Toate inimile erau mișcate. Dumnezeu părea că se coborâse pe ulițele acelea înguste și gotice, drapate pretutindeni și frumos așternute cu nisip prin grija credincioșilor.
YOUNG
Degeaba voia să pară Julien prost și umil, căci nu izbutea să se facă iubit; era prea deosebit de ceilalți. „Și totuși, își spunea el, profesorii sunt oameni subțiri și aleși dintr-o mie; cum de nu le place smerenia mea?” Unul singur părea că abuzează de necurmata lui bunăvoință de a crede totul și de a părea păcălit întru totul: părintele Chas-Bernard, maestru de ceremonii la catedrală, unde, de vreo cincisprezece ani, era îndemnat să tragă nădejde că va căpăta un loc de canonic. În așteptarea locului, părintele preda elocința bisericească la seminar. Cât timp fusese cuprins de orbire, Julien era de obicei primul la lecțiile lui. Din pricina asta, părintele Chas îi arăta prietenie, iar când ieșea din clasă, îl lua de braț ca să se plimbe un pic amândoi prin grădină.
„Unde o fi vrând să ajungă?” se întreba Julien, căci vedea cu mirare cum, timp de ore întregi, părintele Chas îi vorbea despre odoarele catedralei. După spusele lui, catedrala avea șaptesprezece cazule cusute cu aur, în afara odăjdiilor de doliu. Și se aștepta mult de la bătrâna soție a prezidentului de Rubempré. Doamna aceasta, în vârstă de nouăzeci de ani, își păstra de cel puțin șaptezeci de ani veșmintele de mireasă, din stofe minunate de Lyon, țesute cu fir de aur. „Închipuiește-ți, dragul meu, spunea părintele Chas oprindu-se brusc și holbând ochii, închipuiește-ți că stofa stă țeapănă, atâta aur are în ea. Aproape toată lumea din Besançon crede că, prin testamentul prezidentei, comoara catedralei va spori cu mai mult de zece cazule, fără să mai punem la socoteală vreo patru-cinci pluviale pentru sărbătorile cele mari. Ba merg și mai departe, adăugă părintele Chas coborând glasul; am motive să cred că prezidenta ne va lăsa opt sfeșnice minunate, din argint aurit, care se bănuiește că au fost cumpărate din Italia de către ducele Burgundiei, Carol Temerarul; vezi că unul dintre strămoșii ei a fost mâna dreaptă a ducelui.”
„Unde o fi vrând să ajungă de-mi înșiră toate vechiturile astea? se întreba Julien. Această pregătire dibace durează de o veșnicie și nu scoate nimic la iveală. Grozav se mai îndoiește de mine! E mai iscusit decât toți ceilalți, cărora în cincisprezece zile le ghicești neapărat scopurile ascunse. Înțeleg, ambiția lui suferă de cincisprezece ani!”
Într-o seară, în timpul lecției de scrimă, Julien fu chemat la părintele Pirard, care îi spuse:
— Mâine e sărbătoarea Corpus Domini (Joia Verde). Părintele Chas-Bernard are nevoie de dumneata ca să-l ajuți la împodobirea catedralei. Du-te și dă-i ascultare.
Când să plece, părintele Pirard îl opri și, cu multă compătimire, adăugă:
— Ai să chibzuiești singur dacă vrei să folosești prilejul de-a te abate prin oraș.
— Incedo per ignes (am dușmani ascunși), îi răspunse Julien.
A doua zi, de cu zori, Julien porni spre catedrală, cu ochii plecați. Priveliștea ulițelor și a vieții care începea să se trezească în oraș îi făcu bine. Unde te uitai, fațadele caselor erau împodobite pentru procesiune. Răstimpul petrecut în seminar i se păru lui Julien o clipă. Gândul îi zbura la Vergy și la frumoasa Amanda Binet pe care ar fi putut s-o întâlnească iar, căci cafeneaua ei se afla la câțiva pași. Îl zări de departe pe părintele Chas-Bernard, în pragul catedralei atât de dragă lui; părintele era dolofan, cu fața veselă și prietenoasă. În ziua aceea triumfa.
— Te așteptam, dragul meu, strigă el de cum dădu cu ochii de Julien; fii binevenit. Truda zilei de astăzi va fi lungă și anevoioasă; să ne întărim mai întâi luând o gustare. A doua o vom lua la zece, în timpul slujbei.
— Aș vrea să nu rămân nicio clipă singur, părinte, îi spuse Julien grav. Binevoiți să observați, adăugă el, arătându-i orologiul de deasupra lor, că am sosit la cinci fără un minut.
— Ah! răutăcioșii aceia din seminar te-au băgat în sperieți! Ești prea bun că te gândești la ei; un drum e oare mai puțin frumos fiindcă sunt spini în tufișurile de pe margini? Călătorul trece mai departe și lasă spinii urâcioși să rebegească în drum. Acum, la lucru, dragul meu, la lucru!
Părintele Chas avea dreptate spunând că munca va fi anevoioasă. În ajun avusese loc în catedrală o mare ceremonie funebră; nu se putuse pregăti nimic; trebuia deci, într-o singură dimineață, să îmbrace cu un soi de veșmânt din damasc roșu, până la treizeci de picioare înălțime, toți stâlpii gotici care formează cele trei naosuri. Preasfințitul episcop adusese cu diligența, de la Paris, patru tapițeri; dar domnii aceștia nu puteau să le facă pe toate și, în loc să-i îndrume pe nepricepuții lor colegi din Besançon, le sporeau stângăcia râzând de ei.
Julien văzu că trebuie să se urce el însuși pe scară și sprinteneala îi prinse bine. Se arătă gata să-i conducă pe tapițerii localnici. Părintele Chas, încântat, îl privea zburând de la o scară la alta. Când stâlpii fură îmbrăcați în damasc se ivi problema așezării a cinci uriașe mănunchiuri de pene pe baldachinul cel mare, deasupra altarului principal. Acolo se afla o bogată cunună din lemn poleit, sprijinită pe opt coloane înalte, în formă de spirală, cioplite în marmură de Italia. Dar, ca să ajungi în centrul baldachinului, deasupra tabernacolului, trebuia să mergi de-a lungul unei vechi cornișe din lemn, poate mâncată de cari, și așezată la patruzeci de picioare înălțime.
Vederea drumului acestuia, anevoios de străbătut, tăie tot cheful de până atunci al tapițerilor parizieni: se uitau de jos, vorbeau mult, dar nici gând să se urce. Julien apucă mănunchiurile de pene și sui scara în goană. Așeză penele cât se poate mai bine pe ornamentul în formă de cunună din centrul baldachinului. Când coborî, părintele Chas-Bernard îl îmbrățișă.
— Optime[1], strigă el; am să-i povestesc asta Preasfinției Sale.
Luară gustarea de la ora zece într-o atmosferă de mare veselie. Niciodată părintele Chas nu-și văzuse biserica atât de frumoasă.
— Scumpe învățăcel, îi spunea el lui Julien, mama trăia din închiriatul scaunelor în această venerabilă catedrală, așa că am fost crescut aici de mic copil. Teroarea lui Robespierre ne-a ruinat; dar, la opt ani, câți aveam pe-atunci, ajutam la oficierea liturghiilor prin case și mi se dădea de mâncare în zilele când aveau loc slujbe. Nimeni nu se pricepea mai bine decât mine să împăturească o cazulă. Și niciodată n-am tăiat vreun galon. De când Napoleon a restabilit cultul religios, am fericirea să conduc totul în această venerabilă catedrală. De cinci ori pe an ochii mei o văd împodobită cu odoarele ei atât de frumoase. Dar niciodată n-a fost atât de minunată, niciodată damascul n-a fost atât de bine prins ca astăzi, atât de întins pe stâlpi.
„În sfârșit, o să-mi spună taina, gândi Julien. A început să vorbească despre el; a prins a-și deschide inima.” Dar omul acesta, vădit exaltat, nu scoase nicio vorbă nelalocul ei. „Și, totuși, a lucrat mult, e fericit și n-a cruțat vinul bun, își spuse Julien. Ce om! Ce pildă pentru mine! Halal să-i fie!” (Vorba asta urâtă o știa de la bătrânul chirurg.)
Când se auzi sunând Sanctus din liturghia cea mare, Julien vru să îmbrace un stihar, ca să meargă după episcop, în măreața procesiune.
— Și hoții, dragul meu, hoții! îl opri părintele Chas. La ei nu te gândești? Procesiunea o să iasă; biserica are să rămână pustie; iar noi vom veghea amândoi. Să fim mulțumiți dacă ne-om alege numai cu doi coți lipsă din galonul care înconjoară poalele stâlpilor. E tot un dar al doamnei de Rubempré; l-a moștenit de la faimosul conte, străbunicul ei. Aur curat, dragul meu, adăugă părintele, vorbindu-i la ureche, cu un aer vădit exaltat. Nimic nu-i fals! Îți dau în grijă aripa dinspre miazănoapte. Nu cumva să pleci. Pentru mine, păstrez aripa dinspre miazăzi și naosul cel mare. Atenție la confesionale; acolo pândesc spioanele hoților, ca să prindă clipa când stăm cu spatele spre odoare.
Când termină de vorbit, orologiul bătu ora unsprezece și trei sferturi. Și îndată se auzi clopotul cel mare. Răsuna de-ți lua auzul; dangătele pline și solemne îl mișcară pe Julien. Imaginația lui își luă zborul spre înălțimi.
Mireasma tămâiei și a petalelor de trandafir, împrăștiate în calea Sfântului Sacrament de băiețașii ce-l înfățișau pe sfântul Ioan, îl exaltară și mai mult.
Dangătele atât de grave ale clopotului n-ar fi trebuit să trezească în Julien decât ideea muncii a douăzeci de oameni plătiți cu cincizeci de centime și ajutați poate de cincisprezece sau douăzeci de credincioși. Ar fi trebuit să se gândească la faptul că frânghiile se rod, că suportul de lemn putrezește, la primejdia clopotului însuși, care se prăbușește la fiecare două veacuri; ar fi trebuit să chibzuiască la mijloacele de a scădea leafa clopotarilor, de a-i plăti cu vreo indulgență sau cu alt har scos din comorile Bisericii și care nu-i subțiază punga.
În locul acestor gânduri înțelepte, sufletul lui Julien, exaltat de dangătele atât de puternice și de pline, rătăcea prin spații imaginare. Niciodată n-o să poată el ajunge nici preot ca lumea, nici mare administrator. Sufletele care se emoționează așa sunt bune, cel mult, să dea un artist. Aici izbucnește, în toată limpezimea ei, îngâmfarea lui Julien. Poate că cincizeci dintre colegii lui seminariști, cu ochii deschiși la realitățile vieții din pricina urii generale și a iacobinismului care li se spune că stă la pândă îndărătul oricărui gard, când ar fi auzit clopotul cel mare al catedralei, s-ar fi gândit numai la leafa clopotarilor. Ar fi cântărit, cu inteligența unui Barême, dacă gradul de emoție al publicului face banii plătiți clopotarilor. Dacă Julien ar fi vrut să se gândească la interesele materiale ale catedralei, imaginația lui, avântându-se dincolo de țelul propus, s-ar fi oprit la economisirea a patruzeci de franci din averea bisericii și ar fi lăsat să se piardă prilejul de a evita o cheltuială de douăzeci și cinci de centime.
În timp ce, pe o vreme cum nu se poate mai frumoasă, procesiunea străbătea agale orașul și se oprea în fața strălucitoarelor altare ridicate pe-ntrecute de către autorități, biserica rămăsese cufundată într-o tăcere adâncă. Sub bolțile ei domneau penumbra și răcoarea îmbietoare; aerul mai era încă îmbălsămat de mireasma florilor și a tămâiei.
Tăcerea, singurătatea deplină, răcoarea bolților prelungi făceau și mai plăcută visarea lui Julien. Nu se temea că va fi tulburat de părintele Chas; acesta avea treabă în altă parte a clădirii. Sufletul lui aproape că își părăsise învelișul pământesc; doar trupul se mai plimba cu pași înceți prin aripa de miazănoapte a catedralei, încredințată lui spre pază. Și era cu atât mai liniștit cu cât era sigur că în confesionale nu se aflau decât niște femei cucernice; ochii lui priveau fără să vadă.
Și totuși aproape că-l trezi din visare înfățișarea a două femei foarte bine îmbrăcate, îngenuncheate, una într-un confesional, iar cealaltă, lângă ea, pe un scaun. Julien le privi fără să le vadă; dar, fie dintr-un vag simțământ al datoriei, fie din admirație pentru ținuta aleasă și totodată simplă a acestor doamne, băgă de seamă că în confesional nu se afla niciun preot. „Dacă doamnele astea sunt evlavioase, gândi el, e ciudat că n-au îngenuncheat în fața vreunui altar; iar dacă sunt din lumea mare, cum de n-au ocupat locuri mai bune, în primul rând al vreunui balcon? Ce frumos e croită rochia asta! Câtă grație!” Și încetini pasul, căutând să le privească mai îndeaproape.
Doamna care îngenunchease în confesional întoarse puțin capul când auzi pașii lui Julien răsunând în mijlocul tăcerii adânci. Și, deodată, dădu un țipăt și leșină.
Pierzându-și cunoștința, doamna îngenuncheată căzu pe spate; prietena ei, aflată alături, se repezi s-o ajute. În aceeași clipă, Julien văzu umerii doamnei care se prăbușea. Un șirag răsucit, din perle mari și fine, prea bine cunoscut lui, îi izbi privirile. Și ce s-a petrecut în sufletul lui când a recunoscut părul doamnei de Rênal! Căci ea era. Cealaltă doamnă, care căuta să-i sprijine capul și să n-o lase să se prăbușească cu totul, era doamna Derville. Julien, pierzându-și cumpătul, se repezi spre ele; căderea doamnei de Rênal ar fi târât-o poate și pe prietena ei, dacă nu le-ar fi susținut el. Văzu capul doamnei de Rênal, palid, fără urmă de simțire, bălăbănindu-i-se pe umăr. O ajută pe doamna Derville să sprijine capul acesta încântător pe spătarul unui scaun de paie; îngenunchease și el.
Doamna Derville se întoarse și îl recunoscu:
— Pleacă, domnule, pleacă! îi spuse ea clocotind de mânie. Nu cumva să te zărească. Vederea dumitale trebuie s-o îngrozească. Era atât de fericită înainte de a te cunoaște! Purtarea dumitale e nespus de crudă. Pleacă, pleacă de-aici, dacă mai ai un pic de rușine.
Îi vorbi cu atâta tărie încât Julien, care se simțea slab în clipa aceea, se depărtă. „M-a urât întotdeauna”, își spuse el gândindu-se la doamna Derville.
Tocmai atunci, cântările pe nas ale preoților din fruntea procesiunii făcură să răsune catedrala; cortegiul se întorcea. Părintele Chas-Bernard îl strigă de mai multe ori pe Julien, care, la început, nu-l auzi; și veni, în sfârșit, să-l ia de braț, din spatele unui stâlp unde Julien se ascunsese, pe jumătate mort. Voia să-l înfățișeze episcopului.
— Ți-e rău, fiul meu? îl întrebă el, văzându-l atât de palid și aproape fără putere să meargă. Ai muncit prea mult.
Îi dădu brațul.
— Hai, așază-te pe băncuța asta a celui care împarte agheasma, îndărătul meu. Am să te ascund.
Ajunseseră lângă ușa cea mare.
— Liniștește-te, mai avem încă douăzeci de minute până la ivirea Preasfinției Sale. Încearcă să-ți vii în fire. Când o să treacă, te voi ridica eu, căci sunt puternic și viguros, deși nu mai sunt tânăr.
Dar, când trecu episcopul, Julien tremura în așa hal, încât părintele Chas renunță să-l mai înfățișeze.
— Nu te mâhni prea mult, îi spuse el; mai găsim noi prilejul.
Seara, puse să se ducă la capela seminarului zece livre de lumânări de ceară economisite, după câte spunea, prin grija lui Julien și prin repeziciunea cu care pusese să se stingă lumânările. Nimic mai puțin adevărat. Bietul băiat era stins el însuși; nu se mai gândise la nimic de când o văzuse pe doamna de Rênal.
Note
[1] Foarte bine (lat.).