Și am fost înaintat în slujbă nu prin meritul meu, ci pentru că stăpânul avea podagră.
BERTOLOTTI[1]
Poate că cititorul e mirat de tonul acesta liber și aproape prietenesc; asta fiindcă am uitat să-i spun că de vreo șase săptămâni marchizul era reținut în casă de o criză de podagră.
Domnișoara de La Mole și mama ei se aflau la Hyères, la mama marchizei. Contele Norbert își vedea tatăl doar câteva clipe; se aveau foarte bine unul cu altul, dar n-aveau ce să-și spună. Domnul de La Mole, nevoit să se mulțumească numai cu Julien, se minună văzându-l cât e de isteț. Îl punea să-i citească ziarele; curând, tânărul secretar fu în stare să-i aleagă pasajele cele mai interesante. Exista un ziar nou de care marchizul nici nu voia să audă; jurase să nu-l citească niciodată și în fiecare zi pomenea lucrul acesta. Julien râdea. Marchizul, mânios împotriva vremurilor de astăzi, îl puse să-i citească din Tit Liviu; traducerea improvizată a textului latin îl distra.
Într-o zi, marchizul îi spuse cu tonul acela de politețe excesivă, care de multe ori îl scotea din sărite pe Julien:
— Îngăduie-mi, dragul meu Sorel, să-ți dăruiesc un costum albastru; când vei dori să-l îmbraci și să vii la mine, vei fi, în ochii mei, fratele mai mic al contelui de Chaulnes, adică fiul prietenului meu, bătrânul duce.
Julien nu prea înțelegea despre ce e vorba; și chiar în aceeași seară încercă să facă o vizită îmbrăcat în costumul albastru. Marchizul îl trată ca pe un egal. Julien avea o inimă în stare să simtă adevărata politețe, dar nu prea avea idei despre nuanțele ei. Înainte de toana aceasta a marchizului ar fi jurat că nu poate fi primit cu mai multe atenții. „Ce talent minunat!” își spunea Julien; când se ridică să plece, marchizul îi ceru scuze că nu poate să-l conducă din pricina podagrei.
Ideea aceasta năstrușnică începu să-l frământe pe Julien: „Și-o fi bătând joc de mine?” gândi el. Se duse să se sfătuiască cu părintele Pirard, care, mai puțin politicos decât marchizul, nu-i răspunse decât fluierând și schimbând vorba. A doua zi dimineață, Julien se înfățișă marchizului îmbrăcat în negru, cu mapa și cu scrisorile de semnat. Marchizul îl primi ca și mai înainte. Seara, în costum albastru, tonul fu cu totul diferit și absolut la fel de politicos ca în ajun.
— De vreme ce nu te plictisești prea tare în vizitele pe care ai bunătatea să i le faci unui biet bătrân bolnav, spuse marchizul, ar trebui să-i povestești toate micile întâmplări din viața dumitale, dar cinstit și fără să te gândești la altceva decât să le istorisești cât mai lămurit și mai cu haz. Căci trebuie să ne distrăm, urmă marchizul; atâta e adevărat în viață. Un om nu-mi poate salva zilnic viața în război și nici nu-mi poate dărui în fiecare zi un milion; dar dacă l-aș avea pe Rivarol[2] aici, lângă șezlongul meu, mi-ar scuti zilnic o oră de suferințe și de plictiseală. L-am cunoscut bine, la Hamburg, pe vremea emigrației…
Și marchizul îi povesti lui Julien anecdotele lui Rivarol cu hamburghezii, care se adunau câte patru ca să înțeleagă o vorbă de duh.
Domnul de La Mole, silit să se mulțumească numai cu tovărășia acestui micuț, voi să-l ațâțe. Și-i stârni orgoliul. Fiindcă i se cerea adevărul, Julien se hotărî să spună tot, ascunzând doar două lucruri: admirația lui fanatică pentru un om pe care marchizul nu-l putea suferi și desăvârșita lui lipsă de credință, care nu prea se potrivea unui viitor preot. Întâmplarea neînsemnată cu cavalerul de Beauvoisis căzu tocmai la timp. Marchizul râse cu lacrimi de scena din cafeneaua de pe strada Saint-Honoré, cu vizitiul care îl copleșea cu ocări. A fost epoca unei perfecte sincerități în relațiile dintre stăpân și protejatul său.
Pe domnul de La Mole începu să-l intereseze tot mai mult firea aceasta ciudată. La început măgulea unele păreri ridicole ale lui Julien, ca să râdă mai bine de ele; curând, însă, i se păru mai nimerit să îndrepte cu blândețe toate ideile false ale tânărului. „Ceilalți provinciali care sosesc la Paris admiră totul, gândea marchizul; acesta urăște totul. Ei sunt prea afectați, el nu e îndeajuns, iar proștii îl iau drept un prost.”
Criza de podagră fu prelungită de vremea rece a iernii și ținu câteva luni.
„Unora le e drag un câine de vânătoare, își spunea marchizul; de ce mi-ar fi rușine să-l îndrăgesc pe preotul ăsta tinerel? E un original. Îl tratez ca pe un fiu. Ei bine, ce-i rău în asta? Toana, dacă nu-mi trece curând, mă va costa un diamant de cinci sute de ludovici, înscris în testament.”
De îndată ce marchizul se convinse de tăria de caracter a protejatului său, începu să-i dea zilnic câte o nouă treabă.
Julien observă cu groază că acest mare senior se întâmpla să-i dea ordine contradictorii cu privire la unul și același fapt.
„Iată un lucru care ar putea să mă compromită serios de tot.” Și Julien nu mai lucră cu el decât aducând un registru în care scria hotărârile odată luate, iar marchizul le parafa. Julien angajase un slujbaș pentru copierea hotărârilor cu privire la fiecare problemă, într-un registru special. În același registru punea, de asemenea, și copiile tuturor scrisorilor.
Ideea i se păru marchizului, la început, nespus de ridicolă și de plictisitoare. Dar, în mai puțin de două luni, îi văzu foloasele. Julien îi propuse să mai ia un slujbaș, cu practică de bancă, pentru ținerea în partidă dublă a socotelii tuturor veniturilor și a tuturor cheltuielilor moșiilor pe care el trebuia să le administreze.
Măsurile acestea îi limpeziră într-atâta marchizului treburile proprii, încât putu să-și dăruiască plăcerea de a mai încerca două sau trei speculații noi, fără ajutorul interpusului său, care îl fura.
— Oprește trei mii de franci pentru dumneata, îi spuse el într-o zi tânărului său ministru.
— Domnule, purtarea mea ar putea fi bârfită.
— Atunci, cum să facem? întrebă marchizul supărat.
— Să binevoiți a lua o hotărâre și s-o scrieți cu mâna dumneavoastră în registru; hotărârea aceasta îmi va dărui o sumă de trei mii de franci. De altfel, părintele Pirard a avut ideea contabilității.
Marchizul, cu mutra plictisită a marchizului de Moncade[3] când asculta socotelile domnului Poisson, intendentul lui, scrise hotărârea.
Seara, când Julien apărea în costumul albastru, nici nu pomenea despre afaceri. Bunătatea marchizului era atât de măgulitoare pentru amorul-propriu mereu chinuit al eroului nostru, încât curând, fără voia lui, simți un soi de simpatie pentru bătrânul acesta cumsecade. Și nu pentru că Julien ar fi fost sensibil, așa cum se înțelege asta la Paris; dar nu era nici fiară, și nimeni, de la moartea chirurgului-major, nu-i vorbise cu atâta bunătate. Observă cu mirare că marchizul îi cruța amorul-propriu cu atâta politețe, cum nu făcuse niciodată bătrânul chirurg. În cele din urmă înțelese că acesta fusese mai mândru de decorația lui decât era marchizul de cordonul albastru. Tatăl marchizului fusese un mare senior.
Într-o zi, după audiența de dimineață, în costum negru și pentru afaceri, Julien îl distra pe marchiz, care îl reținu două ceasuri, vrând neapărat să-i dea niște bancnote aduse de interpus de la Bursă.
— Sper, domnule marchiz, să nu mă abat de la adâncul respect pe care vi-l port, rugându-vă să-mi îngăduiți un cuvânt…
— Vorbește, dragul meu.
— Binevoiască domnul marchiz să nu se supere că-i refuz darul. Căci nu-i este adresat omului în negru și ar strica pe de-a-ntregul purtarea pe care aveți bunăvoința să i-o îngăduiți omului în albastru.
Îl salută cu mult respect și ieși fără să-l privească. Gestul acesta îi plăcu marchizului, care i-l povesti, seara, părintelui Pirard.
— Trebuie să-ți mărturisesc, în sfârșit, ceva, dragă părinte. Știu ce-i cu obârșia lui Julien și-ți dau voie să nu mai păstrezi taina acestei mărturisiri față de mine.
„Felul cum s-a purtat de dimineață e nobil, gândi marchizul, iar eu îl înnobilez.”
Peste câtăva vreme, marchizul putu, în sfârșit, să iasă din casă.
— Du-te de petrece două luni la Londra, îi spuse lui Julien. Curierii speciali și alții îți vor aduce acolo scrisorile primite de mine, împreună cu notele pentru răspunsuri. Vei scrie răspunsurile și mi le vei înapoia, punând fiecare scrisoare în răspunsul ei. Am socotit că întârzierea nu poate fi mai mare de cinci zile.
Gonind cu diligența pe drumul spre Calais, Julien se mira de neînsemnătatea pretinselor treburi pentru care era trimis.
N-o să spunem cu ce simțământ de ură și aproape de groază calcă pe pământul englezesc. Îi cunoaștem patima pentru Bonaparte. În fiecare ofițer el vedea un sir Hudson Lowe[4], în fiecare senior, un lord Bathurst[5], poruncind ticăloșiile de la Sfânta Elena și primind drept răsplată un minister vreme de zece ani.
La Londra cunoscu, în sfârșit, îngâmfarea fără margini. Se împrietenise acolo cu tineri nobili ruși, care îl inițiară.
— Dumneata ești predestinat, dragă Sorel, îi spuneau ei; ai din născare înfățișarea aceasta rece și la o mie de leghe distanță de senzația prezentă, înfățișare pe care noi ne trudim atâta să ne-o dăm.
— Nu ți-ai înțeles veacul, îi spunea prințul Korasoff: fă întotdeauna contrariul a ceea ce se așteaptă de la dumneata. Iată, pe cinstea mea, singura religie a vremii. Nu fi nebun, nici afectat, căci atunci s-ar aștepta de la dumneata nebunii și purtări afectate, iar principiul nu va mai fi îndeplinit.
Julien se acoperi de glorie într-o zi, în salonul ducelui de Fitz-Folke, care îl poftise la masă, precum și pe prințul Korasoff. Invitații așteptară cam o oră. Felul cum se purtă Julien în mijlocul celor douăzeci de persoane care așteptau e și astăzi pomenit printre tinerii secretari de ambasadă de la Londra. Expresia feței lui a fost de neprețuit.
Cu toată împotrivirea dandy-lor, prietenii lui, el ținu să-l vadă pe faimosul Philip Vane, singurul filozof pe care l-a avut Anglia de la Locke încoace. Îl găsi terminându-și al șaptelea an de pușcărie. „În țara asta, nobilimea nu prea glumește, gândi Julien: pe deasupra, Vane e dezonorat, terfelit” etc.
Julien îl găsi voios; ura împotriva aristocrației îi alunga plictiseala. „Acesta, își spuse Julien, părăsind închisoarea, e singurul om vesel pe care l-am văzut în Anglia.”
— Ideea cea mai folositoare tiranilor e ideea de Dumnezeu, îi spusese Vane…
Restul sistemului îl suprimăm, fiind socotit cinic.
La întoarcere:
— Ce idee nostimă îmi aduci din Anglia? îl întrebă domnul de La Mole… Julien tăcea. Ce idee îmi aduci, nostimă sau nu? îl întrebă marchizul cu însuflețire.
— În primul rând, spuse Julien, cel mai cuminte englez e nebun un ceas pe zi; îl vizitează demonul sinuciderii, care acolo e zeu.
2. Spiritul și geniul își pierd douăzeci și cinci la sută din valoare, când debarcă în Anglia.
3. Nimic pe lume nu e mai frumos, mai minunat, mai înduioșător decât priveliștile din Anglia.
— Acum e rândul meu, începu marchizul. Mai întâi, de ce ai spus, la balul ambasadorului Rusiei, că în Franța există trei sute de mii de tineri de douăzeci și cinci de ani care doresc din tot sufletul războiul? Crezi cumva că asta e plăcut pentru regi?
— Nu mai știi cum să faci când vorbești cu marii noștri diplomați, spuse Julien. Toți au mania să înceapă discuții serioase. Iar dacă rămâi la locurile comune din ziare, treci drept un prost. Dacă îți îngădui să spui ceva adevărat și nou, ei se miră, nu se pricep să-ți răspundă, iar a doua zi dimineața, la orele șapte, îți trimit vorbă prin primul secretar al ambasadei că ai fost cum nu se cuvine să fii.
— Nu-i rău, răspunse marchizul râzând. De altfel, domnule cu judecată adâncă, pun rămășag că n-ai ghicit pentru ce te-ai dus în Anglia.
— Iertați-mă, vorbi Julien, am fost acolo ca să iau masa o dată pe săptămână la ambasadorul regelui, care e cel mai politicos om din lume.
— Te-ai dus să cauți decorația aceasta, îi spuse marchizul. Nu vreau să te fac să lepezi veșmântul negru, dar m-am obișnuit cu tonul mai vesel pe care l-am luat față de omul îmbrăcat în albastru. Până la noi ordine, ascultă atent următoarele: când voi vedea decorația, vei fi pentru mine fiul mai mic al prietenului meu, ducele de Chaulnes, care, fără să știe, e de șase luni slujbaș în diplomație. Observă, adăugă marchizul cu un aer foarte serios și tăind brusc încercările de mulțumire, observă că nu vreau să te scot din profesiunea dumitale. Asta înseamnă totdeauna o greșeală și o nenorocire și pentru protector și pentru cel protejat. Când procesele mele te vor plictisi, sau când n-o să-mi mai fii pe plac, am să cer pentru dumneata o parohie bună, cum e aceea a prietenului nostru, părintele Pirard, și nimic mai mult, mai spuse marchizul cu un ton tăios.
Decorația liniști orgoliul lui Julien; deveni mai vorbăreț. Se crezu de mai puține ori jignit și luat drept ținta cuvintelor acelora cu mai multe înțelesuri și nu tocmai politicoase, care, într-o discuție însuflețită, îi pot scăpa oricui.
Decorația îi aduse o vizită neobișnuită: domnul baron de Valenod, venit la Paris ca să mulțumească guvernului pentru baronia proaspăt primită și să stea de vorbă cu ocârmuirea. Baronul de Valenod urma să fie numit primar în Verrières, înlocuindu-l pe domnul de Rênal.
Julien râse cu poftă, în sinea lui, când domnul de Valenod îi dădu să înțeleagă recenta descoperire că domnul de Rênal ar fi iacobin. De fapt, în alegerea ce urma să aibă loc, noul baron era candidatul guvernului, iar pentru marele colegiu al județului, într-adevăr foarte ultra, candida domnul de Rênal din partea liberalilor.
Zadarnic se strădui Julien să afle ceva despre doamna de Rênal; baronul păru să-și amintească de vechea lor rivalitate și nu scoase o vorbă în privința aceasta. În cele din urmă îi ceru lui Julien votul tatălui său în alegerile care urmau să aibă loc. Tânărul secretar făgădui să-i scrie.
— Ar trebui, domnule cavaler, să mă prezinți domnului marchiz de La Mole.
„Într-adevăr, ar trebui, gândi Julien; dar un pungaș ca ăsta!…”
— Adevărul e, îi răspunse el, că sunt prea neînsemnat în casa La Mole, ca să-mi îngădui să prezint pe cineva.
Julien îi spuse totul marchizului, seara, când îi povesti pretenția lui Valenod, ca și faptele și gesturile lui de la 1814 încoace.
— Nu numai că ai să mi-l prezinți mâine pe proaspătul baron, hotărî de La Mole cu un aer foarte serios, dar chiar îl invit la masă, pentru poimâine. Va fi unul dintre noii noștri prefecți.
— În cazul acesta, spuse Julien rece, eu cer pentru tata locul de director al Așezământului pentru săraci.
— Foarte bine, zise marchizul, redevenind vesel; se acordă. Mă așteptam să-mi faci morală. Te formezi.
Aflând de la domnul de Valenod că titularul biroului loteriei din Verrières murise, lui Julien i se păru că ar avea haz să-i dea locul acesta domnului de Cholin, bătrânul dobitoc a cărui cerere o găsise pe vremuri în odaia domnului de La Mole. Marchizul râse cu poftă de cererea pe care Julien i-o spuse pe de rost, făcându-l să semneze scrisoarea adresată ministrului finanțelor pentru numirea lui de Cholin.
Îndată după numirea domnului de Cholin, însă, Julien află că locul fusese cerut de către deputăția județului pentru domnul Gros, celebru geometru: omul acesta mărinimos n-avea decât o mie patru sute de franci venit anual și, în fiecare an, îi împrumuta șase sute de franci titularului care murise, ca să-l ajute să-și crească copiii.
Julien se miră de ceea ce săvârșise. „Nu-i nimic, își spuse el; pe viitor va trebui să mai fac și alte nedreptăți, dacă vreau să ajung și, pe deasupra, va trebui să știu să le ascund sub cuvinte duioase; bietul domn Gros! El ar fi meritat decorația, dar eu o am și trebuie să lucrez în spiritul ocârmuirii care mi-a dăruit-o.”
Note
[1] Davide Bertolotti (1784–1860), scriitor și istoric italian.
[2] Antoine de Rivarol (1753–1801), politician și scriitor francez, a emigrat în timpul Revoluției Franceze din 1789.
[3] Moncade este un personaj din Școala burghezilor, de Allainval (circa 1700–1753), pe care Stendhal îl citează deseori.
[4] Sir Hudson Lowe (1769–1844), general britanic, sub paza căruia se afla Napoleon pe insula Sfânta Elena.
[5] Lordul Henry Bathurst (1762–1834), politician englez, care a luptat cu înverșunare împotriva lui Napoleon.