Câte nedumeriri! Câte nopți nedormite! Doamne! Am să ajung oare vrednică de dispreț? Mă va disprețui el însuși. Dar el pleacă, se duce departe.
Alfred de MUSSET
Mathilde se frământase mult până să-i scrie.
Oricum i-ar fi fost începuturile dragostei pentru Julien, curând iubirea întrecu orgoliul, care, de când se știa pe lume, îi stăpânise singur inima. Sufletul ei mândru și rece era năpădit pentru prima oară de un simțământ pătimaș. Dar dacă patima îi domina orgoliul, ea rămăsese încă supusă deprinderilor lui. Două luni de zbucium și de senzații noi îi reînnoiseră, ca să zicem așa, toată ființa morală.
Mathildei i se părea că întrezărește fericirea. Perspectiva aceasta, atotputernică pentru inimile îndrăznețe atunci când sunt legate de o minte aleasă, avu de luptat multă vreme împotriva demnității și a tuturor simțămintelor datoriei obișnuite. Într-o zi, Mathilde intră încă de la ora șapte dimineața la maică-sa, rugând-o s-o lase să se refugieze la Villequier. Marchiza nici nu binevoi măcar să răspundă la cererea ei și o sfătui să se culce iar. Aceasta fusese ultima tresărire a cumințeniei obișnuite și a respectului față de ideile primite.
Teama de a nu păcătui și de a nu lovi în ideile socotite drept sfinte de oameni precum Croisenois, de Luz, Caylus îi stăpânea prea puțin inima; asemenea ființe nu i se păreau făcute s-o înțeleagă; le-ar fi cerut sfatul dacă ar fi fost vorba să-și cumpere o caleașcă sau o moșie. Adevărata ei teamă era ca nu cumva Julien să fie nemulțumit de ea.
„Dar dacă și el n-o fi având decât aparențele unui om superior?”
Mathilde ura din tot sufletul lipsa de caracter; acesta era singurul cusur de care îi învinuia pe frumoșii tineri din preajmă. Cu cât ei batjocoreau mai elegant tot ce se abătea de la modă sau o urma prost, crezând că o urmează, cu atât scădeau mai mult în ochii Mathildei.
Ei erau viteji, atâta tot. „Și încă ce fel de viteji! își spunea ea; viteji în duel, dar duelul nu e decât o ceremonie. Totul e știut dinainte, chiar și ce trebuie să spui când cazi. Întins pe iarbă, cu mâna pe inimă, trebuie să rostești cuvinte mărinimoase de iertare pentru adversar și câteva fraze pentru o iubită imaginară sau care, în ziua morții tale, se duce la bal ca să nu trezească bănuielile. Ei știu să înfrunte primejdia comandând un escadron strălucitor de oțel; dar primejdia de unul singur, neobișnuită, neașteptată, cu adevărat urâtă?”
„Vai, își spunea Mathilde, numai la curtea lui Henric al III-lea se mai găseau oameni mari și prin caracter, și prin obârșie! Ah! Dacă Julien ar fi luptat la Jarnac sau la Moncontour[1], n-aș mai avea îndoieli în privința lui. Pe vremurile acelea de bărbăție și de forță, francezii nu erau niște păpuși. Ziua bătăliei aproape că era ziua cea mai lipsită de frământări. Viața nu le era închisă ca o mumie egipteană, sub un înveliș mereu comun tuturor, mereu același. Da, își mai spuse ea, dovedeai mai mult curaj adevărat când plecai singur, la orele unsprezece noaptea, ieșind din palatul Soissons, locuit de Caterina de Medici, decât astăzi, când pornești spre Alger. Viața unui om era un șir de întâmplări neprevăzute. Acum, civilizația a izgonit întâmplarea, iar neprevăzutul nu mai există. Dacă se ivește cumva în unele idei, nu sunt destule săgeți spirituale care să țintească în el; dacă se ivește în evenimente, nicio lașitate nu întrece teama care ne cuprinde. Orice nebunie ne-ar împinge frica să facem, ni se iartă. Veac degenerat și plictisitor! Ce-ar fi zis Boniface de La Mole dacă, înălțându-și din mormânt capul retezat, ar fi văzut, în 1793, șaptesprezece urmași de-ai lui lăsându-se prinși ca niște oi, ca să fie ghilotinați două zile mai târziu? Moartea lor era sigură, dar ar fi fost de prost-gust să se apere și să ucidă măcar un iacobin, doi. Ah! În vremurile eroice ale Franței, în veacul lui Boniface de La Mole, Julien ar fi fost comandant de escadron, iar fratele meu — un tânăr preot cu purtări cuviincioase, cu înțelepciunea în ochi și cu judecata sănătoasă pe buze.”
Cu câteva luni înainte, Mathilde își pierduse orice nădejde că ar mai putea întâlni o ființă ceva mai deosebită de tiparul comun.
Simțise o oarecare plăcere îngăduindu-și să le scrie câtorva tineri din lumea bună. Îndrăzneala aceasta, atât de puțin potrivită, atât de nechibzuită pentru o fată, putea s-o dezonoreze în ochii domnului de Croisenois, ai tatălui său, ducele de Chaulnes, și ai tuturor celor din familia de Chaulnes care, văzând că se desface căsătoria, ar fi dorit să afle motivul. Pe atunci, în ziua când scria vreo scrisoare, Mathilde nu putea dormi. Dar scrisorile ei nu erau decât răspunsuri.
Acum însă, îndrăznea să spună că iubește. Și-i scria cea dintâi (ce cuvânt groaznic!) unui bărbat de pe ultimele trepte ale societății.
Dacă ar fi fost descoperită, fapta ei putea să-i păteze onoarea pe vecie. Care dintre doamnele venite în vizită la maică-sa ar fi îndrăznit să-i ia apărarea? Ce cuvinte li s-ar fi putut indica pentru a fi repetate, ca să slăbească puterea loviturii cumplitului dispreț al saloanelor?
Să vorbești, și tot era îngrozitor, dar să scrii! „Există lucruri care nu se scriu niciodată!” spusese Napoleon, aflând despre capitularea de la Baylen[2]. Și unde mai pui că povestea i-o spusese Julien, ca și cum i-ar fi dat dinainte o lecție!
Dar toate astea nu însemnau încă nimic; neliniștea adâncă a Mathildei avea alte pricini. Uitând ce impresie groaznică avea să facă asupra celor din lumea bună, uitând pata de neșters și povara disprețului, căci își făcea de râs casta, Mathilde îi scria unei ființe cu totul deosebite de cei de seama lui Croisenois, de Luz, Caylus.
Hăul, necunoscutul din caracterul lui Julien, ar fi înspăimântat pe oricine, chiar legând o simplă relație obișnuită cu el. Și ea avea să și-l facă amant, poate chiar stăpân.
„Câte pretenții n-ar putea el să aibă, dacă îmi va fi vreodată stăpân?! Ei bine, îmi voi spune atunci ca Medeea: «În mijlocul atâtor primejdii, îmi mai rămân EU.»”
Mathilde era convinsă că Julien n-are pic de respect pentru noblețea de sânge. Ba, mai mult, poate că el n-o iubește deloc!
În aceste ultime clipe de șovăieli cumplite, i se trezi orgoliul feminin. „Soarta unei fete ca mine trebuie să fie pe de-a-ntregul ciudată”, își spunea Mathilde scoasă din fire. Și-atunci, trufia, care i se vârâse în suflet încă din leagăn, își începu lupta împotriva virtuții. Și tocmai în clipa aceea, plecarea lui Julien veni să grăbească totul.
(Din fericire, asemenea firi sunt foarte rare.)
Seara, târziu, Julien avu răutatea să coboare la portar un cufăr foarte greu; ca să-l care, îl chemă pe valetul care-i făcea curte cameristei domnișoarei de La Mole. „Manevra asta s-ar putea să n-aibă niciun rezultat, își spuse el, dar, dacă îmi reușește, ea mă va crede plecat.” Și adormi, foarte înveselit de gluma făcută. Mathilde nu închise ochii toată noaptea.
A doua zi, la revărsatul zorilor, Julien ieși din casă fără să fie văzut, dar se întoarse înainte de opt.
De cum intră în bibliotecă, domnișoara de La Mole se și ivi în ușă. El îi dădu scrisoarea de răspuns. Credea că e de datoria lui să-i vorbească; pe cât se părea, nimic n-ar fi fost mai ușor, dar domnișoara de La Mole nu vru să asculte și fugi. Julien fu încântat, căci nu știa ce să-i spună.
„Dacă totul nu-i o glumă pusă la cale împreună cu contele Norbert, e limpede că numai privirile mele nepăsătoare au stârnit dragostea ciudată pe care fata asta dintr-o familie atât de nobilă își închipuie că o are pentru mine. Iar dacă m-aș lăsa vreodată atras de frumusețea păpușii ăsteia înalte și blonde, ar însemna să fiu mai neghiob decât se cuvine.” Ideea aceasta îl făcu să fie mai rece și mai calculat ca oricând.
„În bătălia care se pregătește, își spuse el, trufia obârșiei va fi ca o colină înaltă, formând un fel de poziție militară între ea și mine. Acolo, sus, trebuie manevrat. Rău am făcut că n-am plecat din Paris; amânarea plecării mă înjosește și mă expune, dacă totul nu e decât o glumă. Ce primejdie m-ar fi amenințat dacă plecam? Îmi băteam joc de ei, dacă ei își bat joc de mine. Iar dacă dragostea Mathildei e cât de cât adevărată, atunci o făceam să sporească însutit.”
Scrisoarea domnișoarei de La Mole îl măgulise atât de mult pe Julien, încât, râzând de ceea ce i se întâmpla, uitase să se gândească de nu cumva ar fi fost mai bine să plece.
Era scris în firea lui Julien să fie foarte sensibil față de greșelile săvârșite. Ultima lui greșeală îl necăjea atât de tare, încât aproape că nu se mai gândea deloc la victoria de necrezut câștigată înainte de această neînsemnată înfrângere, când, pe la ceasurile nouă, domnișoara de La Mole se ivi în pragul bibliotecii, îi aruncă o scrisoare și fugi.
„Mi se pare că va urma un roman în scrisori, își spuse Julien ridicând plicul. Inamicul face o mișcare greșită, iar eu voi răspunde prin răceală și virtute.”
I se cerea un răspuns hotărâtor, cu o trufie care îi spori bucuria lăuntrică. Julien își dărui plăcerea de a-i înșela, de-a lungul a două pagini, pe cei ce voiau să-și râdă de el și, tot printr-o glumă, dădu de veste, la sfârșitul răspunsului, că s-a hotărât să plece a doua zi dimineață.
Când termină scrisoarea, își zise: „Grădina mă va ajuta să i-o dau”, și ieși în grădină. De-acolo, privi la fereastra odăii domnișoarei de La Mole.
Încăperea aceasta se afla la primul etaj, lângă apartamentul marchizei, dar mezaninul era destul de înalt.
Etajul se afla atât de sus, încât, plimbându-se cu scrisoarea în mână pe aleea de tei, Julien nu putea fi zărit de la fereastra domnișoarei de La Mole. Bolta formată de teii tăiați cu mare grijă împiedica vederea. „Cum adică?! exclamă Julien înciudat, iar am săvârșit o greșeală! Dacă au cumva de gând să-și bată joc de mine, a mă lăsa văzut cu o scrisoare în mână înseamnă a le face pe plac dușmanilor.”
Odaia lui Norbert se afla chiar deasupra camerei Mathildei, iar dacă Julien ar fi ieșit de sub bolta crengilor tăiate ale teilor, contele și prietenii lui i-ar fi putut urmări toate mișcările.
Domnișoara de La Mole se ivi la geam. Julien îi arătă în treacăt scrisoarea; ea își plecă ușor capul. Imediat, Julien porni în goană spre odaia lui și se întâlni, ca din întâmplare, pe scara principală, cu frumoasa Mathilde, care îi luă scrisoarea cu un calm desăvârșit și cu ochi surâzători.
„Câtă patimă puteai citi în ochii sărmanei doamne de Rênal când, chiar după șase luni de legături intime, îndrăznea să primească o scrisoare de la mine! își spuse Julien. Cred că în viața ei nu m-a privit cu ochi zâmbitori.”
Restul răspunsului nu și-l spuse cu aceeași limpezime; să-i fi fost oare rușine că temeiurile erau prea ușuratice? „Dar totodată, gândea el, câtă deosebire în eleganța toaletei de dimineață, în eleganța taliei! Zărind-o pe domnișoara de La Mole de la treizeci de pași depărtare, un om cu bun-gust i-ar ghici imediat rangul social. Și asta, nici vorbă, e un merit vădit.”
Tot glumind, nu-și mărturisea încă gândul întreg; doamna de Rênal nu avusese niciun marchiz de Croisenois să i-l jertfească. Singurul lui rival fusese subprefectul acela nemernic, domnul Charcot, care se intitula de Maugiron, fiindcă neamul Maugironilor s-a stins.
La ora cinci, Julien primi a treia scrisoare; aceasta îi fu aruncată din ușa bibliotecii. Domnișoara de La Mole fugi și de data asta. „Ce manie! își spuse el râzând. Să scrii, când am putea sta de vorbă atât de lesne! Inamicul vrea să aibă scrisori de la mine, e limpede, și are nevoie de cât mai multe!” Scrisoarea aceasta, Julien nu se grăbi s-o deschidă. „Iar fraze elegante!” gândea el. Dar, citind-o, păli. Scrisoarea cuprindea numai opt rânduri.
„Am nevoie să-ți vorbesc: trebuie să-ți vorbesc; astă-seară; în clipa când va suna ora unu după miezul nopții să fii în grădină. Ia scara cea mare a grădinarului de lângă fântână; reazem-o de fereastra mea și urcă-te la mine. E lumină de lună; dar ce-are a face?”
Note
[1] Localități unde s-au dat lupte în timpul războaielor religioase din Franța (1569).
[2] Localitate în Spania, unde în 1808 generalul Dupont a semnat actul cu privire la capitularea trupelor franceze, ca urmare a campaniei lui Napoleon în această țară.