Roșu și negru · Partea a doua
8 min de ascultat

Servicii! Talente! Merit! Haida-de! Să faci parte dintr-o clică oarecare!

TÉLÉMAQUE[1]

Așa, ideea unui episcopat se contopea pentru prima oară cu numele lui Julien în mintea unei femei care, mai devreme sau mai târziu, avea să împartă în Franța cele mai înalte demnități ale bisericii. Dar norocul acesta nu l-ar fi mișcat prea mult pe Julien; pentru moment, mintea nu i se putea înălța la nimic altceva în afară de nefericirea lui actuală: totul îi sporea nefericirea; de pildă, vederea propriei lui odăi îi devenise de nesuferit. Seara, când se întorcea cu lumânarea, fiecare mobilă, fiecare podoabă măruntă i se părea că prinde glas ca să-i vestească în chip mușcător vreun nou amănunt al nenorocirii lui.

„Astăzi am de îndeplinit o muncă silnică, își spuse întorcându-se acasă cu o vioiciune pe care n-o mai cunoscuse de mult; să nădăjduim că a doua scrisoare va fi la fel de plicticoasă ca prima.” Era și mai plicticoasă. Ceea ce copia i se părea atât de absurd, încât ajunse să transcrie rând cu rând fără să se gândească la sens.

„E și mai emfatic, își spunea, decât actele oficiale ale tratatului de la Münster pe care profesorul meu de diplomație mă punea să le copiez la Londra.” Abia atunci își aminti de scrisorile doamnei de Fervaques, ale căror originale uitase să i le înapoieze gravului spaniol don Diego Bustos. Le căută; erau într-adevăr aproape la fel de încâlcite ca ale tânărului senior rus. Neclaritatea era deplină. Voiau să spună totul și nu spuneau nimic. „E harpa eoliană a stilului, gândi Julien. În mijlocul celor mai înalte gânduri despre nimicnicie, despre moarte, despre nemărginire etc., nu văd nimic adevărat decât o frică îngrozitoare de ridicol.”

Monologul pe care tocmai l-am scurtat se repetă cincisprezece zile la rând. Să adoarmă transcriind un soi de comentariu al Apocalipsei, a doua zi să ducă o scrisoare cu un aer melancolic, să-și aducă apoi calul la grajd, cu nădejdea de a zări rochia Mathildei, să lucreze, seara să se arate la Operă când doamna de Fervaques nu venea în palatul La Mole, acestea erau întâmplările monotone ale vieții lui Julien.

Viața era mai interesantă când doamna de Fervaques venea la marchiză; atunci Julien putea să zărească ochii Mathildei pe sub borul pălăriei doamnei mareșal și devenea elocvent. Frazele lui pitorești și sentimentale începeau să capete întorsături mai deosebite și totodată mai elegante. Își dădea perfect seama că ceea ce spunea i se părea absurd Mathildei, dar voia s-o uimească prin eleganța felului de a rosti cuvintele. „Cu cât are să fie mai fals ceea ce spun, cu atât am să-i plac mai mult”, gândea Julien; și atunci, cu o îndrăzneală înspăimântătoare, exagera unele aspecte ale naturii. Observase destul de repede că, pentru a nu părea vulgar în ochii doamnei mareșal, trebuia mai ales să se ferească de ideile simple și cu judecată. Și o ținea așa, sau își prescurta amplificările, după succesul sau după indiferența pe care le vedea în ochii celor două mari doamne cărora trebuia să le placă. În general, viața îi era mai puțin hidoasă decât în zilele când nu făcea nimic.

„Iată-mă transcriind a cincisprezecea din șirul acesta de disertații înfiorătoare, își spunea el într-o seară; primele paisprezece i-au fost înmânate cu toată grija portarului doamnei mareșal. Voi avea cinstea să-i umplu toate sertarele biroului. Și totuși, ea se poartă cu mine întocmai ca și cum nu i-aș scrie! Cum au să se sfârșească toate astea? Statornicia mea o s-o plictisească la fel de mult pe doamna mareșal ca și pe mine? Trebuie să recunosc că rusul acesta, prietenul lui Korasoff, îndrăgostit de frumoasa quakeriță din Richemond, a fost, la vremea lui, un om nemaipomenit; mai plictisitor nici nu se poate închipui.”

Ca toate ființele mediocre pe care întâmplarea le pune în fața manevrelor unui mare general, Julien nu pricepea nimic din atacul executat de tânărul rus asupra inimii frumoasei englezoaice. Primele patruzeci de scrisori n-aveau alt rost decât să-i fie iertată îndrăzneala de a-i scrie. Această blândă făptură, care poate că se plictisea nespus de mult, trebuia deprinsă cu obiceiul de a primi scrisori poate ceva mai puțin searbede decât viața ei de toate zilele.

Într-o dimineață i se dădu lui Julien o scrisoare; recunoscu stema doamnei de Fervaques și rupse pecetea cu o grabă care i s-ar fi părut cu neputință cu câteva zile înainte: era numai o invitație la cină. Alergă la instrucțiunile prințului Korasoff. Din nefericire, tânărul rus voise să fie ușuratic ca Dorat tocmai unde ar fi trebuit să fie simplu și limpede; Julien nu putu ghici poziția morală pe care trebuia s-o aibă la cina doamnei mareșal.

Salonul era de o măreție fără seamăn, aurit ca galeria Dianei de la Tuileries, cu tablouri în ulei pe lambriuri. În tablouri se vedeau pete deschise la culoare. Julien află mai târziu că subiectele i se păruseră necuviincioase stăpânei casei, care pusese să fie corectate tablourile. „Veac moral!” gândi el. În salon observă trei dintre personajele care fuseseră de față la redactarea notei secrete. Unul dintre ei, monseniorul episcop de ***, unchiul doamnei mareșal, avea în grijă lista beneficiilor bisericești și, se spunea, nu știa să-i refuze nimic nepoatei sale. „Ce pas uriaș am făcut, își spuse Julien zâmbind melancolic, și cât îmi e de indiferent! Iată-mă cinând cu vestitul episcop de ***.”

Cina fu mediocră și conversația supărătoare. „E cuprinsul unei cărți proaste, gândea Julien. Toate cele mai mari subiecte ale gândirii omenești sunt abordate cu trufie. Asculți trei minute și te întrebi ce precumpănește, emfaza celui care vorbește sau neștiința lui îngrozitoare.”

Cititorul a uitat, fără îndoială, de măruntul om de litere numit Tanbeau, nepot al academicianului și viitor profesor, care, prin josnicele lui calomnii, părea menit să otrăvească salonul palatului La Mole.

Omulețul ăsta îi dădu pentru prima oară lui Julien ideea că se putea prea bine ca doamna de Fervaques, deși nu răspundea la scrisorile lui, să privească cu îngăduință sentimentul care le dicta. Sufletul negru al lui Tanbeau era sfâșiat când se gândea la succesele lui Julien. Dar cum, pe de altă parte, un om de merit, ca și un neghiob, de altfel, nu poate fi în două locuri deodată: „Dacă Sorel devine amantul sublimei doamne mareșal, își spunea viitorul profesor, ea îi va găsi un locșor bun în ierarhia bisericească, iar eu aș scăpa de el din palatul La Mole.”

Părintele Pirard îi ținu și el lui Julien nesfârșite predici asupra succeselor lui în casa de Fervaques. Era gelozia de sectă dintre austerul jansenist și salonul iezuitic, înnoitor și monarhic, al virtuoasei doamne mareșal.

Note

[1] Les Aventures de Télémaque, epopee în proză de scriitorul francez Fénelon, în care se găsesc numeroase aluzii la persoane și întâmplări de la curtea lui Ludovic al XIV-lea.

0:00

Cuprins

Evidențiere

Viteză