Înalta lor menire este să judece în liniște micile evenimente din viața zilnică a popoarelor. Înțelepciunea lor trebuie să preîntâmpine marile mânii stârnite de pricini mărunte sau de evenimente pe care glasul faimei le preschimbă ducându-le departe.
GRATIUS[1]
Deși nou-venit, cum însă, din mândrie, nu punea niciodată întrebări, Julien nu făcu neghiobii prea mari. Odată, fiind nevoit să intre într-o cafenea de pe strada Saint-Honoré, din pricina unei ploi torențiale căzute pe neașteptate, se întâmplă ca un bărbat înalt, îmbrăcat cu o redingotă de castorină[2], mirat de privirea lui posomorâtă, să-l privească exact așa cum, pe vremuri, la Besançon, îl privise amantul domnișoarei Amanda.
Julien se căise prea de multe ori pentru faptul că lăsase nepedepsită prima insultă, ca să mai rabde această privire. Îi ceru explicații. Bărbatul în redingotă îi adresă imediat cele mai murdare injurii: toată lumea din cafenea făcu roată în jurul lor; trecătorii se opreau în fața ușii. Dintr-o prevedere de provincial, Julien purta totdeauna la el niște pistoale mici; cu mâna în buzunar, strângea pistoalele într-o mișcare convulsivă. Totuși, fu cuminte și se mărgini doar să-i repete, din minut în minut, bărbatului aceluia:
— Ce adresă aveți, domnule? Vă disprețuiesc.
Statornicia cu care se legase de aceste șase cuvinte sfârși prin a stârni uimirea celor de față.
— Păi, de! Trebuie să-i dea adresa celălalt, care tot vorbește întruna.
Bărbatul în redingotă, auzind cuvintele acestea, deseori rostite, îi aruncă lui Julien în față cinci sau șase cărți de vizită. Din fericire, niciuna nu-i atinse obrazul, căci Julien își făgăduise să nu folosească pistoalele decât în cazul când va fi atins. Omul plecă, întorcându-se din când în când ca să-l amenințe cu pumnul și să-i spună tot felul de cuvinte jignitoare.
Pe Julien îl trecuseră sudorile. „Așadar, ultimul om de pe stradă e în stare să mă tulbure într-atâta! își spunea el furios. Cum să-mi ucid sensibilitatea asta umilitoare? Unde să găsesc un martor?” N-avea niciun prieten. Avusese mai multe cunoștințe, dar toate, fără excepție, după șase săptămâni de relații, se depărtaseră de el. „Sunt nesociabil, gândi el, și iată-mă crunt pedepsit din pricina asta.” În sfârșit, îi dădu prin minte să-l caute pe un fost locotenent din regimentul al 96-lea, pe nume Liéven, un biet om cu care se exersase adesea la scrimă. Julien îi vorbi sincer.
— Vreau să-ți fiu martor, îi spuse Liéven, dar cu o condiție: dacă nu-ți rănești adversarul, atunci ai să te bați cu mine, pe loc.
— Ne-am înțeles, răspunse Julien încântat; și porniră împreună să-l caute pe domnul C. de Beauvoisis, la adresa scrisă pe cărțile de vizită, tocmai în fundul cartierului Saint-Germain.
Era ora șapte dimineața. Abia când își anunță sosirea, lui Julien îi trecu prin minte că s-ar putea prea bine ca domnul de Beauvoisis să fie tânăra rudă a doamnei de Rênal, fost odinioară funcționar la ambasada din Roma sau din Napoli, și care îi dăduse scrisoare de recomandare cântărețului Geronimo.
Julien îi înmânase unui vlăjgan de valet o carte de vizită dintre cele aruncate în ajun și o carte de vizită cu numele lui.
Fură lăsați să aștepte, el și martorul, trei sferturi de ceas încheiate; în sfârșit, valetul îi conduse într-un apartament deosebit de elegant. Acolo îi aștepta un tânăr înalt, dar îmbrăcat ca o păpușă; trăsăturile lui aveau desăvârșirea și banalitatea frumuseții grecești. Capul tânărului, izbitor de îngust, avea o piramidă de păr blond, nespus de frumos; era frezat cu deosebită grijă, niciun fir nu era mai lung ca altul. „Ca să se frezeze așa ne-a lăsat să așteptăm atâta înfumuratul ăsta blestemat”, gândi locotenentul din al 96-lea regiment. Halatul împestrițat, pantalonul de casă, toate, până și papucii brodați, erau puse la punct și îngrijite cum nu se mai poate. Înfățișarea tânărului, nobilă și searbădă, vădea idei cuviincioase și puține la număr: idealul omului amabil, groaza de neprevăzut și de batjocură, multă gravitate.
Julien, căruia locotenentul din regimentul al 96-lea îi explicase că a te lăsa să aștepți atât, după ce ți s-a aruncat cu grosolănie cartea de vizită în obraz, înseamnă o insultă în plus, intră buzna la domnul de Beauvoisis. Avea de gând să fie obraznic, dar ținea, totodată, să se poarte elegant.
Îl izbi însă atât de mult blândețea manierelor domnului de Beauvoisis, aerul lui în același timp calculat, mândru și mulțumit de sine, precum și eleganța neasemuită a interiorului, încât îi pieri într-o clipă orice poftă de a fi obraznic. În fața lui nu se afla bărbatul din ajun. Și îl mira într-atâta faptul că dăduse peste un om atât de distins în locul necioplitului întâlnit la cafenea, încât nu mai fu în stare să rostească o vorbă. Arătă una din cărțile de vizită care îi fuseseră zvârlite.
— E numele meu, spuse tânărul gătit după ultima modă, căruia hainele negre ale lui Julien, la șapte dimineața, nu prea îi inspirau respect; dar nu înțeleg, pe onoarea mea…
Felul de a rosti aceste ultime cuvinte îi redeșteptă lui Julien o parte din supărare.
— Vin să mă bat în duel cu dumneavoastră, domnule; îi explică pe scurt toată întâmplarea.
Domnul Charles de Beauvoisis, după ce chibzui adânc, simți că nu-i displace felul cum era croit costumul negru al lui Julien. „E lucrat la Staub, se vede cât de colo, își spunea el pe când asculta povestirea faptelor; jiletca e făcută cu gust, cizmele nu sunt rele; dar, pe de altă parte, să te îmbraci în negru, din zori!… Pesemne ca să scape mai ușor de glonț”, își spuse cavalerul de Beauvoisis.
De îndată ce își dădu această explicație, îi vorbi lui Julien cu o politețe desăvârșită și aproape de la egal la egal. Discuția ținu destul de mult; problema era delicată. Dar, până la urmă, Julien fu nevoit să creadă ceea ce vedea cu ochii. Tânărul atât de manierat pe care îl avea în față nu semăna nici cât negru sub unghie cu necioplitul care îl insultase în ajun.
Julien, căruia îi venea greu să plece, prelungi explicațiile și observă vanitatea cavalerului de Beauvoisis, căci așa spusese acesta că-l cheamă, vorbind despre sine, supărat de faptul că Julien îl numea pur și simplu domnule.
Îi admira gravitatea, amestecată cu o oarecare îngâmfare modestă, dar care nu-l părăsea nicio clipă. Era mai ales uimit de felul ciudat în care își mișca tânărul limba când rostea cuvintele… Dar, la urma urmei, în toate acestea nu exista niciun fel de pricină ca să-i caute ceartă.
Tânărul diplomat se oferi cu multă grație să se bată, dar fostul locotenent din al 96-lea regiment, care ședea de un ceas cu picioarele rășchirate, cu mâinile pe coapse și cu coatele în afară, hotărî că prietenul său, domnul Sorel, nu putea să-i caute ceartă cu lumânarea unui om fiindcă i se furaseră cărțile de vizită.
Julien plecă foarte necăjit. Trăsura cavalerului de Beauvoisis aștepta în curte, în fața scării; din întâmplare, Julien își ridică privirea și recunoscu în vizitiu pe omul din ajun.
Ca să-l vadă, să-l tragă de poalele hainei, să-l trântească jos de pe capră și să-l năucească în lovituri de cravașă n-a fost nevoie decât de o clipă. Doi lachei încercară să-l apere pe vizitiu; Julien încasă câțiva pumni. În aceeași clipă, săltă cocoșul unuia dintre pistoale și trase în ei. Lacheii o rupseră la fugă. Totul ținu un minut.
Cavalerul de Beauvoisis cobora scara cu gravitatea cea mai nostimă, rostind întruna, cu vocea lui afectată, de mare senior:
— Ce-i asta? Ce-i asta?
Nici vorbă că era foarte dornic să afle totul, dar importanța diplomatică nu-i îngăduia să arate mai multă curiozitate. Când află despre ce era vorba, pe fața lui trufia se luă iar la întrecere cu calmul ușor glumeț, care nu trebuie să lipsească niciodată de pe chipul unui diplomat.
Locotenentul din regimentul al 96-lea înțelese că domnul de Beauvoisis dorea să se bată. În mod diplomatic și el, voi să-i păstreze prietenului său foloasele inițiativei.
— De data aceasta mi se pare că există pricină pentru duel! exclamă el.
— Și eu cred la fel, răspunse diplomatul. Pe ticălosul ăsta îl dau afară, le spuse el lacheilor; să treacă altcineva în locul lui pe capră.
Ușița trăsurii fu deschisă; cavalerul ținu morțiș să-l onoreze pe Julien și pe martorul lui. Se duseră să-l caute pe un prieten al domnului de Beauvoisis, care le indică unde s-ar putea găsi un loc retras pentru duel. Pe drum, conversația se desfășură într-adevăr cum se cuvine. Ciudat nu era decât diplomatul în halat.
„Domnii aceștia, deși foarte nobili, nu sunt deloc plicticoși, ca persoanele care vin să ia masa la domnul de La Mole, gândi Julien; și înțeleg de ce: își îngăduie să fie necuviincioși”, adăugă el după o clipă. Tocmai se vorbea despre niște dansatoare pe care publicul le aplaudase într-un balet, cu o zi înainte. Domnii făceau aluzie la niște anecdote piperate, despre care Julien și martorul lui, locotenentul din regimentul al 96-lea, habar n-aveau. Julien nu săvârși prostia de a pretinde că le cunoaște; își mărturisi foarte firesc neștiința. Sinceritatea aceasta îi plăcu prietenului cavalerului; el povesti anecdotele în cele mai mici amănunte și cu foarte mult haz.
Un lucru îl mira nespus pe Julien; trăsura se oprise o clipă, din pricina unui altar ce era ridicat în mijlocul drumului pentru procesiunea de Joia Verde; iar domnii își îngăduiră mai multe glume: parohul, după ei, era fiul unui arhiepiscop. În casa domnului de La Mole, care voia să ajungă duce, n-ar fi îndrăznit nimeni, niciodată, să rostească asemenea cuvinte.
Duelul se termină cât ai clipi: Julien se alese cu un glonț în braț; rana îi fu legată cu batiste udate în rachiu, iar cavalerul de Beauvoisis îl rugă foarte politicos pe Julien să-i îngăduie să-l conducă acasă chiar cu caleașca în care veniseră. Când Julien rosti numele palatului La Mole, tânărul diplomat schimbă o privire cu prietenul său. Trăsura lui Julien se afla acolo, dar lui i se părea mult mai interesant să-i audă vorbind pe acești domni decât pe bunul locotenent din regimentul al 96-lea.
„Doamne! Doar atâta înseamnă un duel! gândea Julien. Ce fericire că l-am regăsit pe vizitiu! Cât aș fi suferit dacă ar fi trebuit să mai îndur încă o dată ocara asta într-o cafenea!” Discuția plină de haz nu se întrerupsese aproape deloc. Julien își dădu seama că afectarea diplomatică era și ea bună de ceva.
„Va să zică plictiseala nu e neapărat legată de discuțiile dintre aristocrați! își spunea el. Ăștia râd de procesiunea de Joia Verde, îndrăznesc să povestească anecdote foarte nerușinate, și încă cu amănunte atât de pitorești! Nu le lipsește decât părerea despre politică, iar lipsa asta e mai mult decât compensată prin grația tonului și prin frazele fără cusur.” Julien simțea că-i plac grozav de mult. „Ce fericit aș fi să-i văd cât mai des!”
Îndată ce se despărțiră, domnul cavaler de Beauvoisis se grăbi să ia informații; dar ele nu-l mulțumiră câtuși de puțin.
Ardea de nerăbdare să-și cunoască omul; se cuvenea să-i facă o vizită? Puținele lucruri pe care le aflase nu erau deloc încurajatoare.
— Groaznic! îi spuse el martorului său. E cu neputință să mărturisesc că m-am bătut cu un simplu secretar al domnului de La Mole, ba unde mai pui că am fost împins la asta fiindcă vizitiul meu mi-a furat cărțile de vizită!
— Nici vorbă că te-ai putea face de râs.
În aceeași seară, cavalerul de Beauvoisis și prietenul său spuseră pretutindeni că domnul Sorel, altminteri un tânăr desăvârșit, era copilul din flori al unui prieten intim al marchizului de La Mole. Zvonul fu crezut cu ușurință. Odată statornicit, tânărul diplomat și prietenul său binevoiră să-i facă lui Julien câteva vizite în timpul celor cincisprezece zile pe care el le petrecu fără să iasă din cameră. Julien le mărturisi că fusese la Operă o singură dată în viața lui.
— E înspăimântător, i se răspunse; lumea se duce numai acolo; prima dată când vei ieși din casă, trebuie să mergi să asculți Contele Ory[3].
La Operă, cavalerul de Beauvoisis îl prezentă faimosului cântăreț Geronimo, care se bucura atunci de un succes uriaș.
Julien aproape că îi făcea curte cavalerului; amestecul acesta de respect față de sine însuși, de trufie tainică și de îngâmfare tinerească îl încânta. De pildă, cavalerul se bâlbâia puțin, fiindcă avea onoarea să vadă adesea un mare senior, care avea defectul acesta. Niciodată Julien nu găsise întrunite într-o singură ființă și ridicolul plin de haz, și perfecțiunea manierelor pe care un biet provincial trebuie să-și dea osteneala să le imite.
Era văzut la Operă, împreună cu cavalerul de Beauvoisis; prietenia aceasta făcu să-i fie rostit numele.
— Așadar, îi spuse într-o zi marchizul de La Mole, iată-te copilul din flori al unui bogat gentilom din Franche-Comté, prieten intim cu mine!
Marchizul îi tăie vorba lui Julien, care voia să spună că el n-a contribuit cu nimic la răspândirea acestui zvon.
— Domnului de Beauvoisis nu i-a plăcut că s-a bătut cu fiul unui dulgher.
— Știu, știu, spuse domnul de La Mole; acum trebuie să întăresc eu povestea asta, care îmi convine. Dar am să te rog un lucru, care n-o să-ți răpească mai mult de o jumătate de oră: de câte ori sunt spectacole la Operă, du-te, la unsprezece și jumătate, să privești din vestibul ieșirea celor din lumea bună. Uneori văd că mai ai apucături de provincial, și trebuie să te dezbari de ele; de altfel, nu-i rău să cunoști, măcar din vedere, oamenii de seamă, pe lângă care s-ar putea ca, într-o bună zi, să-ți dau vreo misiune de îndeplinit. Treci pe la biroul de abonamente al Operei, ca să te cunoască; ți s-a dat dreptul de intrare.
Note
[1] Gratius Faliscus (secolul I î.Hr.), poet latin din vremea lui August, imitator al lui Vergiliu.
[2] Stofă țesută din lână și păr de castor.
[3] Operă a compozitorului italian Gioacchino Rossini (1792–1868).