Trei sute treizeci și șase mese de prânz a optzeci și trei de centime, trei sute treizeci și șase mese de seară a treizeci și opt de centime, ciocolată cui are dreptul să capete; cât câștig poate să iasă din supunere?
UN VALENOD din Besançon
Văzând de departe crucea de fier poleită pe poartă, Julien se apropie încet; abia se mai putea ține pe picioare. „Ăsta-i, va să zică, iadul pe pământ, din care n-am să pot ieși!” În cele din urmă, se hotărî să sune. Clopotul răsună ca în pustiu. Peste vreo zece minute, un bărbat cu obrajii palizi și înveșmântat în negru veni să-i deschidă. Julien îl privi și-și plecă îndată ochii. Portarul acesta avea o înfățișare ciudată. Pupilele verzi și bombate ale ochilor i se rotunjeau ca la pisici; liniile neclintite ale pleoapelor vădeau imposibilitatea oricărei simpatii; buzele subțiri i se întindeau în semicerc peste dinții ieșiți în afară. Și totuși, înfățișarea lui nu amintea deloc crima, ci mai degrabă insensibilitatea aceea desăvârșită care îi înspăimântă și mai mult pe tineri. Singurul simțământ pe care privirea rapidă a lui Julien îl putu ghici pe fața lui prelungă și cuvioasă fu disprețul adânc pentru tot ce ar fi avut să-i spună, în afara lucrurilor legate de împărăția cerului.
Julien își ridică anevoie ochii și, cu un glas care tremura din pricina bătăilor inimii, îl lămuri că vrea să vorbească cu părintele Pirard, directorul seminarului. Fără să-i răspundă un cuvânt, omul negru îi făcu semn să-l urmeze. Urcară două etaje, pe o scară largă, cu rampă de lemn, ale cărei trepte lăsate în jos atârnau pe partea opusă peretelui și păreau gata să se prăbușească. O ușiță, deasupra căreia era prinsă o cruce mare de cimitir, din scândură vopsită în negru, fu deschisă anevoie și portarul îl introduse într-o încăpere întunecoasă și scundă, cu pereți văruiți și unde se aflau, drept podoabe, două tablouri mari și înnegrite de vreme. Acolo, Julien fu lăsat singur; se simțea doborât și-i bătea inima de-ai fi zis că vrea să-i spargă pieptul. Ar fi fost fericit să îndrăznească să plângă. O tăcere de moarte domnea în toată clădirea.
Peste un sfert de ceas, care i se păru lung cât o zi, portarul cu înfățișare sinistră se ivi în pragul unei uși, la celălalt capăt al încăperii și, fără să binevoiască să-i spună o vorbă, îi făcu semn să înainteze. Julien intră într-o încăpere și mai mare decât cea dintâi și foarte prost luminată. Pereții erau tot văruiți, iar mobile nu existau. Doar într-un ungher, lângă ușă, Julien văzu în treacăt un pat de scânduri, două scaune de paie și un jilț din lemn de brad, fără pernă. În celălalt capăt al încăperii, lângă un ochi de fereastră cu geamul îngălbenit și împodobit cu ghivece de flori neîngrijite, zări un om îmbrăcat într-o sutană prăpădită, șezând la o masă. Părea mânios; apuca, unul după altul, o sumedenie de pătrățele făcute din hârtie, scria ceva pe fiecare și apoi le așeza pe masă. Nici nu luă în seamă prezența lui Julien. Acesta încremenise în picioare, cam pe la mijlocul odăii, acolo unde îl lăsase portarul, care ieșise închizând ușa.
Trecură astfel zece minute; omul îmbrăcat ca vai de lume scria de zor. Tulburarea și teama lui Julien sporiră într-atâta, încât bietul tânăr simțea că e gata să se prăbușească. Un filozof ar fi zis, înșelându-se poate: „Starea asta se datorează impresiei puternice pe care o face urâțenia asupra unui suflet născut să iubească ceea ce e frumos”.
Omul care scria ridică fruntea. Julien nu observă asta decât peste câtăva vreme, și chiar după ce văzu rămase tot încremenit, lovit ca de moarte de privirea cumplită care se ațintise asupra lui. Ochii împăienjeniți ai lui Julien abia distingeau fața prelungă și acoperită toată cu pete roșii, în afară de fruntea gălbejită ca a unui mort. Între obrajii roșii și fruntea albă sticleau doi ochi mici și negri, meniți să înspăimânte până și ființa cea mai curajoasă. Fruntea uriașă era mărginită cu păr des, turtit și negru ca smoala.
— Ai de gând să vii odată mai aproape? spuse în cele din urmă omul, cu nerăbdare în glas.
Julien făcu un pas șovăielnic și, în sfârșit, gata să se prăbușească și palid cum nu mai fusese în viața lui, se opri la trei pași de măsuța de scânduri, acoperită cu hârtiuțe pătrate.
— Vino mai aproape, îi spuse omul.
Julien mai făcu un pas, întinzând mâna, de parcă ar fi căutat ceva să se sprijine.
— Cum te cheamă?
— Julien Sorel.
— Ai întârziat mult, îi spuse omul, țintindu-l din nou cu o privire necruțătoare.
Julien nu putu să-i înfrunte uitătura; întinzând mâna ca pentru a căuta un reazem, se prăbuși pe podea.
Omul sună. Julien nu mai vedea și nu mai putea să se miște; dar auzi niște pași care se apropiau.
Fu ridicat și așezat pe jilțul de lemn. Apoi auzi vocea omului aceluia groaznic spunându-i portarului:
— Se vede că l-a apucat boala copiilor; numai asta mai lipsea.
Când Julien izbuti să deschidă ochii, omul cu fața roșie continua să scrie; portarul dispăruse. „Trebuie să fiu curajos, își spuse eroul nostru, și mai ales să ascund ce simt — simțea o greață puternică —; dacă mi se întâmplă ceva, Dumnezeu știe ce-au să-și închipuie despre mine.” În sfârșit, omul lăsă scrisul și, uitându-se pieziș la Julien:
— Ești sau nu în stare să-mi răspunzi?
— Sunt, părinte, îi răspunse Julien cu o voce slăbită.
— Foarte bine.
Omul negru se ridicase pe jumătate și căuta cu nerăbdare o scrisorică în sertarul mesei de brad, care se deschise scârțâind. O găsi, se așeză fără grabă și, uitându-se din nou la Julien, de parcă ar fi vrut să-i smulgă și ultima fărâmă de viață:
— Îmi ești recomandat de părintele Chélan, care a fost cel mai bun paroh din eparhie, om de aleasă virtute și prietenul meu de treizeci de ani.
— Ah, am cinstea să vorbesc cu părintele Pirard, spuse Julien cu glas stins.
— Așa se pare, îi răspunse directorul seminarului, privindu-l supărat.
Și ochișorii îi sclipiră și mai tare, apoi mușchii din colțurile gurii îi tresăriră fără voie. Părea un tigru, gustând dinainte plăcerea de a-și înghiți prada.
— Scrisoarea părintelui Chélan e scurtă, grăi el, ca și cum ar fi vorbit singur. Intelligenti pauca [1]: în vremurile noastre nu scrii niciodată prea puțin. Și citi cu glas tare: „Vi-l recomand pe Julien Sorel, din parohia aceasta, botezat de mine acum vreo douăzeci de ani: e fiul unui dulgher înstărit, dar care nu-i dă un ban; Julien va fi un lucrător de seamă în via Domnului. Memoria și inteligența nu-i lipsesc și are destulă judecată. Dar chemarea pe care o simte fi-va ea trainică? E ea sinceră?”
— Sinceră! repetă părintele Pirard, mirat, uitându-se la Julien; dar de pe acum privirea îi era mai puțin lipsită de omenie. Sinceră! repetă el, coborând glasul și dând să citească mai departe:
„Vă cer o bursă pentru Julien Sorel; o va merita, supunându-se la examenele trebuitoare. L-am învățat un pic de teologie, din vechea și buna teologie a lui Bossuet, Arnauld, Fleury [2]. Dacă nu vă e pe plac, trimiteți-mi-l înapoi; directorul Așezământului pentru săraci, pe care îl cunoașteți bine, îi oferă opt sute de franci ca să-l aibă ca preceptor la copii. Conștiința îmi e împăcată, mulțumită Domnului. Mă deprind cu groaznica lovitură. Vale et me ama [3].”
Când citi semnătura, părintele Pirard își încetini glasul și rosti, oftând: Chélan.
— E liniștit sufletește, spuse el; într-adevăr, virtutea lui merită răsplata asta; dea Domnul să am și eu parte de ea la nevoie!
Își înălță ochii spre cer și-și făcu o cruce. La vederea semnului acestuia sfânt, Julien simți că-i mai scade puțin groaza adâncă pe care o simțise cum îi îngheață inima de când pășise în clădirea seminarului.
— Am aici trei sute douăzeci și unu de tineri, aspiranți la preoție, spuse, în sfârșit, abatele Pirard, cu glas sever, dar lipsit de răutate; dintre ei, numai vreo șapte sau opt îmi sunt recomandați de oameni ca părintele Chélan; astfel, printre cei trei sute douăzeci și unu vei fi al nouălea. Dar ocrotirea mea nu e nici favoare și nici slăbiciune; ea înseamnă o sporire a grijilor și a severității împotriva păcatului. Du-te și încuie ușa cu cheia!
Julien se sili să umble și izbuti să nu cadă. Observă că o fereastră de lângă ușă dădea spre câmpie. Privi copacii; vederea lor îi făcu bine, ca și cum ar fi zărit niște prieteni vechi.
— Loquerisne linguam latinam? (Vorbești latinește?), îl întrebă părintele Pirard când se întoarse.
— Ita, pater optime (da, preabunule părinte), răspunse Julien, venindu-și puțin în fire. Fără îndoială că, de o jumătate de oră încoace, niciun om de pe lume nu i se păruse mai puțin bun ca părintele Pirard.
Convorbirea continuă în latinește. Privirea preotului se îmblânzi; Julien își redobândi întrucâtva sângele-rece. „Ce slab sunt, gândi el, că m-am lăsat stăpânit de aparențele lui de virtute! Omul ăsta o fi tot o secătură, ca părintele Maslon.” Și Julien se bucură că-și ascunsese aproape toți banii în cizme.
Părintele Pirard îi puse lui Julien întrebări în legătură cu teologia și se minună de cunoștințele lui. Mirarea îi spori și mai mult când îl întrebă îndeosebi din Scripturi. Dar când ajunse la învățăturile sfinților părinți, își dădu seama că Julien aproape n-avea habar de numele sfântului Ieronim, al sfântului Augustin, al sfântului Bonaventura, al sfântului Vasile etc., etc.
„De fapt, se gândi părintele Pirard, asta e tendința aceea fatală spre protestantism, pe care i-am reproșat-o întotdeauna părintelui Chélan. O cunoaștere adâncită, poate chiar prea adâncită a sfintelor Scripturi.”
(Julien tocmai îi vorbise, fără să fie întrebat, despre adevăratul timp când fuseseră scrise Geneza, Pentateucul etc.)
„La ce duce meditarea fără limită asupra sfintelor Scripturi, dacă nu la cercetarea personală, adică la protestantismul cel mai înfiorător? gândi abatele Pirard. Și, alături de știința asta nesocotită, nimic despre sfinții părinți, ca să poată compensa o asemenea tendință.”
Dar uimirea directorului seminarului nu mai cunoscu margini atunci când, întrebându-l pe Julien asupra autorității papei, și așteptându-se la maximele vechii biserici galicane [4], tânărul îi recită toată cartea domnului de Maistre.
„Ciudat om mai e și Chélan, gândi părintele Pirard; i-o fi arătat cartea asta ca să-l învețe să-și râdă de ea?”
Zadarnic îi puse el întrebări lui Julien pentru a încerca să ghicească dacă credea serios în doctrina domnului de Maistre. Tânărul nu răspundea decât cu memoria. Din clipa aceea, Julien se comportă într-adevăr foarte bine, căci se simțea stăpân pe sine. După un examen nesfârșit de lung, i se păru că severitatea părintelui Pirard față de el nu mai era decât prefăcută. Într-adevăr, dacă ar fi lăsat deoparte principiile seriozității austere pe care de cincisprezece ani și le impusese față de elevii săi întru teologie, directorul seminarului l-ar fi îmbrățișat pe Julien în numele logicii, atâta claritate, precizie și corectitudine găsea în răspunsurile lui.
„Iată o minte îndrăzneață și sănătoasă, își spuse el, dar corpus debile (trupul e șubred).”
— Ți se întâmplă des să cazi? îl întrebă pe Julien în franțuzește, arătându-i cu degetul podeaua.
— E pentru prima oară în viață; chipul portarului mă înspăimântase, adăugă Julien, roșindu-se ca un copil.
Părintele Pirard aproape că zâmbi.
— Iată unde duc deșartele podoabe lumești; după câte se pare, te-ai deprins cu fețe zâmbitoare, adevărate teatre ale minciunii. Adevărul e auster, domnule. Dar menirea noastră în lumea pământească nu e oare și ea la fel de austeră? Va trebui să veghezi ca să-ți ferești sufletul de slăbiciunea asta: prea multă simțire față de frumusețile deșarte ale înfățișării exterioare. Dacă nu mi-ai fi fost recomandat, urmă părintele Pirard vorbind din nou latinește, cu vădită plăcere, dacă nu mi-ai fi fost recomandat de un om ca părintele Chélan, ți-aș vorbi limbajul plin de deșertăciuni al lumii acesteia cu care pari atât de deprins. Bursa întreagă cerută de dumneata, ți-aș spune, e lucrul cel mai greu de dobândit din lume. Dar părintele Chélan ar merita prea puțin, după cincizeci și șase de ani de muncă apostolică, dacă n-ar putea să obțină pentru cineva o bursă la seminar.
După aceste cuvinte, părintele Pirard îl sfătui pe Julien să nu intre în nicio asociație sau congregație secretă, fără învoirea lui.
— Vă dau cuvântul meu de onoare! îi făgădui Julien cu inima deschisă, ca un om cinstit.
Directorul seminarului zâmbi pentru prima oară.
— Cuvântul ăsta nu se potrivește aici, îi spuse el, căci amintește prea mult deșarta onoare a oamenilor de lume care îi mână la atâtea greșeli și, deseori, la crime. Îmi datorezi smerită supunere, așa cum grăiește paragraful al șaptesprezecelea din bula Unam Ecclesiam [5] a sfântului Pius al V-lea. Eu îți sunt mai marele bisericesc. În casa aceasta, preascumpul meu fiu, a asculta înseamnă a te supune. Câți bani ai?
„Iată-ne ajunși și aici, își spuse Julien; de asta mi-a zis «preascumpul meu fiu».”
— Treizeci și cinci de franci, părinte.
— Înseamnă-ți cu grijă cum îți folosești banii; va trebui să-mi dai socoteală de ei.
Convorbirea aceasta penibilă durase trei ore; Julien chemă portarul.
— Dă-i tânărului Sorel chilia numărul 103, îi spuse părintele Pirard.
În semn de prețuire deosebită, îi hărăzise lui Julien o locuință separată.
— Du-i lucrurile acolo, adăugă el. Julien coborî privirea și-și văzu cufărașul chiar lângă el; îl privise vreme de trei ceasuri, fără să-l recunoască.
La numărul 103, o mică odăiță cu latura de opt picioare, la ultimul cat al clădirii, Julien observă că fereastra dădea spre fortificații, iar dincolo de ele se zărea frumoasa câmpie pe care râul Doubs o desparte de oraș.
— Ce priveliște încântătoare! exclamă Julien; dar vorbindu-și astfel, nu simțea deloc ce exprimau cuvintele rostite.
Senzațiile atât de puternice, pe care le încercase în scurtul răstimp de când se afla la Besançon, îl istoviseră aproape cu desăvârșire. Așezându-se lângă fereastră, pe unicul scaun de lemn aflat în chilie, căzu de îndată într-un somn adânc. Și nu auzi nici clopotul pentru cină, nici clopotul pentru rugăciune; ceilalți îl uitaseră.
A doua zi dimineață, când îl treziră primele raze de soare, Julien se pomeni culcat pe podea.
Note
[1] Cine înțelege n-are nevoie de multe cuvinte (latină).
[2] Bossuet (1627–1704), episcop francez și vestit autor al unor orații funebre; Antoine Arnauld (1612–1694), teolog francez.
[3] Rămâi cu bine și iubește-mă (latină).
[4] Termenul „galican” se folosește în legătură cu catolicismul din Franța, socotit a fi într-o oarecare măsură independent față de autoritatea papală.
[5] Unam Ecclesiam („Biserica unică”), titlul bulei atribuite aici de personaj papei Pius al V-lea (secolul al XVI-lea).