He turn’d his lip to hers, and with his hand Call’d back the tangles of her wandering hair.
DON JUAN, c. I, st. 170 [1]
Din fericire pentru gloria lui Julien, doamna de Rênal fusese prea agitată, prea uimită ca să observe prostia bărbatului care în clipa aceea devenise pentru ea totul pe lume.
Pe când îl îndemna să plece, văzând că se ivesc zorile, spunea:
— Vai, Doamne! dacă soțul meu a auzit cumva vreun zgomot, sunt pierdută.
Julien, care avea timp să-și aleagă cuvintele, își aminti de acestea:
— Ai regreta viața?
— Nespus de mult în clipa asta. Dar n-aș regreta că te-am cunoscut.
Julien socoti că ar fi nimerit, pentru demnitatea lui, să plece anume când s-o lumina de-a binelea și fără să se ferească.
Atenția continuă cu care își studia cele mai mici gesturi, în nebuneasca idee de-a părea bărbat cu experiență, nu avu decât o urmare fericită: când o revăzu pe doamna de Rênal la dejun, purtarea lui fu o capodoperă de prudență.
Cât despre ea, nu-l putea privi fără să roșească până-n albul ochilor și nu putea trăi o clipă fără să-l privească. Își dădea seama cât e de tulburată, iar strădaniile de-a se stăpâni nu făceau decât s-o tulbure și mai mult. Julien își ridică ochii doar o singură dată asupra ei. La început, doamna de Rênal îi admiră prudența. Curând însă, văzând că privirea lui nu se mai îndreaptă spre ea, se neliniști: „Oare nu mă mai iubește? se întrebă ea. Vai! sunt prea bătrână pentru el; sunt cu zece ani mai mare.”
Pe când treceau din sufragerie în grădină, ea îi strânse mâna. Julien, mirat de semnul acesta de dragoste atât de neobișnuit, o privi cu patimă, căci i se păruse nespus de frumoasă în timpul mesei și, cu toate că-și ținuse tot timpul ochii plecați, el nu făcuse altceva decât să-i cerceteze cu de-amănuntul farmecele. Privirea aceasta o alină pe doamna de Rênal; drept e că nu-i îndepărtă toată neliniștea, dar neliniștea îi înăbușea aproape toate remușcările față de soțul ei.
În timpul dejunului, soțul nu observase nimic. Nu același lucru se întâmplase însă cu doamna Derville; ea crezu că doamna de Rênal e gata să cedeze. Și, cât fu ziua de lungă, prietena îndrăzneață și necruțătoare n-o scuti de aluziile menite să-i zugrăvească, în culori negre, primejdia care o pândea.
Doamna de Rênal ardea de nerăbdare să rămână singură cu Julien; voia să-l întrebe dacă o mai iubește. Și, cu toată blândețea ei statornică, de câteva ori abia se stăpâni să nu-i spună prietenei sale s-o lase în pace.
Seara, în grădină, doamna Derville potrivi atât de bine lucrurile, încât se așeză între doamna de Rênal și Julien. Doamna de Rênal, care așteptase cu nesaț clipa când va avea plăcerea să-i strângă mâna lui Julien și s-o ducă la buze, nu mai fu în stare să-i spună un cuvânt măcar.
Întâmplarea aceasta supărătoare o făcu să se frământe și mai mult. O rodea o remușcare: îl dojenise atâta pe Julien pentru imprudența de a fi venit la ea noaptea trecută, încât tremura toată că de astă dată n-o să mai vină. Și, părăsind devreme grădina, se retrase în camera ei. Dar, nemaiputându-și stăpâni nerăbdarea, se duse să-și lipească urechea de ușa odăii lui Julien. În ciuda neliniștii și a patimii care o ardea, nu îndrăzni, totuși, să intre. Fapta aceasta i se părea de-o josnicie fără seamăn, căci e pomenită și într-un proverb de prin partea locului.
Nu toți servitorii se culcaseră încă. Prudența o sili, până la urmă, să se întoarcă în camera ei. Două ore de așteptare i se părură două veacuri de chin.
Dar Julien era prea credincios față de ceea ce socotea a fi datoria lui, ca să nu-și ducă la îndeplinire, punct cu punct, planul hotărât.
Când bătu ora unu, ieși binișor din odaie, se încredință că stăpânul casei dormea adânc și intră la doamna de Rênal. În noaptea aceea se simți mult mai fericit lângă iubita lui, căci se gândi mai puțin la rolul pe care ținea să-l joace. Avu ochi să vadă și urechi să audă. Iar ceea ce îi spuse doamna de Rênal cu privire la vârstă îi dădu mai multă încredere în sine.
— Vai, sunt cu zece ani mai mare decât tine! Cum poți să mă iubești?! îi repeta ea fără niciun gând ascuns, fiindcă gândul acesta îi apăsa inima.
Julien nu-i înțelegea durerea, dar văzu că e adevărată și-și uită aproape toată teama de-a fi ridicol.
Ideea nesăbuită că ar fi privit ca un amant de rang inferior, din pricina obârșiei lui de rând, îi dispăru și ea. Pe măsură ce elanurile de îndrăgostit ale lui Julien o linișteau pe sfioasa lui amantă, aceasta redobândea o fărâmă de fericire, dar și putința de a-și judeca iubitul. Spre norocul lui, în noaptea aceea Julien renunță aproape cu totul la aerul de împrumut care făcuse din noaptea trecută o izbândă, și nu o plăcere. Dacă doamna de Rênal și-ar fi dat seama de grija cu care el își juca rolul, descoperirea aceasta tristă i-ar fi răpit pentru totdeauna orice urmă de fericire. N-ar fi putut să vadă altceva în purtarea lui decât o tristă urmare a nepotrivirii de vârstă.
Cu toate că doamna de Rênal nu se gândise niciodată la teoriile despre dragoste, deosebirea de vârstă este, după aceea de avere, unul din locurile comune cele mai des pomenite în glumele provinciale ori de câte ori e vorba de iubire.
În câteva zile, Julien, cuprins de întreaga ardoare a vârstei, se îndrăgosti nebunește.
„Trebuie să recunosc, își spunea el, că are un suflet de înger și că nu există femeie mai frumoasă.”
Uitase aproape cu totul rolul pe care-l avea de jucat. Ba chiar, într-un moment de rătăcire, îi mărturisi toate neliniștile sale. Iar spovedania aceasta împinse la culme pasiunea pe care o inspira. „Așadar, n-am avut nicio rivală fericită!” chibzuia doamna de Rênal, amețită de plăcere. Ea îndrăzni să-l întrebe despre portretul la care ținea atât; iar Julien îi jură că era portretul unui bărbat.
Când doamnei de Rênal îi rămânea destulă stăpânire de sine ca să mai fie în stare să gândească, nu-și mai venea în fire de mirare că poate exista atâta fericire și nu pricepea cum de n-o bănuise niciodată.
„Ah! își spunea ea, dacă l-aș fi cunoscut pe Julien acum zece ani, când mai puteam încă să par drăguță!”
Julien nici nu se gândea la asemenea lucruri. Dragostea lui însemna încă ambiție: era bucuria de a poseda, el, biată ființă nefericită și atât de disprețuită, o femeie atât de nobilă și de frumoasă. Gesturile lui de adorație, elanul lui în fața farmecelor amantei sfârșiră prin a o liniști întrucâtva în privința diferenței de vârstă. Dacă ar fi avut cât de cât experiența vieții, pe care orice femeie la treizeci de ani o are de multă vreme în țările mai civilizate, doamna de Rênal ar fi tremurat gândindu-se la durata unei iubiri care părea să trăiască numai din surpriză și din beția amorului-propriu.
În clipele când își uita ambiția, Julien se pierdea de admirație până și în fața pălăriilor și a rochiilor doamnei de Rênal. Nu se mai sătura de plăcerea de a le simți parfumul. Deschidea dulapul cu oglindă al iubitei și rămânea ore întregi, mut de admirație, în fața lucrurilor superbe aflate acolo și a felului cum erau rânduite. Iubita, rezemată de el, îl privea; el privea giuvaerele și toate nimicurile care, în ajunul nunții, umplu coșul cu daruri al unei mirese.
„M-aș fi putut mărita cu un asemenea om! se gândea uneori doamna de Rênal. Ce inimă înflăcărată! Ce viață încântătoare alături de el!...”
Iar Julien în viața lui nu se aflase atât de aproape de cumplitele unelte ale artileriei feminine. „E cu neputință să existe ceva mai frumos la Paris”, își zicea el. Și-atunci nu mai găsea nimic de cârtit împotriva fericirii. Deseori admirația sinceră și elanurile iubitei sale îl făceau să uite deșarta teorie din pricina căreia fusese atât de măsurat și aproape atât de ridicol la începutul legăturii cu doamna de Rênal. Avea momente când, în ciuda obișnuitei lui fățărnicii, găsea că e nespus de plăcut să-i mărturisească acestei femei de neam mare, care îl admira, nepriceperea lui față de o mulțime de mici obiceiuri. Rangul iubitei sale i se părea că-l înalță deasupra propriei lui ființe. La rândul ei, doamna de Rênal găsea cea mai plăcută voluptate morală în a-l instrui astfel, într-o mulțime de lucruri mărunte, pe tânărul acesta deosebit de inteligent și despre care toată lumea spunea că, într-o bună zi, va ajunge departe. Chiar subprefectul și domnul Valenod nu se puteau împiedica să-l admire, și doamnei de Rênal i se părură mai puțin neghiobi... Cât despre doamna Derville, departe de ea asemenea sentimente! Mâhnită peste măsură de ceea ce credea că ghicește, și văzând că înțeleptele ei sfaturi îi deveneau nesuferite unei femei care literalmente își pierduse capul, plecă de la Vergy fără să dea vreo explicație și, de altminteri, ceilalți se feriră să i-o ceară. La plecarea ei, doamna de Rênal vărsă câteva lacrimi, dar curând i se păru că fericirea i-a sporit și mai mult. Prin plecarea doamnei Derville, ea se afla aproape toată ziua între patru ochi cu iubitul ei.
Lui Julien îi era cu atât mai dragă tovărășia amantei sale cu cât, de fiecare dată când rămânea prea îndelung singur, fatala propunere a lui Fouqué venea să-i tulbure mintea. În primele zile ale vieții acesteia noi avu momente când lui, care nu iubise niciodată și nu fusese niciodată iubit de nimeni, îi plăcu atât de mult să fie sincer, încât era cât pe ce să-i mărturisească doamnei de Rênal ambiția care-i fusese până atunci rațiunea însăși a existenței. Ar fi dorit să-i audă sfatul în privința ciudatei ispite stârnite de propunerea lui Fouqué, dar o mică întâmplare puse capăt oricărei sincerități.
Note
[1] Întoarse buzele spre ale ei, și mâna / îi adună șuvițele părului răsfirat (engl.).