Republica: pentru unul, care astăzi și-ar jertfi totul de dragul binelui public, se găsesc mii și milioane care nu știu ce înseamnă altceva în afară de plăcerile și vanitatea lor. La Paris, ești respectat după trăsura pe care o ai, și nu după virtute.
NAPOLEON, Memorial
Lacheul intră grăbit, anunțând: domnul duce de ***.
— Taci din gură, ești un prost! îi spuse ducele intrând.
Rostise atât de frumos și cu atâta măreție cuvintele, încât Julien gândi fără voie că priceperea de a se supăra pe un lacheu era toată știința acestui înalt personaj. Julien ridică privirea și o coborî de îndată. Ghicise atât de bine cât îl ducea mintea pe noul-venit, încât se temea ca privirea lui să nu însemne o indiscreție.
Ducele era un om de vreo cincizeci de ani, gătit ca un dandy și călcând ca pe arcuri. Avea un cap îngust, cu nasul mare și fața încovoiată parcă, împinsă toată înainte; cu greu ai fi putut găsi un aer mai nobil și mai inexpresiv. Sosirea lui hotărî deschiderea ședinței.
Vocea domnului de La Mole îl întrerupse pe neașteptate pe Julien din observațiile pe care le făcea asupra chipurilor celor prezenți.
— Vi-l prezint pe abatele Sorel, spunea marchizul; e înzestrat cu o memorie uluitoare; abia acum un ceas i-am vorbit despre misiunea cu care ar putea fi onorat și, ca să-mi dovedească puterea memoriei lui, a învățat pe de rost prima pagină din La Quotidienne.
— Ah! Știrile din străinătate ale bietului N..., spuse stăpânul casei. Apoi luă grăbit ziarul și, privindu-l pe Julien cu un aer caraghios, tocmai fiindcă ținea să-și dea importanță: Vorbește, domnule, îi spuse el.
Era o tăcere adâncă; toate privirile se ațintiseră asupra lui Julien; el recită atât de bine, încât, după vreo douăzeci de rânduri, ducele îi spuse:
— Ajunge!
Omulețul cu privire de mistreț luă loc. El era președintele, căci, de cum se așeză, îi arătă lui Julien o măsuță de joc și-i făcu semn s-o aducă lângă el. Julien se instală la măsuță, cu tot ce-i trebuia pentru scris. Numără douăsprezece persoane așezate în jurul covorului verde.
— Domnule Sorel, spuse ducele, treci în camera de alături; vei fi chemat.
Stăpânul casei păru foarte îngrijorat.
— Obloanele nu sunt închise, îi șopti el vecinului. N-are rost să te uiți pe fereastră, îi strigă el apoi, prostește, lui Julien.
„M-am vârât într-o conspirație, gândi acesta. Din fericire, o conspirație care nu duce la eșafodul din Place de Grève. Chiar dacă mă voi afla în primejdie, îi sunt dator marchizului cu atâta lucru, ba chiar și mai mult. Bine-ar fi să am prilejul să îndrept toată mâhnirea pe care nebuniile mele i-o pot pricinui într-o bună zi!”
Tot gândindu-se la nebuniile și la nefericirea lui, privea de jur împrejur, în așa fel ca să nu uite locul niciodată. Atunci abia își aduse aminte că nu-l auzise pe marchiz spunându-i lacheului numele străzii, și că marchizul luase o birjă, lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată.
Julien fu lăsat multă vreme cu gândurile lui. Se afla într-un salon tapisat cu catifea roșie și cu lungi trese de aur. Pe o consolă văzu un crucifix mare, din fildeș, iar pe cămin, cartea Despre Papă, a domnului de Maistre, cu marginile poleite și minunat legată. Julien o deschise, ca să nu pară că trage cu urechea. În salonul de alături se vorbea din când în când cu glas tare. În sfârșit, ușa se deschise și fu chemat.
— Gândiți-vă, domnilor, că din clipa aceasta vorbim în fața ducelui de ***, spuse președintele. Domnul, urmă el, arătându-l pe Julien, e un tânăr slujitor al altarului, devotat sfintei noastre cauze, și care va repeta cu ușurință, datorită memoriei sale uimitoare, până și cele mai neînsemnate cuvinte rostite de noi. Aveți cuvântul, domnule, spuse el adresându-se personajului cu aer părintesc și îmbrăcat în trei sau patru veste.
Julien găsi că ar fi fost mai firesc să i se rostească numele domnului cu multe veste. Și, luând hârtia, scrise multă vreme.
(Aici, autorul ar fi vrut să pună o pagină de puncte-puncte.
— Nu prea ar avea farmec, e de părere editorul, și pentru o carte atât de ușuratică, lipsa de farmec înseamnă moartea.
— Politica, rostește mai departe autorul, e un bolovan legat de gâtul literaturii, un bolovan care, în mai puțin de șase luni, o îneacă. Printre lucrurile care interesează imaginația, politica e ca un foc de pistol, tras în mijlocul unui concert. Zgomotul lui e asurzitor, fără să fie însă energic. Și nu se potrivește cu sunetul niciunui instrument. Politica asta îi va jigni de moarte pe cel puțin jumătate dintre cititori și va plictisi cealaltă jumătate, care a găsit-o mult mai precisă și mai vie în ziarul de dimineață...
— Dacă personajele dumitale nu discută despre politică, răspunde editorul, atunci nu sunt francezi din anul 1830 și cartea dumitale nu mai este o oglindă, așa cum pretinzi...)
Procesul-verbal al lui Julien cuprindea douăzeci și șase de pagini; iată un rezumat firav de tot; căci a trebuit, ca întotdeauna, să fie suprimate părțile ridicole, care, fiind prea numeroase, ar fi părut odioase sau de necrezut (vezi Gazette des Tribunaux[1]).
Omul cu multe veste și cu aerul părintesc (poate că era un episcop) zâmbea deseori, și atunci ochii lui, încercuiți de pleoape mereu în mișcare, căpătau o lucire ciudată și o expresie mai puțin șovăielnică decât de obicei. Personajul acesta, care fu pus să vorbească primul în fața ducelui („Dar despre ce duce e vorba?” se întreba Julien), probabil ca să expună părerile și să îndeplinească rolul de procuror general, i se păru lui Julien că șovăie să tragă concluzii hotărâte, păcat obișnuit la asemenea magistrați. În toiul discuției, ducele chiar îl dojeni din pricina asta.
După mai multe fraze de morală și de îngăduință filozofică, omul cu mai multe veste spuse:
— Nobila Anglie, condusă de către un om de seamă, nemuritorul Pitt[2], a cheltuit patruzeci de miliarde de franci ca să pună stavilă revoluției. Dacă adunarea de față îmi îngăduie să exprim cu oarecare sinceritate o idee dureroasă, Anglia n-a înțeles îndeajuns că, împotriva unui om ca Bonaparte, mai cu seamă când nu i se putea opune decât o adunătură de bune intenții, nu puteau fi hotărâtoare decât mijloacele îndreptate împotriva persoanei lui...
— Ah! Iarăși elogiul asasinatului! spuse stăpânul casei cu un aer neliniștit.
— Scutiți-ne de predicile dumneavoastră sentimentale, strigă cu ciudă președintele; ochiul lui de mistreț scăpără feroce. Continuați, îi spuse omului cu multe veste. Obrajii și fruntea președintelui se făcură purpurii.
— Nobila Anglie, reluă raportorul, este astăzi zdrobită, căci fiecare englez, înainte de a-și plăti pâinea, e silit să plătească dobânda celor patruzeci de miliarde de franci folosite împotriva iacobinilor. Ea nu mai are un Pitt...
— Îl are pe ducele de Wellington, spuse un militar, dându-și un aer foarte important.
— Vă rog, liniște, domnilor! strigă președintele; dacă ne vom tot certa, degeaba l-am pus pe domnul Sorel să intre.
— Se știe că domnul are multe idei, spuse ducele cu un aer înțepat, privindu-l pe cel care întrerupsese, fost general al lui Napoleon.
Julien văzu că vorba aceasta făcea aluzie la ceva personal și foarte jignitor. Toată lumea zâmbi; generalul transfug păru scos din fire de mânie.
— Nu mai există un Pitt, domnilor, reluă raportorul cu aerul descurajat al omului care nu mai nădăjduiește să-i facă pe ascultători să înțeleagă. Chiar de-ar exista în Anglia un nou Pitt, o națiune nu poate fi păcălită de două ori prin aceleași mijloace...
— De aceea un general biruitor, un Bonaparte, este de acum cu neputință în Franța, strigă militarul care-l întrerupsese.
De data aceasta, nici președintele și nici ducele nu cutezară să se supere, deși lui Julien i se păru că citește în ochii lor pofta de a o face. Ei își plecară privirile, iar ducele se mulțumi să ofteze în așa fel, încât să-l audă toți. Dar omul cu multe veste își pierduse răbdarea.
— Văd că unii vor să sfârșesc mai repede, spuse el cu foc, lepădând cu totul politețea zâmbitoare și limbajul măsurat, pe care Julien i le credea înnăscute; vor să sfârșesc mai repede și nu țin deloc seama de eforturile pe care le fac pentru a nu jigni urechile nimănui, oricât de lungi ar putea ele să fie. Ei bine, domnilor, voi vorbi pe scurt. Și vă voi spune pe șleau: Anglia nu mai are un gologan pentru a-l pune în slujba cauzei noastre. Chiar Pitt în persoană, dacă s-ar întoarce, și tot n-ar reuși, cu tot geniul lui, să-i mai păcălească pe micii proprietari englezi, căci ei știu că scurta campanie de la Waterloo i-a costat, numai ea, un miliard de franci. Și dacă vreți să vorbesc pe șleau, adăugă omul cu multe veste, însuflețindu-se din ce în ce, am să vă spun: Ajutați-vă singuri! Anglia nu mai are o guinee pentru voi, iar dacă Anglia nu plătește, atunci Austria, Rusia, Prusia, care n-au decât curaj, dar n-au bani, nu sunt în stare să facă decât o campanie, două, împotriva Franței. S-ar putea nădăjdui ca tinerii ostași strânși de iacobini să fie bătuți de la prima campanie, sau poate de la a doua; dar la a treia, chiar dacă voi trece drept un revoluționar în ochii dumneavoastră plini de prejudecăți, la a treia campanie veți avea în față ostașii din 1794, care nu mai erau țăranii înregimentați în 1792.
De data aceasta, întreruperea porni din trei sau patru locuri deodată.
— Domnule, îi spuse lui Julien președintele, du-te și trece pe curat, în salonul de alături, începutul procesului-verbal pe care l-ai făcut.
Julien ieși, spre marea lui părere de rău. Omul cu multe veste se referea tocmai la probabilitățile care formau subiectul obișnuit al meditațiilor lui. „Se tem să nu-mi bat joc de ei”, gândi el.
Când fu chemat înapoi, domnul de La Mole spunea, cu o seriozitate care, pentru Julien, care-l cunoștea, părea foarte hazlie:
— ...Da, domnilor, tocmai despre acest nenorocit popor se poate spune:
„Va fi zeu, masă sau lighean? Va fi zeu!” strigă fabulistul.
Dumneavoastră, domnilor, vi se cuvine parcă vorba aceasta atât de nobilă și de adâncă. Acționați prin propriile dumneavoastră puteri și nobila Franță va redeveni aproape așa cum o făcuseră strămoșii noștri și cum ochii noștri au mai văzut-o înaintea morții lui Ludovic al XVI-lea. Anglia, cel puțin nobilii ei lorzi, urăște ca și noi mârșavul iacobinism; fără aurul englez, Austria, Rusia, Prusia nu pot da decât două sau trei bătălii. Va fi oare de ajuns ca să aducă o ocupație fericită, ca aceea pe care domnul de Richelieu a irosit-o atât de prostește în 1817? Eu nu cred.
Aici se produse o întrerupere, înăbușită însă de șșș-urile tuturor. Venea tot de la fostul general imperial, care dorea Cordonul Albastru și voia să se facă remarcat printre redactorii notei secrete.
— Eu nu cred, reluă domnul de La Mole după zarvă. Apăsă pe Eu cu o insolență care-l încântă pe Julien. „Asta înseamnă să joci bine, își spunea el, făcându-și pana să zboare aproape la fel de iute ca vorbele marchizului. Cu o vorbă bine spusă, domnul de La Mole nimicește cele douăzeci de campanii ale acestui transfug.”
— Nu numai străinilor, continuă marchizul pe tonul cel mai măsurat, le putem datora o nouă ocupație militară. Tot tineretul acesta care scrie articole incendiare în Globe vă va da trei sau patru mii de tineri căpitani, printre care s-ar putea afla un Kléber, un Hoche, un Jourdan, un Pichegru, dar mai puțin bine intenționați.
— Nu ne-am priceput să-l glorificăm, spuse președintele; trebuia să-l facem nemuritor.
— În sfârșit, trebuie să existe în Franța două tabere, continuă domnul de La Mole, dar două tabere bine distincte, bine despărțite, nu numai de nume. Să știm pe cine trebuie să zdrobim. De o parte ziariștii, alegătorii, opinia publică, într-un cuvânt; tineretul și toți cei ce-l admiră. Pe când el se amețește cu zgomotul vorbelor goale, noi avem avantajul sigur de a consuma bugetul.
Din nou se ivi o întrerupere.
— Dumneata, domnule, îi spuse domnul de La Mole celui care-l întrerupsese, cu o măreție și o ușurință admirabile, dumneata nu consumi, dacă te supără cuvântul, dumneata devorezi patruzeci de mii de franci din bugetul statului și optzeci de mii pe care îi primești din lista civilă. Ei bine, domnule, fiindcă mă silești, voi avea îndrăzneala să te iau ca exemplu. După cum nobilii dumitale strămoși l-au urmat pe sfântul Ludovic la cruciadă, s-ar cuveni, pentru acești o sută douăzeci de mii de franci, să ne arăți cel puțin un regiment, o companie, dar ce spun! o jumătate de companie, fie ea și de cincizeci de oameni, gata de luptă și devotați, pe viață și pe moarte, cauzei noastre. N-ai decât slugi care, în caz de răscoală, te-ar îngrozi și pe dumneata.
Tronul, altarul, noblețea pot pieri ca mâine, domnilor, până nu veți crea, în fiecare departament, o forță de cinci sute de oameni devotați; și spun devotați, gândindu-mă nu numai la vitejia francezului, ci și la statornicia spaniolului. Jumătate din armata aceasta ar trebui alcătuită din fiii noștri, din nepoții noștri, din gentilomi adevărați, în sfârșit. Fiecare va avea lângă el, nu un mic burghez guraliv, gata să arboreze cocarda tricoloră dacă anul 1815 se repetă, ci un țăran bun, simplu și sincer, ca un Cathelineau; gentilomul nostru îi va fi insuflat ideile potrivite; de se poate, țăranul îi va fi frate de lapte. Fiecare dintre noi să-și jertfească a cincea parte din venit ca să alcătuiască această mică trupă devotată, de cinci sute de oameni în fiecare departament. Atunci veți putea conta pe o ocupație străină. Niciodată ostașul străin nu va înainta nici măcar până la Dijon, dacă nu e sigur că va găsi cinci sute de soldați prieteni în fiecare departament. Regii străini nu vă vor asculta decât atunci când le veți vesti douăzeci de mii de gentilomi gata să pună mâna pe arme și să le deschidă porțile Franței. Serviciul acesta e greu, veți spune; domnilor, cu acest preț ne putem păstra capetele. Între libertatea presei și existența noastră ca gentilomi e război pe viață și pe moarte. Faceți-vă industriași, țărani, sau luați-vă pușca. Fiți fricoși, dacă vreți, dar nu fiți proști; deschideți ochii. Alcătuiți-vă batalioanele, vă voi spune, ca în cântecul iacobinilor; atunci se va găsi vreun nobil Gustav Adolf care, mișcat de primejdia apropiată ce amenință principiul monarhic, se va avânta la trei sute de leghe de țara sa și va face pentru dumneavoastră ceea ce Gustav a făcut pentru principii protestanți. Vreți să tot vorbiți, fără să faceți nimic? Peste cincizeci de ani nu vor mai exista în Europa decât președinți de republică și niciun rege. Iar odată cu literele R, E, G, E, pier și preoții, și gentilomii. Și pentru ziua aceea, nu mai văd decât candidați făcându-le curte majorităților murdare.
Degeaba o să spuneți că în clipa de față Franța n-are nici măcar un singur general de seamă, cunoscut și iubit de toți, că armata nu e organizată decât pentru interesele tronului și ale altarului, că au fost înlăturați toți soldații bătrâni, în vreme ce fiecare din regimentele prusace și austriece numără câte cincizeci de subofițeri căliți în foc. Două sute de mii de tineri, aparținând micii burghezii, abia așteaptă să se bată...
— Să lăsăm adevărurile neplăcute, spuse cu îngâmfare un personaj grav, pesemne foarte sus-pus în ierarhia clericală, căci domnul de La Mole îi zâmbi frumos în loc să se supere, ceea ce constitui un semn important pentru Julien. Să lăsăm adevărurile neplăcute și să rezumăm, domnilor: omului căruia trebuie să i se reteze un picior cangrenat i-ar sta rău să-i spună chirurgului: piciorul ăsta bolnav e foarte sănătos. Iertați-mi expresia, domnilor, dar nobilul duce de *** este chirurgul nostru.
„Iată, în sfârșit, că a fost rostită și vorba cea mare, gândi Julien; deci către... voi porni în galop, la noapte.”
Note
[1] Ziar care publica dările de seamă asupra proceselor. Într-unul dintre numerele lui a apărut darea de seamă a procesului care i-a sugerat lui Stendhal subiectul istoriei lui Julien Sorel.
[2] Pitt cel Tânăr (1759–1806), prim-ministru al Angliei, cunoscut prin politica lui reacționară, unul dintre principalii organizatori ai luptei împotriva Franței revoluționare și împotriva lui Napoleon.