Pe grai latin, iubirea e amor,
Obârșie a morții și izvor,
Mai înainte, al grijilor ce dor,
Al bocetelor după cei ce mor,
Al curselor, nelegiuirilor,
Al lacrimilor și-al remușcărilor...
PAJERA AMORULUI
Dacă Julien ar fi avut cât de puțin din iscusința pe care, fără niciun temei, credea că o are, ar fi putut să se felicite a doua zi de urmările călătoriei la Verrières. Lipsa lui făcuse să i se uite toate stângăciile. Dar și în ziua aceea el fu destul de posac; către seară însă, îi veni în minte o idee năstrușnică și o împărtăși pe dată doamnei de Rênal cu o rară îndrăzneală.
Abia se așezaseră în grădină, când, fără să mai aștepte întunecimea deplină, Julien își apropie gura de urechea doamnei de Rênal și, cu riscul de-a o compromite groaznic, îi spuse:
— Doamnă, în noaptea asta, la ora două, am să vin în odaia dumneavoastră; trebuie să vă spun ceva.
Julien tremura de teamă să nu-i fie acceptată propunerea; rolul de seducător îl apăsa atât de greu, încât, dacă și-ar fi ascultat îndemnul inimii, s-ar fi încuiat în odaia lui pentru mai multe zile și s-ar fi ferit să le vadă pe cele două doamne. Își dădea seama că prin purtarea lui calculată din ajun stricase tot ce păruse frumos în ziua precedentă și nu mai știa, într-adevăr, pe ce cale să apuce.
Doamna de Rênal răspunse cu o indignare sinceră și deloc exagerată la propunerea neobrăzată pe care Julien cuteza să i-o facă. Lui i se păru că întrezărește disprețul în scurtul ei răspuns. Sigur e că răspunsul acesta, rostit în șoaptă, cuprinsese și un „Să-ți fie rușine!”. Pretextând că are să le spună ceva copiilor, Julien se duse în camera lor și, când se întoarse, se așeză lângă doamna Derville, cât mai departe de doamna de Rênal. Astfel, îndepărtă orice posibilitate de a-i lua mâna. Conversația fu serioasă, iar Julien se descurcă foarte bine, în afara câtorva clipe de tăcere, în timpul cărora își frământa creierul. „De ce nu pot să născocesc vreo manevră iscusită, își spunea el, ca s-o silesc pe doamna de Rênal să-mi arate acele semne neîndoielnice de dragoste care, acum trei zile, mă făceau să cred că e a mea!?”
Julien se simțea descumpănit de starea aproape deznădăjduită în care împinsese lucrurile. Și totuși, nimic nu l-ar fi încurcat mai mult decât reușita!
Când se despărțiră, la miezul nopții, pesimismul îl făcu să creadă că-și câștigase disprețul doamnei Derville și că, pesemne, nici cu doamna de Rênal nu stătea mai bine.
Amărât și umilit, Julien nu izbuti să doarmă. Gândul de a renunța la orice vicleșug, la orice plan și de-a lăsa la voia întâmplării legătura cu doamna de Rênal, mulțumindu-se ca un copil cu bucuriile aduse de fiecare zi, nici nu-i trecu prin minte măcar.
Își istovi creierul născocind manevre savante, pe care, peste o clipă, le găsea absurde. Într-un cuvânt, când orologiul castelului bătu ora două din noapte, Julien era cât se poate de nefericit.
Sunetul îl trezi, așa cum cântecul cocoșului l-a trezit pe sfântul Petru. Se pomeni în pragul celei mai grele încercări. De când făcuse propunerea neobrăzată, nu se mai gândise la ea. Doar fusese atât de rău primită!
„I-am spus că voi veni la ea, la ora două, își spuse Julien, ridicându-se din pat. Poate că sunt neîndemânatic și necioplit ca orice băiat de țăran. Doamna Derville m-a făcut de multe ori să înțeleg asta. Dar cel puțin n-am să fiu un om slab.”
Julien era, pe bună dreptate, mândru de curajul lui; niciodată nu-și impusese o îndatorire mai anevoie de îndeplinit. Când deschise ușa, tremura în așa hal, încât abia se mai putea ține pe picioare și fu nevoit să se rezeme de perete.
Era fără încălțăminte. Se duse să asculte la ușa domnului de Rênal, unde putu să audă sforăitul stăpânului casei. Atunci îl apucă deznădejdea. Așadar, nu mai exista niciun pretext care să-l împiedice de a se duce la ea. Dar, Doamne! ce-avea să facă acolo! N-avea niciun plan și, chiar dacă ar fi avut vreunul, se simțea atât de tulburat, încât i-ar fi fost cu neputință să-l pună în aplicare.
În sfârșit, suferind de-o mie de ori mai mult decât dacă s-ar fi dus în întâmpinarea morții, Julien se strecură în coridorul cel mic, care ducea la odaia doamnei de Rênal. Apoi deschise ușa cu o mână tremurătoare și făcând un zgomot îngrozitor.
Înăuntru era lumină; în vatra căminului ardea o candelă. La nenorocirea asta Julien nu se așteptase. Când îl văzu intrând, doamna de Rênal sări repede din pat.
— Nenorocitule! strigă ea.
Se iscă oarecare dezordine. Julien își uită planurile trufașe și reveni la rolul lui firesc: să nu-i placă unei femei atât de încântătoare i se păru cea mai cruntă nenorocire. Nu răspunse la dojenile ei decât aruncându-i-se la picioare, îmbrățișându-i genunchii. Și, pentru că ea îi vorbea cu multă asprime, el izbucni în lacrimi.
Peste câteva ore, când Julien ieși din odaia doamnei de Rênal, s-ar fi putut spune, în stil de roman, că nu mai avea ce să-și dorească. Într-adevăr, datorită dragostei pe care o inspirase și impresiei neașteptate pe care o făcuseră asupra lui niște farmece seducătoare, câștigase o victorie cu neputință de atins prin toată iscusința lui atât de stângace.
Dar, pradă unui ciudat orgoliu, ținu morțiș, în clipele cele mai dulci, să joace încă rolul unui bărbat obișnuit să subjuge femeile; și făcu eforturi de necrezut ca să strice ce-avea mai fermecător în el. În loc să se gândească la extazul pe care îl stârnea și la remușcările care îi sporeau intensitatea, ideea datoriei nu-l părăsi nicio clipă. Se temea că-l va cuprinde o remușcare groaznică și că va fi ridicol în vecii vecilor dacă se va depărta de modelul ideal pe care își propusese să-l urmeze. Într-un cuvânt, tocmai ce făcea din Julien o ființă superioară îl împiedica să guste fericirea așternută la picioarele lui. Era asemeni acelei fete de șaisprezece ani, cu bujori minunați în obraji, și care, ca să meargă la bal, săvârșește neghiobia de a-și da cu fard.
Cumplit îngrozită de apariția lui Julien, doamna de Rênal fu prinsă în curând de cea mai cumplită spaimă. Plânsul și deznădejdea lui o mișcară adânc.
Și, chiar când nu mai avu ce să-i refuze, îl împingea departe de ea, cu sinceră indignare, și apoi i se arunca în brațe. Toată purtarea aceasta părea lipsită de orice plan. Doamna de Rênal se credea osândită, fără putință de iertare, și căuta să-și ascundă priveliștea iadului, copleșindu-l pe Julien cu cele mai calde mângâieri. Într-un cuvânt, nu i-ar fi lipsit nimic eroului nostru, nici chiar simțirea arzătoare a femeii pe care o cucerise, dacă ar fi știut să se bucure de ea. Plecarea lui Julien nu făcu să-i înceteze extazul care o cuprindea fără voia ei și nici lupta cu remușcările care o sfâșiau.
„Doamne! doar atâta înseamnă să fii fericit, să fii iubit?” Acesta fu primul gând al lui Julien când se întoarse la el în odaie. Tânărul se afla în starea aceea de uimire și de tulburare plină de neliniște, care te cuprinde după ce ai obținut un lucru multă vreme râvnit. Inima, obișnuită să dorească, nu mai are ce dori și, totuși, nici amintiri n-are încă. Asemeni unui soldat întors de la paradă, Julien trecea în revistă, cu deosebită atenție, toate amănuntele purtării sale: „Nu am uitat nimic din ce eram dator față de mine însumi? Mi-am jucat bine rolul?”
Și ce rol? Al unui bărbat obișnuit să fie strălucitor cu femeile.