La întoarcerea lui Julien în închisoare, îl duseseră într-o încăpere destinată condamnaților la moarte. El, care de obicei observa până și cele mai mici amănunte, nici nu băgase de seamă că nu-l mai urcau în turn. Se gândea ce i-ar spune doamnei de Rênal dacă ar avea fericirea s-o vadă înaintea clipei din urmă. Credea că ea îl va întrerupe și voia să-i poată zugrăvi toată căința chiar de la primul cuvânt.
„După o asemenea faptă, cum s-o conving că numai pe ea o iubesc? Căci, la urma urmei, am vrut s-o ucid din ambiție sau din dragoste pentru Mathilde.”
Când se culcă, găsi cearșafuri dintr-o pânză grosolană. I se deschiseră ochii.
„Ah, sunt în celulă, își spuse, ca osândit la moarte. E drept... Contele Altamira îmi povestea că, în ajunul morții, Danton spunea cu glasul lui gros: «E ciudat, verbul a ghilotina nu poate fi conjugat la toate timpurile; poți spune: voi fi ghilotinat, vei fi ghilotinat, dar nu spui: am fost ghilotinat.» De ce nu? se întrebă Julien, dacă există o altă viață?... Pe cinstea mea, dacă-l găsesc pe Dumnezeul creștinilor, sunt pierdut; e un despot și, ca orice despot, e plin de gânduri de răzbunare; Biblia lui nu vorbește decât despre pedepse groaznice. Nu l-am iubit niciodată; nici n-am vrut vreodată să cred că-l poți iubi sincer. E nemilos.”
Și își aminti mai multe pasaje din Biblie.
„Mă va pedepsi într-un chip îngrozitor... Dar dacă-l găsesc pe Dumnezeul lui Fénelon! Poate îmi va spune: «Multe îți vor fi iertate, fiindcă mult ai iubit...»
Am iubit oare mult? Ah! Am iubit-o pe doamna de Rênal, dar purtarea mea a fost groaznică. Și aici, ca pretutindeni, meritul simplu și modest a fost părăsit pentru ceea ce strălucește...
Dar când te gândești ce perspectivă!... Colonel de husari dacă izbucnea vreun război; secretar de legație în timp de pace; apoi ambasador... căci curând m-aș fi priceput în asemenea treburi... Și chiar dacă n-aș fi fost decât un prost, ginerele marchizului de La Mole s-ar fi putut teme de vreo rivalitate? Toate prostiile mi-ar fi fost iertate sau, mai degrabă, ar fi fost socotite drept merite. Om de seamă, ducând viața cea mai strălucită la Viena sau la Londra.”
— Nu tocmai așa, domnule, ci ghilotinat peste trei zile.
Julien râse din toată inima de această licărire a spiritului său.
„E adevărat, omul are două ființe în el, gândi. Altminteri, cui naiba i-ar fi trăsnit prin minte o idee atât de răutăcioasă?
Ei bine, da, prietene, voi fi ghilotinat peste trei zile, răspunse el celui ce-l întrerupsese. Domnul de Cholin va închiria o fereastră, plătind-o pe din două cu părintele Maslon. Iar pentru costul ferestrei acesteia, care dintre cei doi vrednici oameni îl va fura pe celălalt?”
Deodată îi veni în minte un fragment din Venceslas de Rotrou.[1]
LADISLAS: ...Sufletul meu e gata. REGELE, tatăl lui Ladislas: Și eșafodu-i gata; hai, du-ți acolo capul.
„Frumos răspuns!” gândi el și adormi. Cineva îl trezi dimineața, strângându-l cu putere în brațe.
— Cum, deja? spuse Julien, deschizând un ochi rătăcit.
Se credea în mâinile călăului. Era Mathilde.
„Din fericire, nu m-a înțeles.”
Gândul acesta îi redă tot sângele-rece. O găsi pe Mathilde schimbată ca după șase luni de boală; într-adevăr, era de nerecunoscut.
— Infamul acesta de Frilair m-a trădat! îi spunea ea, frângându-și mâinile; mânia o împiedica să plângă.
— Nu eram frumos ieri, când am luat cuvântul? răspunse Julien. Improvizam, pentru prima oară în viață! Ce-i drept, mă tem să nu fie și ultima.
În clipa aceea, Julien se juca cu firea Mathildei cu tot sângele-rece al unui pianist iscusit care atinge clapele unui pian...
— Îmi lipsește avantajul unei obârșii ilustre, e adevărat, adăugă el, dar sufletul mare al Mathildei și-a înălțat iubitul până la ea. Credeți că Boniface de La Mole s-a purtat mai bine în fața judecătorilor lui?
În ziua aceea, Mathilde era tandră fără prefăcătorie, ca o biată fată care locuiește la al cincilea etaj; dar nu putu obține de la el cuvinte mai simple. Fără s-o știe, Julien îi întorcea chinul pe care ea i-l pricinuise atât de des.
„Izvoarele Nilului nu sunt cunoscute, își spunea Julien; ochiului omenesc nu i-a fost dat să vadă regele fluviilor în starea de simplu pârâu; tot astfel, niciun ochi omenesc nu-l va vedea pe Julien slab, mai întâi fiindcă el nu e slab. Dar am o inimă ușor de înduioșat; cuvântul cel mai obișnuit, dacă e spus cu un glas sincer, poate să-mi facă glasul să tremure și chiar să-mi aducă lacrimi. De câte ori nu m-au disprețuit inimile seci pentru cusurul acesta! Credeau că cer îndurare: iată ce nu trebuie să îngădui. Se spune că amintirea soției l-a înduioșat pe Danton la poalele eșafodului; dar Danton dăduse putere unei națiuni de filfizoni și împiedica dușmanul să ajungă la Paris. Numai eu știu ce-aș fi putut face. Pentru ceilalți, nu sunt, cel mult, decât un poate.
Dacă aici, în celulă, în locul Mathildei s-ar fi aflat doamna de Rênal, aș mai fi putut oare să răspund de mine? Adânca mea deznădejde și căință ar fi fost luate de Valenozi și de toți ceilalți patricieni ai ținutului drept josnică teamă de moarte; sunt atât de semețe inimile acestea slabe, pe care averea le ridică deasupra ispitelor! «Iată ce înseamnă să te naști fiu de dulgher! ar fi zis domnii de Moirod și de Cholin, care m-au osândit la moarte. Poți să ajungi savant, să devii priceput, dar curajul!... Curajul nu se învață.» Chiar cu biata Mathilde, care acum plânge sau care, mai degrabă, nici nu mai poate să plângă”, își spuse el, privindu-i ochii înroșiți...
Și o strânse în brațe. Vederea unei suferințe adevărate îl făcu să-și uite silogismul.
„Pesemne că a plâns toată noaptea, se gândi Julien; dar într-o bună zi, câtă rușine îi va pricinui amintirea aceasta! Va socoti că a fost rătăcită, în prima tinerețe, de ideile josnice ale unui om de rând... Croisenois e destul de slab ca să se însoare cu ea și, pe cinstea mea, o să-i prindă bine. Ea îl va face să joace un rol.
Prin dreptul de stăpână al minții strălucite Asupra unei gloate de rând și necioplite.
Nu zău, asta-i nostim! De când mă paște moartea, îmi vin în minte toate versurile pe care le-am știut vreodată. O fi vreun semn de prăbușire...”
Mathilde îi repeta cu glas stins: „E dincolo, în încăperea de alături.” Până la urmă, ascultă ce-i spune.
„Glasul îi e slab, gândi Julien, dar și-a păstrat încă în ton toată firea poruncitoare. Acum vorbește încet, ca să nu se înfurie.”
— Cine e dincolo? întrebă el blând.
— Avocatul, ca să semnați apelul.
— N-am să fac apel.
— Cum! N-o să faceți apel? exclamă ea, ridicându-se cu ochii scăpărători de mânie. Și de ce, mă rog?
— Pentru că acum simt curajul de a muri fără să-i fac pe ceilalți să râdă prea mult de mine. Cine-mi garantează că peste două luni, după o îndelungată ședere în celula aceasta umedă, am să fiu la fel de bine dispus? Prevăd felurite întrevederi cu preoții, cu tata... Nimic pe lume nu-mi poate fi atât de neplăcut. Să murim.
Împotrivirea aceasta neașteptată trezi toată partea semeață a firii Mathildei. Nu-l putuse vedea pe părintele de Frilair înainte de ora când se deschideau celulele închisorii din Besançon; mânia ei se abătu asupra lui Julien. Îl adora și, vreme de mai bine de un sfert de oră, Julien regăsi în blestemele ei împotriva firii lui, în regretele de a-l fi iubit, tot sufletul acela trufaș care îl copleșise odinioară cu ocări atât de usturătoare în biblioteca palatului de La Mole.
— Cerul ar fi trebuit, pentru gloria neamului tău, să te facă bărbat, îi spuse el.
„Cât despre mine, gândi Julien, aș fi tare naiv să mai trăiesc două luni în locul acesta dezgustător, expus tuturor infamiilor și umilințelor pe care le poate născoci tabăra patriciană[2] și având drept singură mângâiere blestemele acestei nebune... Ei bine, poimâine dimineață mă bat în duel cu un om cunoscut pentru sângele-rece și îndemânarea lui remarcabilă.”
„Cu totul remarcabilă, spuse latura mefistofelică; nu-și greșește niciodată lovitura.”
„Ei bine, fie, foarte bine.”
Mathilde continua să fie elocventă.
„Zău că nu, își spuse el, n-am să fac apel.”
Odată luată hotărârea aceasta, căzu în visare.
„Curierul, în trecere, va aduce ziarul la șase, ca de obicei; la opt, după ce domnul de Rênal îl va fi citit, Élisa va veni în vârful picioarelor să-l pună pe patul ei. Mai târziu se va trezi; deodată, citind, se va tulbura; mâna ei frumoasă va tremura; va citi până la aceste cuvinte: «La ora zece și cinci minute încetase din viață.» Va plânge cu lacrimi fierbinți, o cunosc; degeaba am vrut s-o ucid, totul va fi uitat. Și persoana căreia am vrut să-i iau viața va fi singura care îmi va plânge sincer moartea. Ah, asta-i o antiteză!” gândi el.
Și, vreme de încă un sfert de oră, cât dură scena pe care i-o făcea Mathilde, nu se gândi decât la doamna de Rênal. Fără voia lui, și deși răspundea adesea la cele spuse de Mathilde, nu-și putea smulge sufletul de la amintirea dormitorului din Verrières. Vedea gazeta de Besançon pe cuvertura de tafeta portocalie. Vedea mâna aceea atât de albă strângând-o convulsiv; o vedea pe doamna de Rênal plângând... Urmărea drumul fiecărei lacrimi pe chipul acela fermecător.
Domnișoara de La Mole, neputând obține nimic de la Julien, îl pofti înăuntru pe avocat. Din fericire, acesta era un fost căpitan al armatei din Italia din 1796, unde fusese camarad cu Manuel. De formă, combătu hotărârea condamnatului. Julien, voind să-l trateze cu stimă, îi înfățișă toate motivele sale.
— Pe cinstea mea, se poate gândi ca dumneavoastră, sfârși prin a-i spune domnul Félix Vaneau; acesta era numele avocatului. Dar aveți trei zile întregi ca să faceți apel și e datoria mea să mă întorc în fiecare zi. Dacă în următoarele două luni s-ar deschide un vulcan sub închisoare, ați fi salvat. Puteți muri de boală, adăugă el, privindu-l pe Julien.
Julien îi strânse mâna.
— Vă mulțumesc, sunteți un om de treabă. La asta am să mă gândesc.
Și, când Mathilde ieși în sfârșit împreună cu avocatul, simțea pentru acesta mult mai multă prietenie decât pentru ea.
Note
[1] Jean de Rotrou (1609–1650), poet și dramaturg francez; una dintre cele mai cunoscute tragedii ale sale, Venceslas, a fost reprezentată în 1647. Stendhal îl admira foarte mult și îl amintea adesea în operele sale.
[2] Aici vorbește un iacobin. (Nota autorului, restaurată după originalul francez.)