There also was of course in Adeline
That calm patrician polish in the address,
Which ne’er can pass the equinoctial line
Of any thing which Nature would express:
Just as a Mandarin finds nothing fine,
At least his manner suffers not to guess
That any thing he views can greatly please.[1]
DON JUAN, c. XIII, st. 84
„E puțină nebunie în felul de a vedea al întregii familii, gândea doamna mareșal; sunt îndrăgostiți de tânărul lor abate, care nu știe decât să asculte cu niște ochi destul de frumoși, e drept.”
La rândul lui, Julien găsea în purtarea doamnei mareșal o pildă aproape desăvârșită a acelui calm patrician care vădește o politețe fără cusur și, mai mult încă, neputința oricărei emoții vii. Gesturile neașteptate, lipsa stăpânirii de sine ar fi scandalizat-o pe doamna de Fervaques aproape la fel de mult ca lipsa de măreție față de cei de rang mai mic. Cel mai slab semn de sensibilitate ar fi fost în ochii ei un soi de beție morală de care trebuie să roșești și care dăunează mult îndatoririlor unei persoane de rang înalt față de sine însăși. Marea ei fericire era să vorbească despre ultima vânătoare a regelui; cartea ei preferată, Memoriile ducelui de Saint-Simon, mai ales partea genealogică.
Julien știa locul care, după așezarea luminilor, se potrivea frumuseții doamnei de Fervaques. Se afla acolo dinainte, dar avea mare grijă să-și întoarcă scaunul în așa fel, încât să n-o zărească pe Mathilde. Mirată de stăruința lui de a se ascunde de ea, într-o zi părăsi canapeaua albastră și veni să lucreze lângă o măsuță vecină cu jilțul doamnei mareșal. Julien o vedea destul de aproape, pe sub pălăria doamnei de Fervaques. Ochii aceștia, de care atârna soarta lui, îl înspăimântară întâi, apoi îl smulseră cu putere din apatia obișnuită; vorbi, și încă foarte bine. Îi vorbea doamnei mareșal, dar unicul lui țel era să înrâurească sufletul Mathildei. Se însufleți atât de mult, încât doamna de Fervaques ajunse să nu mai înțeleagă ce spunea. Era un prim merit. Dacă lui Julien i-ar fi venit ideea să-l întregească prin câteva fraze de misticism german, de înaltă religiozitate și de iezuitism, doamna mareșal l-ar fi trecut numaidecât printre oamenii superiori chemați să regenereze veacul.
„Dacă dovedește atâta lipsă de gust, încât poate să-i vorbească o seară întreagă și cu atâta înflăcărare doamnei de Fervaques, își spunea domnișoara de La Mole, n-am să-l mai ascult.” Și tot sfârșitul serii aceleia își ținu cuvântul, deși cu greu.
La miezul nopții, când Mathilde luă sfeșnicul mamei sale ca s-o însoțească în camera ei, doamna de La Mole zăbovi pe scară, lăudându-l grozav pe Julien. Mathilde, de astă-dată, se supără de-a binelea; nu-și mai găsi somnul. Un gând o liniști: „Cel pe care eu îl disprețuiesc poate să fie un om ales în ochii doamnei mareșal.”
Julien, pentru că nu stătuse cu mâinile în sân, era ceva mai puțin nefericit; din întâmplare, dădu cu ochii de portofelul de piele rusească, în care prințul Korasoff închisese cele cincizeci și trei de scrisori de dragoste, dăruite lui. Julien văzu o notă, în josul primei scrisori: A se trimite numărul 1 la opt zile după prima întâlnire.
„Am întârziat! exclamă Julien, căci o văd de mai multă vreme pe doamna de Fervaques.” Și începu imediat să copieze această primă scrisoare de dragoste; era un soi de predică plină de fraze despre virtute, ucigător de plicticoasă. Julien avu fericirea să adoarmă la pagina a doua. După câteva ceasuri, soarele înalt îl găsi rezemat de masă. Unul din cele mai cumplite momente ale vieții lui era acela când, în fiecare dimineață, trezindu-se, își afla nefericirea. În dimineața aceea însă, termină aproape râzând copia scrisorii. „Cum de e cu putință să fi existat vreun tânăr care să scrie așa?” își spunea el. Și numără câteva fraze de câte nouă rânduri fiecare. În josul originalului zări o notă, cu creionul:
Scrisorile trebuie să le duci personal: călare, cravată neagră, redingotă albastră. Îi dai scrisoarea portarului, cu un aer mâhnit; profundă melancolie în priviri. Dacă zărești o cameristă, șterge-ți lacrimile pe furiș. Adresează-te cameristei.
Toate acestea fură îndeplinite întocmai.
„Ceea ce fac e foarte îndrăzneț, gândi Julien ieșind din palatul Fervaques, dar cu atât mai rău pentru Korasoff. Să cutezi să scrii unei virtuți atât de vestite! Am să fiu tratat cu cel mai mare dispreț și nimic nu mă va amuza mai mult. La urma urmei, e singura comedie la care mai pot fi simțitor. Da, să acopăr de ridicol ființa aceasta atât de nesuferită, pe care o numesc eu, mă va amuza. Dacă m-aș lua după mine, aș săvârși vreo crimă ca să mă mai înveselesc.”
De o lună, cea mai frumoasă clipă a vieții lui Julien era aceea când își ducea calul la grajd. Korasoff îi interzisese limpede să privească, sub orice pretext, iubita care-l părăsise. Dar pasul calului, pe care ea îl cunoștea atât de bine, felul în care Julien bătea cu cravașa în ușa grajdului ca să cheme un om o aduceau uneori pe Mathilde în dosul perdelei de la fereastră. Muselina era atât de subțire, încât Julien vedea prin ea. Privind într-un anumit fel pe sub marginea pălăriei, zărea silueta Mathildei fără să-i vadă ochii. „Prin urmare, își spunea, nici ea nu-i poate vedea pe ai mei, și asta nu înseamnă că o privesc.”
Seara, doamna de Fervaques se purtă cu el întocmai ca și cum n-ar fi primit disertația filozofică, mistică și religioasă pe care, dimineața, i-o dăduse portarului ei cu atâta melancolie. În ajun, întâmplarea îi dezvăluise lui Julien mijlocul de a fi elocvent; se așeză în așa fel, încât să vadă ochii Mathildei. Ea, la rândul ei, la o clipă după sosirea doamnei mareșal, părăsi canapeaua albastră: însemna să-și părăsească cercul obișnuit. Domnul de Croisenois păru consternat de noul capriciu; durerea lui vădită îi luă nefericirii lui Julien partea cea mai cumplită. Această întâmplare neașteptată îl făcu să vorbească precum un înger; și, cum amorul-propriu se strecoară până și în inimile care slujesc drept templu virtuții celei mai auguste: „Doamna de La Mole are dreptate, își spuse doamna mareșal urcându-se din nou în trăsură, tânărul acesta preot are distincție.
Pesemne că, în primele zile, prezența mea l-a intimidat. De fapt, în casa asta tot ce întâlnești e ușuratic; văd numai virtuți sprijinite pe bătrânețe și care au avut mare nevoie de gheața anilor. Poate că tânărul a priceput deosebirea; scrie frumos, dar tare mă tem ca nu cumva cererea de a-l lumina cu sfaturile mele, cuprinsă în scrisoare, să fie, la urma urmei, numai un sentiment de care nu-și dă seama singur.
Totuși, câte convertiri n-au început așa! Ceea ce mă face să am nădejdi bune în privința acesteia e deosebirea dintre stilul lui și stilul tinerilor ale căror scrisori am avut prilejul să le văd. E cu neputință să nu recunoști duioșia, o seriozitate adâncă și multă convingere în scrisul acestui tânăr preot; s-ar putea să aibă blânda virtute a lui Massillon[2].”
Note
[1] Adeline avea, firește, În vorbă acel calm și lustru patrician, Care nicicând nu trece linia echinocțială A vreunui simțământ pe care firea l-ar vădi: Așa cum un mandarin nimic frumos nu află, Sau cel puțin purtarea lui nu lasă să ghicești Că vreun lucru văzut i-ar face mare plăcere. (engl.)
[2] Massillon (1663–1742), predicator francez.