Un preot virtuos și neintrigant e o binefacere cerească pentru un sat. FLEURY [1]
Trebuie știut că preotul din Verrières, bătrân de optzeci de ani, dar care datora aerului tare al munților o sănătate și un caracter de nezdruncinat, avea dreptul să viziteze oricând închisoarea, spitalul și chiar Așezământul pentru săraci. Iar domnul Appert, care de la Paris îi fusese recomandat preotului, avusese înțelepciunea să sosească într-un orășel curios exact la ora șase dimineața. Și de îndată se dusese la parohie.
Citind scrisoarea pe care i-o trimitea domnul marchiz de La Mole, pair al Franței și cel mai bogat proprietar din ținut, părintele Chélan căzu pe gânduri.
„Sunt bătrân și iubit aici, își spuse el, în sfârșit, cu jumătate de glas. N-au să îndrăznească!”
Și se întoarse îndată spre domnul venit de la Paris cu o privire în care, în ciuda vârstei înaintate, lucea focul acela sacru care vădește plăcerea de-a face o faptă bună și cam periculoasă.
— Veniți cu mine, domnule. V-aș ruga însă ca, în fața temnicerului, și mai cu seamă a supraveghetorilor de la Așezământul pentru săraci, să nu vă arătați părerea despre cele ce vom vedea acolo.
Domnul Appert înțelese că avea de-a face cu un om de inimă. Îl urmă pe venerabilul preot, vizită închisoarea, spitalul, Așezământul pentru săraci, puse o sumedenie de întrebări și, în ciuda răspunsurilor neobișnuite, nu-și îngădui nici cel mai mic semn de dezaprobare.
Vizita dură mai multe ore. Preotul îl pofti apoi la masă pe domnul Appert, care pretinse că are de terminat niște scrisori; de fapt, nu voia să-l compromită și mai mult pe generosul său însoțitor. Pe la orele trei, se duseră să sfârșească inspectarea Așezământului pentru săraci și se întoarseră, după aceea, la închisoare. Acolo îl găsiră în pragul ușii pe temnicer, un soi de zdrahon de vreo șase picioare înălțime și cu picioarele crăcănate; fața lui dezgustătoare devenise hidoasă de teamă.
— Ah, părinte, îi spuse el preotului de cum îl zări, domnul ăsta, pe care îl văd cu dumneavoastră, nu e cumva domnul Appert?
— Ce-are a face? Îi răspunse preotul.
— Păi am primit de ieri ordinul cel mai strașnic; domnul prefect mi l-a trimis printr-un jandarm, care a trebuit să vină în galop toată noaptea: să nu-i îngădui nici în ruptul capului domnului Appert să pătrundă în închisoare.
— Îți fac cunoscut, domnule Noiroud, spuse preotul, că domnul care mă însoțește se numește Appert. Recunoști că am dreptul să intru în închisoare la orice oră din zi și din noapte și în tovărășia cui vreau?
— Da, părinte, spuse temnicerul cu glas încet și plecându-și capul ca un buldog care se supune cu părere de rău de teama ciomagului. Numai că, părinte, am nevastă și copii, iar dacă mă pârăște careva, îmi pierd postul; numai cu leafa îmi țin zilele...
— Și eu aș fi la fel de mâhnit dacă mi l-aș pierde pe-al meu, vorbi preotul cu o voce din ce în ce mai mișcată.
— Păi nu-i totuna! făcu temnicerul cu însuflețire; despre dumneata, părinte, știe toată lumea că ai opt sute de livre venit, din averile pe care le ai...
Acestea sunt faptele care, comentate, exagerate în zeci de feluri diferite, frământă de două zile toate patimile dușmănoase ale orășelului Verrières. În clipa de față ele fac obiectul măruntei discuții dintre domnul de Rênal și soția lui. De dimineață, urmat de domnul Valenod, directorul Așezământului pentru săraci, primarul se dusese la preot ca să-i mărturisească marea lui nemulțumire. Pe părintele Chélan nu-l ocrotea nimeni, și el simți toată greutatea cuvintelor lor.
— Bine, domnilor! Voi fi al treilea preot, în vârstă de optzeci de ani, destituit din parohie în ținutul nostru. Sunt cincizeci și șase de ani de când mă aflu aici; am botezat aproape toată lumea din oraș, care nu era decât un târgușor la venirea mea. Îi cunun zi de zi pe tinerii cărora, odinioară, tot eu le-am cununat bunicii. Verrières e familia mea; văzându-l însă pe străin, mi-am zis: „Omul ăsta, venit de la Paris, s-ar putea să fie liberal, că doar sunt destui; dar ce rău le poate face el săracilor și deținuților noștri?”
Cum reproșurile domnului de Rênal și mai cu seamă ale domnului Valenod, directorul Așezământului pentru săraci, se făceau din ce în ce mai amare, preotul strigase cu glas tremurător:
— Bine, domnilor! Dați-mă afară din slujbă. Dar eu tot în orașul nostru am să locuiesc. Se știe că, acum patruzeci și opt de ani, am moștenit o moșioară care-mi aduce opt sute de livre. Am să trăiesc din venitul ăsta. Nu strâng bani din slujba mea, domnilor, și poate că de asta nu prea mă sperii când e vorba s-o pierd.
Domnul de Rênal se înțelegea foarte bine cu soția lui; dar, neștiind ce să-i răspundă la ideea pe care ea o repeta întruna, sfioasă: „Ce rău poate să le facă deținuților domnul acela de la Paris?”, era cât pe ce să se supere de-a binelea, când ea dădu un țipăt. Al doilea dintre băieți se urcase pe parapetul zidului terasei și alerga, deși zidul se înălța cu mai bine de douăzeci de picioare deasupra viei aflate de cealaltă parte. De teamă să nu-și sperie copilul și să-l facă să cadă, doamna de Rênal se stăpânea să-i spună vreo vorbă. În sfârșit, copilul, care făcea haz de isprava lui, uitându-se la maică-sa, o văzu cât e de palidă și, sărind pe promenadă, dădu fuga la ea. Firește că fu aspru dojenit.
Această mică întâmplare schimbă firul conversației.
— Vreau neapărat să-l iau în casă la mine pe Sorel, fiul cherestegiului, spuse domnul de Rênal; o să supravegheze copiii, care încep să devină prea zburdalnici pentru noi. E un tânăr preot, sau așa ceva, bun latinist, și copiii au să facă progrese cu el; are o fire energică, așa spune preotul. O să-i dau trei sute de franci și mâncare. Aveam unele îndoieli în privința moralității lui, căci era favoritul chirurgului ăluia bătrân, membru al Legiunii de Onoare, care, pe motiv că le era văr, locuia și mânca la familia Sorel. În fond, omul ăsta s-ar putea prea bine să nu fi fost decât un agent secret de-al liberalilor; zicea că suferă de astmă și că aerul munților noștri îi e prielnic, dar dovada nu există. A făcut toate campaniile cu Buonaparte în Italia și chiar, după cât se spune, ar fi votat pe vremuri împotriva Imperiului. Liberalul ăsta l-a învățat latinește pe Sorel-fiul și i-a lăsat toată grămada de cărți adusă cu el. Așa că nici nu mi-ar fi trecut prin gând să-l iau pe fiul cherestegiului pe lângă copiii noștri; dar preotul, chiar în ajunul întâmplării care ne-a învrăjbit pentru totdeauna, mi-a spus că Sorel studiază teologia de trei ani, cu gând să intre la seminar; deci nu e liberal, și e latinist.
Treaba asta îmi convine din mai multe motive, continuă domnul de Rênal, privindu-și soția cu un aer diplomatic. Valenod se mândrește grozav cu cei doi frumoși cai normanzi pe care și i-a cumpărat pentru trăsură. Dar preceptor la copii n-are.
— Ar putea prea bine să ni-l ia pe acesta.
— Așadar îmi aprobi planul? spuse domnul de Rênal, mulțumindu-i soției printr-un zâmbet pentru minunata ei idee. Atunci rămâne hotărât.
— Ah, Doamne! Ce repede iei o hotărâre, dragul meu.
— Fiindcă sunt om dintr-o bucată, și preotul a putut să-și dea seama de asta. Să nu ne înșelăm: trăim aici înconjurați de liberali. Toți negustorii ăștia de stambă mă invidiază, sunt sigur; doi sau trei dintre ei se înavuțesc. Ei bine, mi-ar face plăcere să-i vadă pe copiii domnului de Rênal ducându-se la plimbare sub supravegherea preceptorului lor! Asta le va impune. Bunicul ne povestea adesea că, în tinerețea lui, avusese preceptor. S-ar putea să mă coste o sută de scuzi, dar cheltuiala trebuie socotită necesară pentru a ne ține rangul.
Hotărârea, luată pe neașteptate, o puse pe doamna de Rênal pe gânduri. Era o femeie înaltă și bine făcută; fusese una din frumusețile ținutului, cum se spune în munții aceștia. Avea un oarecare aer de simplitate și tinerețe în mișcări; grația ei naivă, plină de nevinovăție și de vioiciune, i-ar fi fost de ajuns unui parizian ca să-i trezească anumite idei de dulce voluptate. Dacă ar fi aflat despre soiul acesta de succes, doamna de Rênal s-ar fi simțit foarte rușinată. Nici cochetăria și nici afectarea nu-i atinseseră, niciodată, inima. Se vorbea că domnul Valenod, bogatul director al Așezământului pentru săraci, i-ar fi făcut curte, dar fără niciun rezultat, ceea ce-i punea virtutea într-o lumină deosebită; căci domnul Valenod, un tânăr voinic, bine clădit, cu obrajii rumeni și cu favoriți mari, negri, era una dintre ființele acelea grosolane, nerușinate și gălăgioase care, în provincie, se numesc „bărbați bine”.
Pe doamna de Rênal, ființă foarte sfioasă și cu o fire în aparență foarte capricioasă, o supărau îndeosebi veșnicul neastâmpăr și izbucnirile zgomotoase ale domnului Valenod. Pentru că se ținea departe de tot ce la Verrières însemna distracție, îi ieșise vorba că ar fi foarte mândră de obârșia ei. Ei nu-i trecuseră niciodată asemenea lucruri prin gând, dar se simțise foarte mulțumită văzând că localnicii își răresc vizitele. N-o să ascundem faptul că trecea drept proastă în ochii soțiilor acestora, pentru că, fără pic de șiretenie față de soțul ei, pierdea cele mai bune prilejuri ca să-și cumpere pălării frumoase de la Paris sau de la Besançon. Dacă era lăsată să rătăcească singură prin minunata ei grădină, ea nu se plângea niciodată.
Era o fire naivă, care nu ajunsese nici măcar până acolo încât să-și judece soțul și să-și mărturisească faptul că o plictisea. Își închipuia, fără să și-o spună, că între soț și soție nici nu pot exista legături mai duioase. Domnul de Rênal îi plăcea mai ales atunci când vorbea despre planurile lui în legătură cu copiii, dintre care pe unul voia să-l facă ofițer, pe-al doilea magistrat, și pe-al treilea preot. În general, ea socotea că domnul de Rênal e cu mult mai puțin plicticos decât ceilalți bărbați pe care îi cunoștea.
Era o părere conjugală cuminte. Primarul din Verrières își datora faima de om spiritual și mai cu seamă de om cu purtări alese unei jumătăți de duzină de glume moștenite de la un unchi. Bătrânul căpitan de Rênal servise, înaintea revoluției, în regimentul de infanterie al domnului duce de Orléans și, când venea la Paris, era primit în saloanele prințului. Acolo cunoscuse pe doamna de Montesson, pe vestita doamnă de Genlis și pe domnul de Ducrest [2], inventatorul de la Palais-Royal [3]. Personajele acestea erau deseori pomenite în anecdotele domnului de Rênal. Dar, încetul cu încetul, amintirea unor lucruri atât de greu de povestit devenise o povară pentru el și, de câtăva vreme, nu-și mai repeta decât în cine știe ce ocazii deosebite anecdotele în legătură cu casa de Orléans. Altminteri, cum era foarte politicos, în afară de clipele când vorbea despre bani, trecea, și nu fără temei, drept cel mai aristocratic personaj din Verrières.
Note
[1] Claude Fleury (1640–1723), prelat francez, autor al unei Istorii ecleziastice.
[2] Doamna de Montesson a fost soția morganatică a lui Louis-Philippe d’Orléans, tatăl lui Philippe-Égalité. Doamna de Genlis s-a ocupat de educația viitorului rege Louis-Philippe. Charles-Louis Ducrest era fratele ei.
[3] Reședința din Paris a familiei de Orléans.