Put thousands together
Less bad,
But the cage less gay. [1]
HOBBES
Verrières poate fi socotit drept unul dintre cele mai frumoase orășele din Franche-Comté. Casele lui albe cu acoperișurile țuguiate, din olane roșii, se întind pe povârnișul unei coline căreia pâlcurile de castani viguroși îi scot la iveală cele mai mici ridicături. Râul Doubs curge la câteva sute de picioare mai jos de fortificațiile înălțate odinioară de spanioli, și acum ruinate.
Spre nord, Verrières e adăpostit de o creastă înaltă, una din ramurile munților Jura. Culmile retezate ale piscului Verra se acoperă de zăpadă din primele zile reci ale lui octombrie. Un torent care se prăvălește din munte străbate orășelul înainte de a se arunca în Doubs și pune în mișcare numeroase joagăre; îndeletnicirea aceasta foarte simplă aduce o oarecare viață tihnită majorității localnicilor, care sunt mai mult țărani decât orășeni. Și, totuși, nu joagărele îmbogățesc orășelul. Fabricii de stămburi colorate, zise de Mulhouse, i se datorează bunăstarea generală care, de la căderea lui Napoleon, a făcut să fie reclădite fațadele mai tuturor caselor din Verrières.
De cum intri în oraș, te asurzește larma unei mașini zgomotoase și îngrozitoare în aparență. Douăzeci de ciocane grele, căzând cu un vuiet care face să tremure pavajul, sunt ridicate de-o roată pusă în mișcare de puhoiul torentului. Fiecare dintre ciocanele acestea fabrică, zilnic, nu știu câte mii de cuie. Niște fete vioaie și drăguțe întind în fața ciocanelor uriașe bucăți de fier care sunt preschimbate, cât ai clipi, în cuie. Munca aceasta, atât de grea în aparență, îl uimește îndeosebi pe călătorul care pătrunde pentru prima oară în munții de la granița dintre Franța și Elveția. Dacă, intrând în Verrières, călătorul întreabă cine e proprietarul frumoasei fabrici de cuie care-i asurzește pe cei ce trec pe strada mare, i se răspunde cu o voce tărăgănată: „Ei! E a domnului primar”.
Oricât de puțin ar zăbovi călătorul pe strada asta mare din Verrières, care urcă de la Doubs până către vârful colinei, pun rămășag o sută contra unu că va vedea ivindu-se un bărbat înalt, cu o înfățișare de om ocupat și plin de sine.
Când se ivește el, toate pălăriile se ridică cu grabă. Primarul are părul sur și poartă haine cenușii. E cavaler al mai multor ordine, are o frunte înaltă, un nas ca un cioc de vultur și, luată în întregul ei, fața nu-i e lipsită de o oarecare regularitate; ba chiar, la prima vedere, găsești că ea adaugă, la demnitatea de primar, aspectul acela plăcut care se mai poate întâlni la patruzeci și opt sau cincizeci de ani. Dar, curând, călătorul parizian e izbit de-un oarecare aer de mulțumire de sine și de înfumurare amestecată cu un nu știu ce mărginit și nu prea isteț. Și atunci înțelege că priceperea omului acestuia se mărginește la a face să i se plătească fără pic de zăbavă ceea ce i se cuvine și să plătească el însuși, cât mai târziu cu putință, ceea ce datorează.
Așa-i primarul din Verrières, domnul de Rênal. După ce a străbătut strada cu un aer grav, intră la primărie și dispare din ochii călătorului. Dar după o sută de pași, dacă acesta își continuă plimbarea, dă cu ochii de-o casă destul de arătoasă și, prin grilajul de fier care o împrejmuiește, zărește grădini minunate. Mai sus, linia zării, alcătuită din colinele Burgundiei, e făcută parcă să desfete ochii. Priveliștea asta îl îndeamnă pe călător să uite atmosfera îmbâcsită de interesele bănești care începuse să-l înăbușe.
Și află că proprietarul casei e tot domnul de Rênal. Locuința asta frumoasă, clădită din piatră și aproape gata acum, și-a făcut-o din câștigul realizat de pe urma marii fabrici de cuie. Familia lui, se spune, e de viță spaniolă străveche, și, după câte vorbește lumea, s-a statornicit în partea locului cu mult înainte de cucerirea lui Ludovic al XIV-lea [2].
De la 1815 [3], domnului de Rênal îi e rușine că e industriaș: 1815 l-a făcut primar în Verrières. Zidurile în terasă, susținând diversele părți ale grădinii acesteia mărețe care, din treaptă în treaptă, coboară până la Doubs, sunt și ele răsplata priceperii domnului de Rênal în negoțul cu fier.
Să nu vă așteptați să găsiți în Franța grădinile pitorești care împrejmuiesc orașele manufacturiere ale Germaniei: Leipzig, Frankfurt, Nürnberg etc. În Franche-Comté, cu cât ridici mai multe ziduri, cu cât îți ticsești proprietatea cu pietre rânduite unele peste altele, cu atât dobândești dreptul la stima vecinilor. Grădinile domnului de Rênal, împănate de ziduri, mai sunt admirate și pentru că el a cumpărat, cu bani grei, anumite parcele din terenul pe care se întind acum. De pildă, joagărul acela a cărui ciudată așezare pe malul râului Doubs v-a izbit când ați intrat în Verrières și unde ați observat numele SOREL, scris cu litere uriașe pe tăblia care domină acoperișul, ocupa, acum șase ani, locul unde se ridică în momentul de față zidul celei de-a patra terase a grădinii domnului de Rênal.
Cu toată mândria lui, domnul primar a fost nevoit să stăruie multă vreme pe lângă bătrânul Sorel, un țăran aspru și încăpățânat, a trebuit să-i numere mult aur ca să-l hotărască să-și mute mașina în altă parte. Cât privește râulețul public care punea joagărul în mișcare, domnul de Rênal, datorită trecerii de care se bucură la Paris, a primit încuviințarea să-i schimbe albia. Favoarea asta i s-a făcut după alegerile din 182*.
Lui Sorel i-a dat patru arpente pentru unul, la cinci sute de pași mai încolo, pe malurile râului Doubs. Și, cu toate că poziția asta era mult mai prielnică pentru negoțul lui cu cherestea de brad, moș Sorel, cum i se spune de când s-a îmbogățit, s-a priceput să stoarcă din nerăbdarea și din mania de-a fi proprietar, care îl rodea pe vecinul său, o sumă de șase mii de franci.
Nici vorbă că oamenii cu scaun la cap de prin partea locului au criticat învoiala asta. Odată, într-o zi de duminică, cu vreo patru ani în urmă, pe când se întorcea de la biserică îmbrăcat în hainele lui de primar, domnul de Rênal îl văzu de departe pe bătrânul Sorel, înconjurat de cei trei fii ai lui, privindu-l și zâmbind. Zâmbetul acela a înfipt un cui în inima domnului primar; de-atunci îl bate gândul că ar fi putut să facă învoiala cu mai puține parale.
Ca să te bucuri de stima tuturor la Verrières, principalul e ca, oricâte ziduri ai ridica, nu cumva să adopți vreunul din planurile aduse din Italia de zidarii care, primăvara, străbat trecătorile munților Jura ca să ajungă la Paris. O astfel de idee năstrușnică i-ar aduce neprevăzătorului constructor veșnica faimă de cap sucit și l-ar pierde pentru totdeauna în ochii oamenilor înțelepți și cumpătați care împart dreptul la stimă în Franche-Comté.
De fapt, oamenii cu cap din partea locului exercită cel mai plicticos despotism; din pricina cuvântului acestuia urât, șederea în orășel este greu de îndurat pentru cineva care a trăit în marea republică numită Paris. Tirania opiniei, și încă ce opinie! e la fel de neghioabă în orășelele Franței ca și în Statele Unite ale Americii.
Note
[1] Pune mii laolaltă: mai puțin răi, dar cușca e mai puțin veselă (engl.).
[2] Provincia Franche-Comté a fost alipită Franței în vremea lui Ludovic al XIV-lea, în 1678.
[3] Adică după restaurația Bourbonilor.