femeie, dar cel puțin nu m-am lăsat zăpăcită, ca o păpușă, de farmece exterioare. Iar dacă va fi revoluție, de ce n-ar juca Julien Sorel rolul lui Roland[2], iar eu pe al doamnei Roland[3]? Îmi place mai mult rolul acesta decât al doamnei de Staël; în veacul nostru, purtarea imorală ar fi o piedică. Și cu siguranță că nu voi mai fi învinovățită de încă o slăbiciune; aș muri de rușine.”
Trebuie să mărturisim însă că nu toate gândurile Mathildei erau atât de serioase pe cât s-ar părea după cele redate mai sus.
Îl privea pe Julien și-i găsea o grație încântătoare, până și în cele mai mici gesturi.
„Fără îndoială, își spunea ea, am izbutit să distrug în sufletul lui chiar și cele mai neînsemnate idei pe care le avea despre drepturile sale. Aerul nefericit și adânc pătimaș cu care bietul băiat mi-a mărturisit dragostea lui, acum opt zile, e, de altminteri, o dovadă; trebuie să recunosc că purtarea mea a fost cu totul neobișnuită atunci când m-am supărat pentru o vorbă care răspândea în jur atâta respect și atâta iubire. Nu sunt oare femeia lui? Ce mi-a spus era foarte firesc și, trebuie să recunosc, foarte plăcut. Căci Julien mă mai iubea încă, după veșnicele plimbări în care i-am vorbit cu destulă cruzime, e drept, numai despre fiorul iscat de plictiseala vieții, fior ce-l încercam pentru tinerii aceștia din lumea bună, pe care e atât de gelos. Ah, dacă ar ști cât de puțin primejdioși sunt! Dacă ar ști cât de șterși sunt și cât sunt de croiți după același tipar, în comparație cu el!”
Gândind astfel, Mathilde desena la întâmplare, cu creionul, pe o filă de album. Profilul unui cap, terminat chiar atunci, o uimi și o încântă; semăna leit cu Julien. „Cerul îmi vestește! Iată unul din miracolele dragostei! exclamă ea, bucuroasă. Fără să știu, i-am făcut portretul.”
Apoi, fugind în odaia ei, se încuie acolo și se strădui multă vreme, încercând cu toată seriozitatea să-i facă portretul lui Julien, dar nu izbuti; tot profilul schițat la întâmplare era cel mai asemănător; Mathilde se simți fericită, văzând în asta dovada sigură a unei mari pasiuni.
Nu lăsă albumul din mâini decât foarte târziu, când marchiza trimise s-o cheme ca să meargă la Opera Italiană.
Mathilde nu se gândi decât la un lucru: să-l caute din ochi pe Julien, iar doamna de La Mole să-i ceară să le însoțească.
El nu se ivi; și în lojă nu se aflau decât oameni de rând. Tot timpul cât dură primul act al operei, Mathilde se gândi la bărbatul pentru care simțea extazul celei mai puternice iubiri; iar în actul al doilea, câteva cuvinte de dragoste, cântate pe o melodie, trebuie să recunoaștem, vrednică de Cimarosa, îi pătrunseră în inimă. Eroina operei spunea: „Trebuie să mă pedepsesc pentru nemărginita iubire pe care i-o port; îl iubesc prea mult!”
De cum auzi melodia aceasta sublimă, tot ce exista pe lume dispăru pentru Mathilde. I se vorbea; ea nu răspundea; mama sa o dojeni, ea abia ridică ochii s-o privească. Extazul ei ajunse la o stare de exaltare și de pasiune asemănătoare cu zbuciumul cel mai puternic prin care, de câteva zile, trecuse Julien. Melodia duioasă, plină de o grație divină, cuvintele atât de potrivite, după cât i se părea, cu situația ei îi umpleau toate clipele când nu se gândea de-a dreptul la Julien. Datorită dragostei ei pentru muzică, în seara aceea ea fu așa cum era totdeauna doamna de Rênal când se gândea la Julien. Dragostea din cap are, fără îndoială, mai multă inteligență decât dragostea adevărată, dar nu are decât clipe de entuziasm; se cunoaște prea bine, se judecă fără încetare; departe de a rătăci gândirea, nu se clădește decât prin puterea gândurilor.
Întoarsă acasă, orice ar fi spus doamna de La Mole, Mathilde pretinse că are febră și petrecu o parte din noapte repetând la pian melodia aceasta. Cânta cuvintele ariei vestite care o fermecase:
Devo punirmi, devo punirmi, Se troppo amai etc.
Urmarea acestei nopți de nebunie fu că ea crezu că izbutise să-și biruie dragostea.
(Pagina aceasta va dăuna în mai multe feluri nefericitului autor. Sufletele de gheață îl vor învinovăți de necuviință. El nu le face fetelor care strălucesc în saloanele Parisului jignirea de a presupune că măcar una dintre ele ar fi în stare de pornirile nebunești care înjosesc caracterul Mathildei. Personajul acesta este în întregime închipuit, și încă închipuit mult în afara deprinderilor sociale care, între toate veacurile, vor asigura un rang atât de ales civilizației secolului al XIX-lea. Nu prudența le lipsește fetelor care au împodobit balurile din iarna aceasta. Nici nu cred că ar putea fi învinuite că disprețuiesc prea mult o avere strălucită, caii, moșiile frumoase și tot ce asigură o situație plăcută în lume. Departe de a nu vedea decât plictiseală în toate aceste avantaje, ele le doresc, în general, cu cea mai mare stăruință, și, dacă în inimi există patimă, ea este îndreptată spre ele.
De asemenea, nu dragostea are menirea de a-i îmbogăți pe tinerii înzestrați cu oarecare însușiri, ca Julien; ei se agață cu ghearele și cu dinții de vreo clică, și când clica se îmbogățește, toate bunurile societății plouă peste ei. Vai de omul studios care nu face parte din nicio clică; până și succesele cele mai neînsemnate și mai nesigure îi vor fi privite cu ochi răi, iar înalta virtute se va simți triumfătoare, furându-l. Da, domnule, un roman e ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume. Ea va răsfrânge în ochi când seninul cerului albastru, când noroiul mocirlelor din cale. Iar pe cel ce poartă povara oglinzii în spate îl veți învinovăți că e imoral! Oglinda lui arată noroiul, iar voi învinuiți oglinda! Mai bine ați învinui drumul pe care se află mocirla și, mai mult încă, pe inspectorul drumurilor, care îngăduie să zacă apa și să se formeze mocirla.
Acum, când ne-am înțeles că e cu neputință să existe în veacul nostru, la fel de prudent pe cât de virtuos, un caracter ca al Mathildei, mă tem mai puțin că voi scoate oamenii din sărite dacă voi continua povestea nebuniilor acestei fete încântătoare.)
A doua zi, de dimineață până seara, Mathilde pândi prilejurile de a se convinge de biruința asupra patimii ei nebunești. Nu urmări altceva decât să-l scârbească cu totul pe Julien; în schimb, îi urmări cu atenție toate mișcările.
Julien era prea nefericit și mai ales prea frământat ca să priceapă o manevră de dragoste atât de complicată, și încă mai puțin în stare să-și dea seama în ce măsură îi era favorabilă; de aceea îi căzu victimă; și poate că niciodată suferința lui n-a fost mai chinuitoare ca în ziua aceea. Faptele îi erau atât de nesăbuite, încât, dacă vreun filozof morocănos i-ar fi zis: „Caută să tragi cât mai grabnic folos de pe urma acestor porniri prielnice, căci în soiul acesta de dragoste născută din cap, așa cum se poate vedea la Paris, același fel de a fi nu poate dura mai mult de două zile”, el nu l-ar fi înțeles. Dar oricât ar fi fost de exaltat, Julien era om de onoare și avea, ca primă îndatorire, discreția. Și lucrul acesta îl înțelese. Să ceară sfat, să-și verse focul în fața primului venit ar fi fost o alinare asemănătoare cu a nefericitului care, străbătând un pustiu dogoritor, primește din cer un strop de apă rece ca gheața. Înțelese primejdia, se temu să nu-i răspundă cu un șuvoi de lacrimi vreunui curios care l-ar fi putut întreba; și se încuie în odaia lui.
O văzu pe Mathilde plimbându-se multă vreme prin grădină; când, în sfârșit, plecă de acolo, Julien coborî și se apropie de o tufă de trandafiri, din care ea rupsese o floare.
Noaptea era întunecoasă; Julien putu să se lase în voia durerii, fără teamă că va fi văzut. I se părea vădit că domnișoara de La Mole e îndrăgostită de vreunul din tinerii ofițeri cu care vorbise atât de voioasă. Îl iubise și pe el, dar își dăduse seama că e un om de nimic.
„Și, într-adevăr, așa sunt! își spunea Julien, pe deplin convins; sunt pe de-a-ntregul o ființă ștearsă, vulgară, plictisitoare pentru ceilalți, de nesuferit pentru mine însumi.” Toate însușirile lui bune, tot ce iubise cu înflăcărare îl scârbeau de moarte; și, în această stare de imaginație sucită, încerca să judece viața cu închipuirea lui. O asemenea greșeală e caracteristică omului superior.
De mai multe ori îi veni în minte ideea sinuciderii; imaginea morții i se părea plină de farmec, ca o minunată odihnă, ca paharul cu apă rece dăruit nefericitului care, în deșert, se stinge de sete și de zăduf.
„Dar moartea i-ar spori disprețul față de mine! gemu el. Ce amintire i-aș lăsa?”
Căzut în prăpastia asta fără fund a nefericirii, unui om nu-i mai rămâne altă scăpare decât curajul. Julien n-avu destulă înțelepciune ca să-și spună: „Trebuie să îndrăznesc”; dar, cum privea spre fereastra Mathildei, văzu, printre jaluzele, că ea stingea lumina: revedea în gând odaia aceea fermecătoare în care, vai, nu fusese decât o dată în viață. Mai departe, însă, nu mergea cu închipuirea.
Bătu ora unu după miezul nopții; ca să-și spună, când auzi clopotul: „Am să mă urc pe scară”, lui Julien nu-i trebui decât o clipă.
Avu o licărire de geniu; ideile bune îl năpădiră dintr-odată. „Mai nefericit s-ar putea oare să fiu?” se întrebă el. Dădu fuga la scară. Grădinarul o legase cu un lanț; folosind cocoșul unui pistol, pe care îl fărâmă, Julien, însuflețit în clipa aceea de o putere supraomenească, răsuci unul din inelele lanțului ce lega scara; în câteva minute o desprinse și o rezemă de fereastra Mathildei. „O să se supere, o să mă copleșească cu disprețul ei, dar ce-mi pasă? Să-i dau doar un sărut, ultimul sărut, apoi mă urc în odaia mea și-mi pun capăt zilelor... Buzele mele îi vor atinge obrazul înainte de a muri!”
Urcă scara, parcă zburând, și bătu în jaluzele; după câteva secunde, Mathilde îl aude, vine să-i deschidă, dar scara o împiedică; Julien se agață de cârligul de fier menit să țină jaluzelele deschise și, în primejdie să se prăbușească de o mie de ori, trage scara cu putere, mutând-o puțin din loc.
Mathilde poate să deschidă jaluzelele.
Julien se năpustește în încăpere, mai mult mort decât viu:
— Așadar, tu?! îi spuse ea, aruncându-i-se în brațe...
...
Cine ar putea să descrie nemărginita fericire a lui Julien? Iar fericirea Mathildei era aproape la fel de mare.
Îi vorbea învinovățindu-se, denunțându-se în fața lui.
— Pedepsește-mă pentru cumplita mea trufie, îi șoptea, strângându-l în brațe de parcă ar fi vrut să-l înăbușe; îmi ești stăpân, eu îți sunt sclavă, și trebuie să-ți cer iertare, în genunchi, că am vrut să mă răzvrătesc. Și, desprinzându-se din brațele lui, i se aruncă la picioare. Da, tu ești stăpânul meu, îi spunea ea încă beată de fericire și de dragoste; de aici înainte, domnește veșnic asupra mea, pedepsește-ți fără cruțare sclava când va mai încerca să se răzvrătească.
În altă clipă, i se smulge din brațe, aprinde lumânarea și Julien abia izbutește s-o împiedice să-și reteze tot părul de pe o parte a capului.
— Vreau să-mi amintesc veșnic că sunt sluga ta, rostește ea; dacă vreodată scârnava trufie îmi va mai rătăci mințile, arată-mi șuvițele astea și spune-mi: „Acum nu mai e vorba de dragoste, nu mai e vorba de emoția care vă poate tulbura inima în clipa de față, ați jurat să mi vă supuneți, țineți-vă jurământul de onoare.”
Dar e mai cuminte să trec peste descrierea unei asemenea rătăciri a minții și a unei fericiri atât de nețărmurite.
Virtutea lui Julien se dovedi a fi egală cu fericirea lui.
— Trebuie să cobor tot pe scară, îi spuse el Mathildei, când văzu lumina zorilor albind deasupra hornurilor depărtate, spre răsărit, dincolo de grădini. Jertfa pe care mi-o impun e vrednică de dumneavoastră; renunț la câteva ceasuri de cea mai uluitoare fericire pe care o poate încerca un suflet omenesc; e o jertfă făcută pentru a nu vă știrbi bunul renume; dacă îmi cunoașteți inima, veți înțelege cât de greu îmi vine. Veți fi oare totdeauna pentru mine ceea ce sunteți acum? Dar e vorba de onoare, și atâta îmi e de ajuns. Aflați că, după prima noastră întâlnire, bănuielile n-au fost îndreptate numai împotriva hoților. Domnul de La Mole a pus oameni de pază în grădină. Domnul de Croisenois e înconjurat de spioni, se știe tot ce face în fiecare noapte...
Auzind acestea, Mathilde izbucni în râs. Maică-sa și o cameristă se treziră din somn; de dincolo de ușă se auziră glasuri care întrebau ce s-a întâmplat. Julien o privi, ea păli în vreme ce-și certa camerista și nu binevoi să-i răspundă doamnei de La Mole.
— Dar dacă le dă prin gând să deschidă fereastra, au să vadă scara! îi spuse Julien.
O mai strânse o dată în brațe, se năpusti pe scară și mai mult alunecă decât coborî în grădină; cât ai clipi, atinse pământul.
Trei secunde mai târziu, scara se afla pe aleea de tei, și onoarea Mathildei era salvată. Julien, venindu-și în fire, se pomeni plin de sânge și aproape gol: se rănise, alunecând fără să ia seama de-a lungul scării.
Fericirea nemărginită îl făcuse să-și recapete toată energia caracterului: dacă douăzeci de oameni i-ar fi ieșit în cale, a-i ataca pe toți de unul singur, în clipa aceea, ar fi fost o plăcere mai mare. Spre norocul lui, virtutea ostășească nu-i fu pusă la încercare.
Julien culcă scara la locul obișnuit; îi legă iar lanțul; nu uită să înlăture urmele pe care le lăsase pe brazda de flori exotice de sub fereastra Mathildei.
Pe când netezea cu palma, prin întuneric, pământul moale, ca să se asigure că urmele erau șterse cu totul, simți căzându-i ceva peste mâini: era tot părul de pe o parte a capului Mathildei, pe care ea și-l tăiase și i-l arunca.
Mathilde se afla la fereastră.
— Iată ce-ți trimite sluga ta, îi spuse ea destul de tare. E semnul supunerii ei veșnice. Renunț să mai judec, fii stăpânul meu.
Julien, învins, abia se stăpâni să nu ia scara și să se urce din nou la ea. Până la urmă, însă, rațiunea birui.
Să intre din grădină în casă nu era deloc ușor. Izbuti să deschidă cu forța ușa unei pivnițe; ajuns înăuntru, fu nevoit să forțeze, făcând cât mai puțin zgomot cu putință, ușa propriei sale odăi. În zăpăceala lui uitase, din grabă, în camera Mathildei, până și cheia, aflată în buzunarul hainei. „Numai de i-ar da ei prin minte să ascundă rămășițele astea pământești!” gândi el.
În sfârșit, oboseala îi birui fericirea și, pe când se înălța soarele, Julien căzu într-un somn adânc.
Clopotul de prânz abia izbuti să-l trezească. Julien intră în sufragerie. Curând veni și Mathilde acolo. Orgoliul lui Julien tresări de fericire când văzu dragostea ce strălucea în ochii ființei acesteia, atât de frumoasă și înconjurată de atâta respect; dar, curând, prudența lui avu prilej să se îngrozească.
Sub cuvânt că nu avusese destul timp ca să-și așeze părul, Mathilde se pieptănase în așa fel, încât Julien să poată zări, de la prima ochire, cât de mare era jertfa făcută pentru el, tăindu-și cosițele, noaptea trecută. Dacă un chip atât de frumos putea fi sluțit într-un fel oarecare, Mathilde izbutise s-o facă; pe o parte a capului, frumosul ei păr blond-cenușiu era retezat la o jumătate de deget de pielea capului.
În timpul mesei, purtarea Mathildei se potrivi pe de-a-ntregul acestei prime imprudențe. S-ar fi zis că ținea cu tot dinadinsul să le arate tuturor patima ei nebună pentru Julien. Din fericire, în ziua aceea, domnul de La Mole și marchiza erau foarte preocupați de o nouă promoție de decorați cu Cordonul Albastru, ce urma să fie făcută, și în care domnul de Chaulnes nu figura. Spre sfârșitul mesei, vorbind cu Julien, Mathilde se pomeni spunându-i stăpâne. El roși până în albul ochilor.
Fie din întâmplare, fie pentru că așa voise doamna de La Mole, toată ziua Mathilde nu rămase singură nicio clipă. Seara, trecând din sufragerie în salon, găsi, totuși, prilejul să-i spună lui Julien:
— Credeți cumva că e vreun pretext din partea mea? Mama tocmai a hotărât ca una din cameristele ei să doarmă noaptea în apartamentul meu.
Ziua aceea trecu ca un fulger. Julien era în culmea fericirii. A doua zi, de la șapte dimineața, se și instalase în bibliotecă; nădăjduia că domnișoara de La Mole se va îndura să vină acolo; îi scrisese o scrisoare nesfârșită.
Dar n-o văzu decât mult mai târziu, la masă. Era pieptănată cu cea mai mare grijă; cu o îndemânare de minune, își acoperise locul de unde își retezase părul. O dată sau de două ori îl privi pe Julien, dar cu ochi atât de politicoși și de liniștiți! Nici vorbă să-i mai spună stăpâne.
De uimire, Julien abia mai putea să respire... Mathilde se învinuia aproape pentru tot ce făcuse.
Chibzuind adânc, hotărâse că Julien era o ființă, dacă nu cu totul obișnuită, cel puțin nu îndeajuns de aleasă ca să merite toate ciudatele nebunii pe care cutezase să le facă pentru el. În general, nu se mai gândea prea mult la iubire; în ziua aceea era obosită să iubească.
Lui Julien îi bătea inima ca unui copilandru de șaisprezece ani. Groaznica îndoială, uimirea, deznădejdea îl stăpâniră pe rând tot timpul mesei, care i se păru că nu se mai sfârșește.
De îndată ce putu să se ridice în chip cuviincios de la masă, mai mult se năpusti decât alergă spre grajd, își înșeuă singur calul și porni la galop; se temea să nu-l cuprindă vreo slăbiciune care să-i înjosească onoarea. „Trebuie să-mi ucid inima istovindu-mi trupul, își spunea el galopând prin pădurile de la Meudon. Ce-am făcut? Ce-am spus, ca să merit o asemenea urgisire? Astăzi nu trebuie să fac și nu trebuie să spun nimic, gândi el, pe când se întorcea acasă. Trebuie să fiu la fel de mort trupește pe cât sunt de mort sufletește. Julien nu mai trăiește, doar cadavrul lui se mai mișcă.”
Note
[1] O, primăvara dragostei cum seamănă
Cu slava lui april cel schimbător;
Acum arată soarele în toată strălucirea,
Și-n clipa următoare-i învăluit de nor! (engl.)
[2] Jean-Marie Roland (1734–1793), om politic francez, reprezentant al grupării girondine în revoluția de la 1789.
[3] Jeanne-Marie Roland, cunoscută ca Manon Roland (1754–1793), soția lui; a avut la Paris un salon celebru, frecventat îndeosebi de girondini.