Il piacere di alzar la testa tutto l’anno è ben pagato da certi quarti d’ora che bisogna passar. [1]
CASTI [2]
Dar să-l lăsăm pe omul acesta mărunt în voia măruntelor lui temeri; cine l-a pus să-și aducă în casă un bărbat inimos când lui îi trebuia unul cu suflet de slugă? De ce nu știe să-și aleagă oamenii? În secolul al XIX-lea, când o ființă puternică și de neam mare întâlnește un om de inimă, de obicei îl ucide, îl exilează, îl întemnițează sau îl umilește în așa hal, încât celălalt face prostia să moară de durere. Aici, din întâmplare, încă nu omul de inimă e cel ce suferă. Marea nenorocire a orășelelor din Franța și a ocârmuirilor prin alegeri, cum e aceea din New York, e că nu pot uita existența unor ființe ca domnul de Rênal. În mijlocul unui orășel de douăzeci de mii de locuitori, oamenii aceștia formează opinia publică, și opinia publică e cumplită într-o țară care are Carta constituțională. O ființă înzestrată cu suflet nobil, generos și care ți-ar fi fost prieten, dar care locuiește la o sută de leghe de tine, te judecă după opinia publică a orașului, opinie făcută de nerozii născuți prin voia întâmplării nobili, bogați și cu păreri cumpătate. Vai de cel ce se distinge!
Imediat după masă, familia domnului de Rênal plecă la Vergy; dar, a treia zi, Julien îi văzu pe toți întorcându-se din nou la Verrières.
Nu trecuse nici măcar o oră de la venirea lor și, spre marea sa mirare, Julien descoperi că doamna de Rênal îi tăinuiește ceva. Când se ivea el, doamna de Rênal își întrerupea convorbirile cu soțul ei, ba chiar părea că ar dori să-l vadă plecând. Julien nu așteptă să i se arate de două ori lucrul acesta, ci deveni rece și rezervat; doamna de Rênal băgă de seamă schimbarea și nu căută explicații. „Nu cumva mi-o fi găsit un înlocuitor? gândi Julien. Și nu mai departe decât alaltăieri era atât de intimă cu mine! Dar se zice că așa fac doamnele din lumea mare. Sunt ca regii: îl copleșesc cu atenții tocmai pe ministrul care, întors la el acasă, își va găsi scrisoarea de dizgrație.”
Julien observă că în discuțiile care încetau brusc când se apropia el era deseori vorba despre o casă mare, aparținând comunei Verrières, o casă veche, dar încăpătoare și comodă, așezată peste drum de biserică, în punctul cel mai comercial al orașului. „Ce legătură poate fi între casa asta și un nou amant?” își spunea Julien. În mâhnirea lui, își repeta drăgălașele versuri rostite de Francisc I, care i se păreau noi pentru că nu trecuse nici măcar o lună de când i le spusese doamna de Rênal. Atunci, câte jurăminte, câte mângâieri nu dezmințiseră fiecare din versurile acestea!
Femeile se schimbă, deseori, Nebuni sunt cei încrezători. [3]
Domnul de Rênal plecă cu poșta la Besançon. Călătoria se hotărî în două ore. Primarul părea foarte neliniștit. La întoarcere, trânti pe masă un pachet mare, învelit în hârtie cenușie.
— Iată și prostia asta, îi spuse el nevestei sale.
Peste un ceas, Julien îl văzu pe omul care lipea afișe cărând în brațe pachetul cel mare și se grăbi să-l urmărească. „La primul colț de stradă am să aflu taina.”
Așteptă nerăbdător în spatele omului care, cu bidineaua lui, mâzgălea dosul afișului. Și pe coala abia lipită, Julien văzu anunțul foarte amănunțit pentru închiriere, prin licitație publică, a casei aceleia mari și vechi despre care vorbeau atât de des între ei domnul și doamna de Rênal. Licitația avea să se încheie a doua zi, la ora două, în sala primăriei, la stingerea celei de-a treia lumânări. Julien rămase nedumerit; termenul i se păru cam scurt: cum vor avea timp să-l afle toți concurenții? Altminteri, din afișul acesta, datat cu cincisprezece zile în urmă și pe care îl reciti în trei locuri diferite, nu află nimic altceva.
Julien se duse să viziteze casa de închiriat. Portarul, nevăzându-l că se apropie, îi spunea în taină unui vecin:
— Ei, aș! e osteneală zadarnică. Părintele Maslon i-a făgăduit că o va avea cu trei sute de franci; și cum primarul nu voia nici în ruptul capului, a fost chemat la episcopie de către marele vicar de Frilair.
Venirea lui Julien păru că-i stingherește grozav pe cei doi prieteni, care nu mai scoaseră o vorbă.
Julien nu lipsi de la licitație. În sala prost luminată se aflau o mulțime de oameni; dar toată lumea se măsura cu privirea într-un fel ciudat. Ochii tuturor erau ațintiți spre o masă, unde Julien zări, într-o strachină de cositor, trei mucuri de lumânări aprinse. Portărelul striga:
— Trei sute de franci, domnilor!
— Trei sute de franci! E prea de tot! șopti un om către vecinul său. Julien se afla între ei doi. Casa face peste opt sute, am să ridic eu prețul.
— Înseamnă să-ți bați gura de pomană. Ce câștigi dacă te pui rău cu părintele Maslon, cu domnul Valenod, cu episcopul, cu marele vicar de Frilair, care e un om cumplit, și cu toată clica lor?
— Trei sute douăzeci, strigă celălalt.
— Vită încălțată! făcu vecinul; și tocmai când a venit un spion al primarului! adăugă el arătând spre Julien.
Julien se întoarse repede ca să-l pedepsească pe cel ce vorbise astfel, dar cei doi nici nu se uitau la el. Calmul lor îl făcu să-și regăsească și el stăpânirea de sine. În momentul acela ultimul muc de lumânare se stinse, și vocea tărăgănată a portărelului declară casa închiriată pentru nouă ani domnului de Saint-Giraud, șef de birou la prefectura din ***, pentru suma de trei sute treizeci de franci pe an.
De cum ieși primarul din sală, începură discuțiile.
— Iată treizeci de franci pe care imprudența lui Grogeot i-a adus comunei, spuse cineva.
— Dar domnul de Saint-Giraud o să se răzbune pe Grogeot. O să vadă el! răspunse altcineva.
— Ce ticăloșie! exclamă un grăsan în stânga lui Julien. O casă pe care eu, unul, aș fi dat opt sute de franci pentru fabrica mea, și tot aș fi făcut o afacere bună.
— Ei, aș! sări un tânăr fabricant liberal, păi domnul de Saint-Giraud nu face parte din congregație? Cei patru copii ai lui n-au oare burse? Săracul de el! Trebuie să-i dea comuna Verrières un supliment de leafă de cinci sute de franci, asta e tot.
— Și când te gândești că primarul n-a putut să-l împiedice! observă un al treilea. O fi el ultra, treaba lui! Dar, cel puțin, nu fură.
— Nu fură? se amestecă un altul. Sigur, primarul nu fură... Află că toți gologanii ăștia intră într-o pungă comună pe care și-o împart între ei, la sfârșitul anului. Dar iată-l pe băiatul lui Sorel! Hai să ne cărăm de aici.
Julien se întoarse acasă foarte necăjit și o găsi pe doamna de Rênal nespus de tristă.
— Vii de la licitație? îl întrebă ea.
— Da, doamnă, de la licitația unde am avut cinstea să trec drept spionul domnului primar.
— Dacă m-ar fi ascultat, ar fi plecat într-o călătorie.
În clipa aceea se ivi domnul de Rênal; era tare posomorât. La masă nimeni nu scoase o vorbă. Domnul de Rênal hotărî ca Julien să vină cu copiii la Vergy. Călătoria nu fu deloc veselă. Doamna de Rênal își consola soțul:
— Ar trebui să fii obișnuit cu asemenea lucruri, dragul meu.
Seara stăteau tăcuți în jurul căminului; trosnetul butucilor de fag aprinși le era singura distracție. Treceau printr-una din clipele acelea de mâhnire care se abat asupra familiilor celor mai strâns unite. Unul dintre copii strigă vesel:
— Sună! Sună cineva!
— La naiba! Dacă e cumva domnul de Saint-Giraud, care vine să mă scoată din sărite sub cuvânt că-mi mulțumește, am să-i spun verde ce părere am. Prea-i de tot. Recunoscător are să-i fie lui Valenod, iar eu sunt compromis. Ce-aș putea zice dacă blestematele de ziare iacobine s-ar agăța de povestea asta și m-ar scoate drept un fel de domnul Nonante-cinq [4]?
Un bărbat foarte chipeș, cu favoriți mari, negri, intră în clipa aceea, pășind în urma servitorului.
— Domnule primar, eu sunt il signor Geronimo. Iată o scrisoare pe care domnul cavaler de Beauvaisis, atașat la Ambasada din Napoli, mi-a dat-o pentru dumneavoastră când am plecat; sunt abia nouă zile de atunci, adăugă signor Geronimo voios, privind-o pe doamna de Rênal. Signor de Beauvaisis, vărul dumneavoastră și bunul meu prieten, doamnă, îmi spunea că vorbiți italienește.
Voioșia napolitanului transformă seara aceea tristă într-una foarte veselă. Doamna de Rênal ținu morțiș să-l invite la cină și puse toată casa în mișcare; voia cu orice preț să-l facă pe Julien să uite denumirea de spion pe care o auzise sunându-i în urechi de două ori în ziua aceea. Signor Geronimo era un cântăreț vestit, cu purtări alese, totuși un om vesel, însușiri care, în Franța, nu se mai împacă prea bine una cu alta. După cină, el cântă un mic duettino cu doamna de Rênal. Povesti anecdote încântătoare. Pe la unu noaptea, copiii se împotriviră când Julien le propuse să meargă la culcare.
— Să mai ascultăm doar povestea asta! spuse cel mai mare dintre ei.
— E povestea mea, signorino, vorbi signor Geronimo. Acum opt ani eram, ca și dumneata, un tânăr elev al Conservatorului din Napoli, adică vreau să spun că eram de vârsta dumitale; dar n-aveam cinstea să fiu băiatul ilustrului primar al frumosului oraș Verrières. La auzul cuvintelor acestora, domnul de Rênal oftă ușor și-și privi soția. Signor Zingarelli, urmă cântărețul exagerându-și un pic accentul care-i făcea pe copii să pufnească în râs, signor Zingarelli era un maestru grozav de sever. Nu-i deloc iubit la Conservator; dar vrea ca oamenii să se poarte totdeauna cu el ca și cum l-ar iubi. Eu mergeam la spectacole cât puteam de des; mă duceam la teatrul cel mic de la San-Carlino, unde ascultam o muzică divină; dar, o, Doamne! cum să agonisești cei opt gologani, cât costa intrarea la parter? O sumă uriașă, adăugă el uitându-se la copii; iar copiii se prăpădiră de râs. Signor Giovannone, directorul Teatrului San-Carlino, mă auzi cântând. Aveam șaisprezece ani.
— «Băiatul ăsta e o comoară», spuse el. «Vrei să te angajez, dragul meu prieten?» mă întrebă signor Giovannone.
— «Și cât o să-mi dați?»
— «Patruzeci de ducați pe lună.»
Asta înseamnă, domnilor, o sută șaizeci de franci. Mi se părea că văd cerul deschizându-se în fața mea...
— «Cum să fac însă ca să-mi dea voie severul Zingarelli să ies?» îl întrebai pe Giovannone.
— «Lascia fare a me.»
— Las’ pe mine! exclamă cel mai mare dintre copii.
— Exact, tinere domn.
Signor Giovannone îmi zice:
— «Caro [5], mai întâi semnează un mic angajament.»
Semnez; el îmi dă trei ducați. Nu mai văzusem în viața mea atâția bani. Apoi mă învăță ce trebuie să fac.
A doua zi cer o audiență la cumplitul Zingarelli. Bătrânul lui camerist îmi deschise ușa.
— «Ce cauți aici, pușlama?» mă întrebă Zingarelli.
— «Maestro, zic eu, mă căiesc de păcatele mele; n-o să mai ies niciodată din Conservator sărind peste grilajul de fier. Am să mă ostenesc de două ori mai mult la învățătură.»
— «Dacă nu m-aș teme că vatăm cea mai frumoasă voce de bas pe care am auzit-o vreodată, te-aș vârî la carceră, numai cu pâine și apă, vreme de cincisprezece zile, haimana ce ești!»
— «Maestro, zic eu, am să fiu o pildă pentru întreaga școală, credete a me. Dar vă cer un hatâr: dacă vine cineva să mă ceară ca să cânt în afară, nu mă lăsați. Vă rog, spuneți-i că nu se poate.»
— «Păi cine naiba crezi tu că o să aibă nevoie de un ticălos ca tine? Îți închipui cumva că ți-aș îngădui vreodată să părăsești Conservatorul? Vrei oare să-ți râzi de mine? Șterge-o, șterge-o de aici! face el, căutând să-mi tragă un picior în c..., că te paște pâinea uscată și carcera!»
Peste un ceas, signor Giovannone sosește la director:
— «Vin să vă cer să mă îmbogățiți, zice el. Dați-mi-l pe Geronimo. Să cânte la mine la teatru, și la iarnă îmi mărit fata.»
— «Ce-ai de gând să faci din pușlamaua asta? zice Zingarelli. Eu nu vreau și n-o să-l ai; de altminteri, chiar dacă m-aș învoi eu, Geronimo n-ar părăsi nici în ruptul capului Conservatorul; abia mi-a jurat asta, mai adineauri.»
— «Dacă e vorba numai de voia lui, spuse Giovannone grav, scoțând angajamentul meu din buzunar, carta canta [6]! iată-i semnătura.»
Furios, Zingarelli trase imediat de șnurul soneriei:
— «Să fie alungat Geronimo din Conservator», strigă fierbând de mânie.
Și m-au alungat, în vreme ce eu râdeam cu hohote. În aceeași seară, am cântat aria del Moltiplico. Polichinelle, voind să se însoare, numără pe degete lucrurile de care ar avea nevoie în căsnicie și se încurcă mereu în socotelile lui.
— Ah, v-aș ruga să ne cântați aria aceasta, spuse doamna de Rênal.
Geronimo cântă și toți râseră cu lacrimi. Oaspetele nu se duse la culcare până la ora două noaptea, lăsând întreaga familie încântată de purtările alese, de bunăvoința și de veselia lui.
A doua zi, domnul și doamna de Rênal îi dădură recomandările de care avea nevoie la curtea Franței.
„Așadar, pretutindeni e falsitate, gândi Julien. Iată-l pe signor Geronimo care se duce la Londra cu o leafă de șaizeci de mii de franci pe an. Fără priceperea directorului de la San-Carlino, vocea lui divină n-ar fi fost poate cunoscută și admirată decât cu zece ani mai târziu... Pe cinstea mea, mai mult mi-ar plăcea să fiu un Geronimo decât un Rênal. Nu-i el prea onorat în societate, dar nici nu se necăjește făcând licitații ca aceea de astăzi, și viața îi e veselă.”
Un lucru îl mira pe Julien: săptămânile de singurătate petrecute la Verrières, în casa domnului de Rênal, fuseseră un răstimp de fericire pentru el. Nu-l cuprinsese sila și nu-i veniseră idei negre decât la mesele unde fusese poftit; în casa aceea singuratică nu putea oare să citească, să scrie, să cugete fără să-l tulbure nimeni? Nu-l smulgea, clipă de clipă, din visurile lui strălucitoare, cruda necesitate de a studia gesturile unui suflet josnic, și chiar cu scopul de a-l înșela prin fapte sau cuvinte fățarnice.
„Să fie oare fericirea atât de aproape de mine?... Cheltuiala pentru o asemenea viață e un fleac; aș putea, după bunul meu plac, fie să mă însor cu domnișoara Élisa, fie să devin asociatul lui Fouqué...” Călătorul care a urcat povârnișul unui munte se așază pe creastă și odihna îi place nespus de mult. Ar fi el însă fericit dacă l-ai sili să se odihnească întruna?
În mintea doamnei de Rênal începuseră să se adune gânduri negre. În ciuda hotărârii luate, îi mărturisi lui Julien toată afacerea cu licitația. „O să mă facă să-mi uit toate jurămintele”, se gândi ea.
Și-ar fi jertfit viața, fără să șovăie, pentru a-și salva soțul, dacă l-ar fi văzut în primejdie. Avea una din acele inimi nobile și romanțioase pentru care a întrezări posibilitatea unei fapte generoase și a nu o îndeplini însemna să-și prilejuiască remușcări aproape la fel de mari ca atunci când ar fi săvârșit o crimă. Totuși, în unele zile funeste, nu putea alunga imaginea fericirii nemărginite pe care ar fi gustat-o dacă, rămânând văduvă pe neașteptate, s-ar fi putut mărita cu Julien.
Julien îi iubea copiii mai mult decât îi iubea tatăl lor; și, cu toată purtarea lui severă, dar dreaptă, era adorat de ei. Doamna de Rênal își dădea seama că, măritându-se cu Julien, ar fi trebuit să părăsească acest Vergy ale cărui crânguri îi erau atât de dragi. Se vedea trăind la Paris, continuând să dea copiilor o educație admirată de toată lumea. Copiii, ea, Julien s-ar fi bucurat împreună de o fericire desăvârșită.
Ciudată urmare a căsătoriei, așa cum a făcut-o veacul al XIX-lea! Plictiseala vieții conjugale duce cu siguranță la pieirea dragostei, atunci când dragostea a existat înaintea nunții. „Și totuși, ar zice un filozof, curând ea le aduce oamenilor destul de bogați ca să nu muncească sila adâncă față de toate plăcerile liniștite. Iar dintre femei, numai pe cele cu sufletul uscat nu le îmboldește la dragoste.”
Părerea filozofului mă face s-o scuz pe doamna de Rênal, dar cei din Verrières n-o scuzau deloc, și tot orașul, fără ca ea să bănuiască, nu se ocupa decât de scandalul stârnit de amorurile ei. Datorită acestui fapt de seamă, în toamna aceea localnicii se plictisiră mai puțin decât de obicei.
Toamna și o parte a iernii trecură pe nesimțite. Familia trebui să părăsească crângul din Vergy. Lumea bună din Verrières începu să se indigneze că anatemele ei îl impresionau atât de puțin pe domnul de Rênal. În mai puțin de opt zile, niște personaje pline de gravitate, care își luau pârleala pentru seriozitatea lor obișnuită tocmai prin plăcerea de a îndeplini acest soi de misiuni, îi dădură bănuielile cele mai cumplite, dar folosind cuvintele cele mai măsurate.
Domnul Valenod, care lucra cu multă prevedere, îi găsise Élisei un loc într-o familie nobilă și bine văzută, unde se aflau cinci femei. Élisa, spunând că se teme să nu rămână fără slujbă pe timpul iernii, nu ceruse familiei acesteia decât cam două treimi din leafa primită de la domnul primar. Fără s-o sfătuiască nimeni, fata avu minunata idee de a se spovedi fostului duhovnic Chélan și, totodată, noului duhovnic, ca să le povestească amândurora amănunte în legătură cu amorurile lui Julien.
A doua zi după sosirea în Verrières, la orele șase dimineața, părintele Chélan trimise după Julien.
— Nu te întreb nimic, grăi el, te rog și, la nevoie, îți poruncesc să nu-mi spui nimic; dar îți cer ca în trei zile să pleci la seminarul din Besançon sau la locuința prietenului tău Fouqué, gata oricând să-ți asigure o viață minunată. Am prevăzut și am rânduit totul, dar trebuie să pleci și să nu te mai întorci în Verrières decât peste un an.
Julien nu răspunse nimic; se întreba dacă trebuie să-și socotească onoarea jignită de grija arătată de către părintele Chélan care, la urma urmei, nu-i era tată.
— Mâine, la ora asta, voi avea cinstea să vă revăd, îi spuse el, în sfârșit, preotului.
Părintele Chélan, care se aștepta să ducă o luptă crâncenă cu un om atât de tânăr, vorbi mult. Luând atitudinea și înfățișarea cea mai umilă, Julien nu scoase o vorbă.
Când plecă, în cele din urmă, alergă să-i dea de veste doamnei de Rênal, pe care o găsi deznădăjduită. Soțul ei tocmai îi vorbise, oarecum deschis. Slăbiciunea firii lui, sprijinindu-se pe perspectiva moștenirii din Besançon, îl îndemnase să o considere cu desăvârșire nevinovată. Îi mărturisise ciudata stare în care găsise opinia publică din Verrières. Lumea se înșela, era amăgită de către invidioși, dar, la urma urmei, ce putea face?
Doamna de Rênal se gândi o clipă că Julien ar putea primi oferta domnului Valenod ca să rămână în Verrières. Dar nu mai era femeia nepricepută și sfioasă de acum un an: patima ei fatală și remușcările îi luminaseră mintea. Și avu curând durerea să se convingă singură, pe când își asculta soțul, că o despărțire, măcar pentru câtăva vreme, devenise neapărat necesară. „Departe de mine, Julien va cădea iar pradă ambiției atât de firești atunci când n-ai nimic. Iar eu, Doamne! eu sunt atât de bogată! Și toată bogăția e atât de zadarnică pentru fericirea mea! O să mă uite. Fermecător cum e, va fi iubit și va iubi. Ah! nenorocita de mine... Dar de ce mă pot plânge? Cerul e drept; n-am fost în stare să curm păcatul și el îmi ia mințile. Era în puterea mea s-o cumpăr cu bani pe Élisa; nimic n-ar fi fost mai ușor. Nu m-am străduit să cuget o clipă; nălucirile nebunești ale dragostei îmi răpeau tot timpul. M-am nenorocit...”
Dându-i doamnei de Rênal cumplita veste a plecării, Julien fu izbit de un lucru: nu găsi nici urmă de împotrivire egoistă. Se silea, în mod vădit, să nu plângă.
— Trebuie să fim tari, dragul meu. Și își tăie o șuviță din păr. Nu știu ce am să mă fac, îi spuse ea, dar, dacă mor, făgăduiește-mi să nu-mi uiți niciodată copiii. De departe sau de aproape, încearcă să faci din ei oameni cinstiți. Dacă va mai izbucni o nouă revoluție, toți nobilii vor fi masacrați; tatăl lor poate că va emigra din pricina țăranului aceluia ucis pe acoperiș... Veghează asupra familiei mele... Dă-mi mâna. Adio, dragul meu! Acestea sunt ultimele clipe. Odată jertfa săvârșită, nădăjduiesc că voi avea curajul, când voi fi în lume, să mă gândesc la reputația mea.
Julien se aștepta s-o vadă disperată. Simplitatea cu care își lua rămas bun îl mișcă.
— Nu, nu primesc să mă despart așa de tine. Voi pleca; ei vor, și chiar tu o vrei. Dar, la trei zile după plecare, mă voi întoarce noaptea să te văd.
Viața doamnei de Rênal deveni alta. Așadar, Julien o iubea mult, căci el însuși găsise ideea s-o revadă! Durerea sfâșietoare se preschimbă într-o bucurie puternică, așa cum nu mai simțise de când trăia pe lume. Nimic nu i se mai păru greu. Siguranța că-și va revedea iubitul alunga chinul despărțirii. Din clipa aceea, și purtarea și înfățișarea doamnei de Rênal fură nobile, hotărâte, întocmai așa cum se cuvenea.
Domnul de Rênal se întoarse curând; își ieșise cu totul din fire. Îi vorbi, în sfârșit, soției sale, despre scrisoarea anonimă primită cu două luni înainte.
— Am s-o duc la Cazinou să le arăt la toți că e scrisă de ticălosul de Valenod, pe care l-am scos din noroi ca să ajungă, datorită mie, unul dintre cei mai bogați oameni din Verrières. Am să-l fac de râs în fața lumii și apoi am să-l provoc la duel. Prea e de tot!
„Doamne! s-ar putea să rămân văduvă!” se gândi doamna de Rênal. Dar aproape în aceeași clipă își zise: „Dacă nu împiedic duelul, căci e sigur că aș putea să-l împiedic, atunci devin ucigașa soțului meu”.
Niciodată ea nu-i măgulise orgoliul cu mai multă pricepere. În mai puțin de două ore îl făcu să vadă, și chiar cu motive găsite de el, că trebuia să-i arate mai multă prietenie decât oricând lui Valenod, ba chiar s-o ia pe Élisa înapoi în casă. Doamna de Rênal avu nevoie de curaj ca să se hotărască s-o revadă pe fata aceea de la care i se trăgeau toate nenorocirile. Dar ideea îi fusese dată de Julien.
În sfârșit, după ce i se sugerase de vreo trei sau patru ori, domnul de Rênal ajunse singur la ideea, supărătoare din punct de vedere bănesc, că lucrul cel mai neplăcut pentru el ar fi fost ca, în mijlocul fierberii și al bârfelilor din Verrières, Julien să rămână preceptor al copiilor domnului Valenod. Julien ar fi avut tot interesul să primească ofertele directorului Așezământului pentru săraci. Dimpotrivă, pentru bunul nume al domnului de Rênal era foarte important ca tânărul să părăsească orășelul și să intre la seminarul din Besançon sau la cel din Dijon. Dar cum să-l hotărăști, și apoi cum avea să trăiască acolo?
Domnul de Rênal, văzând necesitatea imediată a jertfei bănești, era și mai deznădăjduit decât soția lui. Iar doamna de Rênal, după discuția avută, se afla în situația unui om curajos care, sătul de viață, a luat o doză de stramonium și nu se mai mișcă decât prin resort, ca să zicem așa, și nu-l mai interesează nimic. Așa s-a întâmplat cu Ludovic al XIV-lea care, pe patul de moarte, a spus: „Când eram rege”. Admirabile cuvinte.
A doua zi, în zori, domnul de Rênal primi o scrisoare anonimă, compusă în stilul cel mai jignitor cu putință. În fiecare rând erau cuprinse cuvintele cele mai grosolane privind situația lui. Era opera vreunui subaltern invidios. Scrisoarea aceasta îl făcu din nou să se gândească la necesitatea unui duel cu domnul Valenod. Apoi curajul i se avântă până la hotărârea de a trece imediat la fapte. Domnul de Rênal plecă singur și se duse la armurier să-și cumpere pistoale, pe care puse să i le încarce.
„De fapt, își spunea el, chiar dacă ar reveni pe lume ocârmuirea aspră a împăratului Napoleon, eu n-aș avea să-mi reproșez niciun ban luat prin pungășie. M-am făcut, cel mult, că nu văd; dar am în sertar destule scrisori care mă îndreptățeau să procedez așa.”
Pe doamna de Rênal mânia lui rece o înspăimântă; îi amintea nefericita idee a văduviei, pe care încerca zadarnic s-o alunge. Se închise cu soțul ei într-o cameră. Dar degeaba îi vorbi timp de mai multe ore: noua scrisoare nu făcea decât să-i întărească hotărârea. În cele din urmă izbuti să-i transforme curajul de a trage o palmă domnului Valenod în acela de a-i oferi șase sute de franci lui Julien ca să-și plătească întreținerea la seminar pe timp de un an. Domnul de Rênal, blestemând de mii de ori ziua când avusese nefericita idee să-și aducă un preceptor în casă, uită de scrisoarea anonimă.
Se mai mângâie puțin chibzuind la un lucru pe care nu-l spuse soției sale: cu dibăcie, și folosindu-se de ideile romanțioase ale tânărului, nădăjduia să-l facă să refuze, chiar pentru o sumă mai mică, oferta domnului Valenod.
Doamna de Rênal avu și mai mult de furcă să-l convingă pe Julien că, jertfind pentru bunul renume al soțului ei o slujbă plătită cu opt sute de franci pe an, oferită în mod public de directorul Așezământului pentru săraci, putea, fără sfială, să primească o despăgubire.
— Dar nu m-am gândit, spunea mereu Julien, nu m-am gândit nici măcar o clipă să primesc oferta lui Valenod. M-ați deprins prea mult cu viața elegantă, și grosolănia oamenilor acelora m-ar ucide.
Dar cruda necesitate, cu mâna ei de fier, frânse voința lui Julien. Orgoliul îl făcea să-și închipuie că nu primește decât cu titlu de împrumut suma oferită de primarul din Verrières; voia chiar să-i dea o poliță cu termen de plată peste cinci ani, cuprinzând și dobânzile.
Doamna de Rênal mai avea câteva mii de franci ascunși în grota cea mică de pe munte.
Ea i-i oferi tremurând toată și știind că va fi respinsă cu mânie.
— Vrei să pângărești amintirea dragostei noastre? îi spuse Julien.
În sfârșit, Julien plecă din Verrières. Domnul de Rênal se simți fericit; în clipa când trebuise să primească bani de la el, lui Julien i se păruse de neîndurat această jertfă și refuzase cu hotărâre. Domnul de Rênal i se aruncase în brațe, cu ochii în lacrimi. Și cum tânărul îi ceruse un certificat de bună purtare, el nu știuse cum să găsească, în entuziasmul lui, cuvinte mai înflăcărate ca să-l laude. Eroul nostru avea cinci ludovici economisiți și trăgea nădejde să capete cam tot atâția, cu împrumut, de la Fouqué.
Era foarte emoționat. Dar, la o leghe de orășelul în care lăsa atâta dragoste, nu se mai gândi decât la fericirea de a vedea o capitală, un mare oraș fortificat, ca Besançon.
În timpul scurtei lui lipse de trei zile, doamna de Rênal fu amăgită de una din cele mai cumplite decepții ale dragostei. Viața i se părea suportabilă; între ea și prăpastia nenorocirii se afla acea ultimă întâlnire pe care mai trebuia s-o aibă cu Julien. Număra orele și minutele rămase până la întâlnire. În cele din urmă, în timpul celei de-a treia nopți de la plecare, auzi, de departe, semnalul convenit. După ce înfruntase mii de primejdii, Julien se ivi în fața ei.
Din clipa aceea n-o mai stăpâni decât un gând: acum îl văd pentru ultima oară. Și în loc să răspundă la înflăcărarea iubitului, ea îl primi de parcă abia mai pâlpâia viața în ea. Când se căznea să-i spună că-l iubește, o făcea cu atâta stângăcie de parcă ar fi vrut să-i dovedească contrariul. Nimic nu putea s-o abată de la gândul crunt al despărțirii pentru vecie. Bănuitorul Julien presupuse o clipă că-l și uitase. Cuvintele lui de supărare, în acest sens, fură primite însă cu lacrimi grele, care curgeau tăcute, și cu strângeri de mână aproape convulsive.
— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, cum vrei să te cred? răspundea Julien la declarațiile reci ale iubitei sale. Chiar doamnei Derville, chiar unei simple cunoștințe, tot i-ai arăta de o sută de ori mai multă prietenie sinceră decât mie.
Doamna de Rênal, împietrită, nu știa ce să-i răspundă.
— Mai nefericită de atât e cu neputință să fiu... Sper că am să mor... Simt că-mi îngheață inima...
Acestea au fost cele mai lungi răspunsuri pe care Julien le-a putut căpăta de la ea.
Când apropierea zorilor îi sili să se despartă, lacrimile doamnei de Rênal secară de-a binelea. Îl privi cum leagă la fereastră o frânghie înnodată fără să-i șoptească o vorbă, fără să-i întoarcă sărutările. Zadarnic îi spunea:
— Iată-ne ajunși acolo unde ți-ai dorit atât de mult. De acum înainte vei trăi fără remușcări. N-ai să-ți mai vezi în mormânt copiii la orice fleac de boală.
— Îmi pare rău că nu poți să-l mai îmbrățișezi pe Stanislas, îi spuse ea rece.
Până la urmă, Julien rămase adânc mirat de îmbrățișările lipsite de căldură ale acestui cadavru viu; și nu se putu gândi la altceva, până departe, la mai multe leghe. Sufletul îi era mâhnit și, înainte de a trece muntele, cât mai putu să zărească turla bisericii din Verrières, se întoarse și privi adesea într-acolo.
Note
[1] Plăcerea de a ține fruntea sus tot anul e bine plătită cu anumite sferturi de oră pe care ești nevoit să le suporți (italiană).
[2] Giambattista Casti (1724–1803), povestitor italian.
[3] Versuri atribuite lui Francisc I, reluate în drama Regele petrece de Victor Hugo.
[4] Poreclă dată unui magistrat din Marsilia care, pledând într-un proces în 1830, a utilizat forma arhaică nonante-cinq în loc de quatre-vingt-quinze (nouăzeci și cinci).
[5] Dragă (italiană).
[6] Înscrisul dovedește cele spuse; aici, contractul de angajament la Operă (italiană).