Cuvântul i-a fost dăruit omului ca să-și tăinuiască gândurile.
R. P. MALAGRIDA [1]
De cum sosi la Verrières, Julien se mustră pentru purtarea lui nedreaptă față de doamna de Rênal. „Aș fi disprețuit-o ca pe o femeiușcă dacă, din slăbiciune, n-ar fi izbutit în discuția cu domnul de Rênal! Știe să se descurce ca un adevărat diplomat, iar eu țin cu învinsul care îmi e dușman. Fapta mea e plină de meschinărie burgheză; orgoliul îmi e atins fiindcă domnul de Rênal e tot bărbat și, deci, face parte din ilustra și vasta corporație căreia am cinstea să-i aparțin; nu sunt decât un dobitoc!”
Părintele Chélan refuzase locuințele pe care liberalii cei mai cu vază din ținut i le oferiseră pe întrecute atunci când destituirea din slujbă îl alungase de la parohie. Cele două odăi pe care le închiriase erau ticsite cu cărți. Julien, voind să arate oamenilor din Verrières ce înseamnă un preot, luă de la taică-său o duzină de scânduri de brad și le cară el însuși în spinare de la un capăt la altul al străzii principale. Împrumută scule de la un vechi prieten și întocmi îndată o bibliotecă pe care așeză cărțile părintelui Chélan.
— Credeam că deșertăciunea lumii ți-a stricat sufletul, îi spunea bătrânul plângând de bucurie. Dar fapta asta răscumpără copilăria săvârșită cu uniforma aceea strălucitoare din garda de onoare, care ți-a adus atâția dușmani.
Domnul de Rênal poruncise ca Julien să locuiască la el. Nimeni nu bănui ce se întâmplase. A treia zi după sosirea la Verrières, Julien văzu venind, chiar în odaia lui, un personaj atât de însemnat ca domnul subprefect de Maugiron. Abia după două ceasuri întregi de flecăreală fără rost și de văicăreli amare asupra răutății lumii, a lipsei de cinste din partea oamenilor care au în seamă administrarea banilor publici, a primejdiilor prin care trecea biata Franță etc., etc., Julien întrezări, în sfârșit, motivul vizitei. Erau în capul scării, iar bietul preceptor, pe jumătate căzut în dizgrație, îl conducea cu tot respectul cuvenit pe viitorul prefect al vreunui fericit departament, când acesta găsi de bine să se intereseze de averea lui, să-i laude modestia în privința pretențiilor bănești etc., etc. În sfârșit, domnul de Maugiron, strângându-l în brațe cu aerul cel mai părintesc, îi propuse să-l părăsească pe domnul de Rênal și să intre la un funcționar care avea copii de educat și care, ca și regele Filip, ar mulțumi cerului nu atâta pentru că îi dăruise urmași, cât pentru că îi învrednicise să se nască în preajma domnului Julien. Preceptorul lor ar fi răsplătit cu opt sute de franci, plătibili nu lunar, „căci așa nu e nobil, spuse domnul de Maugiron, ci trimestrial, și totdeauna la începutul trimestrului”.
Veni și rândul lui Julien care, de o oră și jumătate, aștepta plictisit să ia cuvântul. Răspunsul lui desăvârșit și, mai ales, lung ca o pastorală, lăsa să se înțeleagă totul, deși nu spunea nimic precis. Ai fi putut găsi în el, totodată, respect pentru domnul de Rênal, venerație pentru localnicii din Verrières și recunoștință pentru ilustrul subprefect. Subprefectul, uimit că găsește un om și mai iezuit decât el, încercă zadarnic să scoată ceva mai precis. Julien, încântat, folosi prilejul acesta ca să se exerseze și își reîncepu discursul în alți termeni. Niciodată vreun ministru cu darul vorbirii, care vrea să acopere sfârșitul unei ședințe, când deputații par că vor să se trezească, n-a spus mai puține lucruri în mai multe cuvinte. De-abia ieși domnul de Maugiron, că Julien și începu să râdă ca un nebun. Iar pentru a profita de verva lui de iezuit, îi scrise domnului de Rênal o scrisoare de nouă pagini, în care povestea tot ce i se spusese și îi cerea, umil, sfatul. „Ticălosul ăsta nu mi-a spus, totuși, cum se numește persoana care face oferta! O fi domnul Valenod... Te pomenești că el vede, în exilul meu la Verrières, efectul scrisorii anonime...”
După ce expedie scrisoarea, Julien, mulțumit ca un vânător care, la șase dimineața, într-o minunată zi de toamnă, nimerește într-o câmpie plină de vânat, se duse să ceară sfatul părintelui Chélan. Dar, înainte de a ajunge la preot, cerul, voind să-i mai facă o bucurie, i-l scoase în cale pe domnul Valenod, căruia nu-i ascunse faptul că e foarte mâhnit; un băiat sărman ca el aparține trup și suflet acelei chemări sădite de cer în inima lui, dar chemarea nu e totul în lumea asta. Ca să muncești cu vrednicie în via Domnului și să nu fii cu totul mai prejos de atâția savanți părtași la muncă, trebuie învățătură; trebuie să petreci la seminarul din Besançon doi ani foarte costisitori; e, deci, neapărată nevoie să faci economii, și asta ar fi mult mai ușor dintr-o leafă de opt sute de franci plătită trimestrial, decât dintr-una de șase sute de franci pe care o cheltuiești de la o lună la alta. Pe de altă parte, cerul, punându-l lângă copiii domnului de Rênal și, mai ales, insuflându-i pentru ei o dragoste deosebită, nu părea să-i arate oare că nu se cuvine să părăsească educația lor pentru a altora?...
Julien atinse un grad atât de înalt în genul acesta de artă a vorbirii, care a înlocuit rapiditatea de acțiune din vremea Imperiului, încât, până la urmă, îi fu silă lui însuși să-și asculte cuvintele.
Când se întoarse acasă, găsi un valet al domnului Valenod; valetul, îmbrăcat în mare ținută, îl căutase prin tot orașul ca să-i aducă o invitație la masă pentru ziua aceea.
Julien nu călcase niciodată pragul domnului Valenod; cu câteva zile mai înainte nu se gândise decât cum ar face să-i tragă vreo câteva ciomege pe spinare fără să fie trimis în judecată. Deși masa era anunțată la ora unu, Julien găsi că e mai cuviincios să se înfățișeze la douăsprezece și jumătate în cabinetul de lucru al domnului director al Așezământului pentru săraci. Și îl găsi, desfășurându-și toată importanța, în mijlocul unui maldăr de dosare. Favoriții lui negri și groși, chica enormă, fesul grecesc pus ștrengărește pe vârful capului, pipa cât toate zilele, papucii brodați, lanțurile groase de aur încrucișându-i-se peste piept în toate direcțiile și toată găteala asta de bogătaș din provincie care se crede om cu noroc la femei nu-l impresionară pe Julien; ba chiar se gândi și mai mult la ciomegele pe care i le datora.
Oaspetele ceru să i se acorde cinstea de a fi prezentat doamnei Valenod; aceasta își făcea toaleta și nu putea primi pe nimeni. În schimb, avu plăcerea să asiste la toaleta domnului director al Așezământului pentru săraci. Trecură apoi la doamna Valenod, care, cu lacrimi în ochi, îi prezentă copiii. Doamna aceasta, una dintre cele mai cu vază din Verrières, avea o figură lătăreață și bărbătească, peste care, cu ocazia acestei mari ceremonii, dăduse cu ruj. Și, tot timpul vizitei, doamna Valenod întruchipa din plin patosul matern.
Julien se gândea la doamna de Rênal. Neîncrederea lui îl făcea să fie totdeauna simțitor numai la amintirile stârnite de contraste, dar după aceea ele îl mișcau până la înduioșare. Înclinarea aceasta fu sporită și de înfățișarea locuinței domnului Valenod. Îl duseră s-o viziteze. Toate câte se aflau acolo erau mărețe și noi și i se spuse prețul fiecărei mobile în parte. Dar Julien găsi în ele ceva josnic care mirosea a bani furați. Toți ai casei, până și slugile, păreau că se silesc să-și potrivească o ținută care să-i apere de dispreț.
Perceptorul orașului, șeful impozitelor indirecte, comandantul de jandarmi și încă vreo doi sau trei funcționari publici sosiră împreună cu soțiile lor. După ei veniră câțiva liberali bogați. Trecură la masă. Julien, plictisit până-n gât, se mai gândea că, dincolo de peretele sufrageriei, se aflau bieții deținuți din a căror rație de carne pesemne că se ciupise ca să fie cumpărat tot luxul ăsta de prost gust cu care voiau să-l năucească.
„Te pomenești că le-o fi foame acum”, își zise el; și i se strânse gâtlejul. Îi fu cu neputință să mănânce și aproape că nu se simți în stare să vorbească. Dar peste un sfert de ceas fu și mai rău: din când în când se auzeau frânturi dintr-un cântec popular, cam grosolan, e drept, cântat de unul dintre deținuți. Domnul Valenod îi aruncă o privire unuia dintre servitorii lui îmbrăcați în mare ținută; acesta dispăru și, peste puțină vreme, cântecul amuți. Tocmai atunci un valet îi turna lui Julien vin de Rin într-un pahar verde, de toată frumusețea, iar doamna Valenod avea grijă să-i atragă atenția că vinul costă nouă franci sticla, la fața locului. Julien, ținând paharul verde în mână, îi spuse domnului Valenod:
— Nu se mai aude cântecul acela urât.
— La naiba! Cred și eu, îi răspunse directorul triumfător, am pus să li se astupe gura golanilor.
Cuvintele acestea fură prea tari pentru Julien; el avea purtările, dar n-avea încă inima oamenilor în mijlocul cărora trăia. Și, în ciuda ipocriziei atât de des folosite, Julien simți o lacrimă scurgându-i-se de-a lungul obrazului.
Încercă să-și ascundă lacrima pe după paharul verde, dar îi fu cu neputință să cinstească vinul de Rin. „Să-l împiedice să cânte! își spunea el în gând. O, Doamne, și tu înduri asta?!”
Din fericire, nimeni nu-i observă înduioșarea nepotrivită. Perceptorul cântase un cântec regalist, iar în timpul refrenului, intonat de toți în cor, conștiința lui Julien îi spunea: „Iată, deci, iată averea murdară care te așteaptă; n-o să te bucuri de ea decât în asemenea condiții și în tovărășia unor astfel de oameni! Poate vei avea o slujbă plătită cu douăzeci de mii de franci, dar va trebui ca, în timp ce te îndopi cu carne, să nu-l lași să cânte pe bietul deținut; vei da mese cu banii furați din tainul lui nenorocit și, cât o să țină ospățul tău, el o să fie și mai nefericit! O, Napoleon! Ce plăcut era pe vremea ta, când puteai să ajungi la o situație înfruntând primejdiile unei bătălii; dar să sporești ca un laș suferința unui nenorocit!...”
Mărturisesc că slăbiciunea dovedită de Julien în monologul acesta îmi strică părerea despre el. Eroul nostru pare vrednic să le fie coleg conspiratorilor acelora cu mănuși galbene, care pretind că schimbă în întregime felul de viață al unei țări mari și nu vor să aibă pe conștiință nici cea mai ușoară zgârietură.
Julien fu rechemat cu brutalitate la rolul lui. Doar nu ca să viseze și să tacă fusese poftit la masă într-o societate atât de aleasă!
Un fabricant de stămburi, retras din afaceri, membru corespondent al Academiei din Besançon și al Academiei din Uzès, i se adresă, de la celălalt capăt al mesei, ca să-l întrebe dacă ceea ce vorbea lumea despre progresele lui uimitoare în studiul Noului Testament era adevărat.
Și, deodată, se făcu tăcere; un Nou Testament latinesc se ivi ca prin minune în mâinile savantului membru a două academii. După ce Julien răspunse, fu citită, la întâmplare, jumătate de frază în limba latină. El spuse restul pe de rost: memoria îl sluji cu credință, și minunea aceasta fu admirată cu toată gălăgioasa însuflețire pe care o dă sfârșitul unui ospăț. Julien se uita la chipurile sulemenite ale doamnelor: multe dintre ele erau destul de drăguțe. Mai ales nevasta perceptorului cântăreț...
— Credeți-mă că mi-e rușine să vorbesc atâta latinește în fața doamnelor, spuse el privind-o. Dacă domnul Rubigneau, așa se numea membrul celor două academii, ar avea bunăvoința să citească la întâmplare o frază latinească, în loc să răspund după textul latin, aș încerca să traduc pe nepregătite.
Această a doua probă îl ridică până la culmile gloriei.
Se aflau de față mai mulți liberali bogați, fericiți părinți ai unor copii care ar fi putut să primească burse și, în această calitate, convertiți subit cu prilejul ultimei misiuni religioase. Dar, deși dovediseră atâta finețe politică, domnul de Rênal nu-i primise niciodată în casa lui. Oamenii aceștia cumsecade, care nu-l cunoșteau pe Julien decât după renumele lui și pentru că îl văzuseră călare cu prilejul vizitei regelui ***, erau cei mai zgomotoși admiratori ai săi. „Când or să se sature neghiobii ăștia să asculte stilul biblic, din care nu pricep o iotă?” se gândea Julien. Dar, dimpotrivă, stilul biblic îi distra, prin ciudățenia lui, și-i făcea să râdă. Lui Julien însă i se făcu silă.
Când bătu ora șase, se ridică grav și vorbi despre un capitol al noii teologii de Liguori [2] pe care trebuia să-l învețe ca să i-l recite a doua zi părintelui Chélan.
— Căci profesiunea mea, adăugă el, zâmbind plăcut, e să-i fac pe alții să spună pe de rost lecțiile, dar și să le spun eu însumi.
Se râse mult, îl admirară; acesta-i spiritul la modă în Verrières. Julien se ridicase, vrând să plece, și toată lumea îl urmă, deși nu s-ar fi cuvenit, atât de mare e puterea geniului. Doamna Valenod îl mai reținu încă un sfert de ceas: trebuia neapărat să-i asculte copiii rostind pe dinafară din catehism: ei făcură cele mai caraghioase greșeli, dar numai Julien le observă și se feri să le dea în vileag. „Habar n-au de cele mai elementare învățături ale religiei!” gândi el. În sfârșit, salută și crezu că va putea să scape; dar mai trebui să îndure și o fabulă de La Fontaine.
— Scriitorul acesta e cu totul imoral, îi spuse Julien doamnei Valenod. Într-o anumită fabulă, despre jupânul Jean Chouart, îndrăznește să-și râdă de lucruri care merită cel mai adânc respect. E aspru judecat de către cei mai pricepuți comentatori.
Înainte de a pleca, Julien primi patru sau cinci invitații la masă. „Tânărul acesta ne cinstește departamentul”, spuneau cu glas tare oaspeții înveseliți, vorbind toți odată. Și merseră până acolo încât pomeniră despre votarea unei burse din fondurile comunale, ca să-i dea putința să-și urmeze studiile la Paris.
Pe când ideea lor nesăbuită făcea să răsune sufrageria, Julien, călcând sprinten, ajunsese la poartă.
— Ah! pleavă omenească! exclamă el, cu voce înceată, de trei sau patru ori la rând, bucurându-se de aerul proaspăt de afară.
În clipa aceea se simțea cu totul aristocrat, el, pe care vreme îndelungată îl loviseră atâta zâmbetul disprețuitor și superioritatea mândră descoperită îndărătul tuturor dovezilor de politețe primite în casa domnului de Rênal. Nu se putu împiedica să nu vadă uriașa deosebire. „Chiar dacă am uita, își spunea el pe drum, chiar dacă am uita că e vorba de bani furați bieților deținuți pe care, pe deasupra, îi și împiedică să cânte! A găsit oare vreodată de cuviință domnul de Rênal să le spună oaspeților cât costă fiecare sticlă de vin adusă la masă? Și domnul Valenod ăsta, când își înșiră proprietățile, și nu se mai oprește înșirându-le, nu poate să pomenească despre casa lui, despre moșia lui etc., dacă e nevastă-sa de față, fără să spună casa ta, moșia ta.”
Iar doamna, atât de sensibilă la plăcerile de a avea proprietăți, îi făcuse o scenă îngrozitoare în timpul mesei unui servitor care spărsese un pahar cu picior și-i desperechease una din duzini; servitorul îi răspunsese cu cea mai josnică neobrăzare.
„Ce adunătură! continuă Julien; chiar dacă mi-ar da jumătate din tot ce fură, tot n-aș vrea să trăiesc laolaltă cu ei. Într-o bună zi m-aș da de gol; n-aș fi în stare să-mi stăpânesc disprețul pe care mi-l inspiră.”
Trebui, totuși, potrivit poruncilor doamnei de Rênal, să ia parte la mai multe ospețe de același soi; Julien era la modă; i se ierta uniforma din garda de onoare, sau, mai curând, tocmai nesocotința aceasta era adevărata cauză a succeselor lui. Peste câtăva vreme nu se mai vorbi în Verrières decât despre cine va învinge în lupta pentru a-l avea pe tânărul cărturar: domnul de Rênal, sau directorul Așezământului pentru săraci? Domnii aceștia formau, împreună cu părintele Maslon, un triumvirat care de multă vreme tiraniza orașul. Primarul era pizmuit, liberalii aveau motive să se plângă împotriva lui; dar, la urma urmei, era nobil, și deci făcut să poruncească, pe când domnului Valenod nu-i lăsase taică-său nici șase sute de livre venit anual. Și oamenii trebuiseră să treacă, față de el, de la mila pentru surtucul verde și ponosit pe care i-l cunoșteau în vremea tinereții lui, la invidia pentru caii normanzi, pentru lanțurile de aur, pentru hainele aduse de la Paris, pentru tot belșugul în care se lăfăia acum.
În vâltoarea lumii acesteia noi pentru el, Julien crezu că descoperă un om cinstit: era un geometru, se numea Gros [3], și trecea drept iacobin. Dar cum Julien se jurase să nu spună niciodată decât lucrurile care i se păreau lui însuși false, fu nevoit să se mărginească la bănuiala că domnul Gros era un om cinstit. De la Vergy primea mereu pachete cu teme. Era sfătuit să se ducă des pe la taică-său, și el se supunea acestei triste necesități. Într-un cuvânt, făcea tot ce putea să-și întrețină un bun renume, când, într-o dimineață, îl cuprinse uimirea simțindu-se trezit de două mâini care îi acopereau ochii.
Era doamna de Rênal, care venise la oraș; lăsându-și copiii să se joace cu un iepure de casă favorit, adus cu ei, urcase scara sărind câte patru trepte deodată și ajunsese în odaia lui Julien cu puțin înaintea lor. Clipa întâlnirii fu nespus de plăcută, dar și nespus de scurtă: doamna de Rênal dispăruse când copiii sosiră cu iepurele, pe care voiau să-l arate prietenului lor. Julien îi primi cu bucurie pe toți, până și pe iepure. I se părea că-și regăsește familia; simțea că îi iubește pe copii și că îi place să-și petreacă vremea flecărind cu ei. Îl mira blândețea glasurilor, simplitatea și noblețea purtării lor; simțea nevoia să se spele de toate purtările grosolane, de toate gândurile ticăloase în mijlocul cărora trăia la Verrières. Pretutindeni teama de lipsuri, pretutindeni încăierarea dintre lux și mizerie! Oamenii la care prânzea, dacă vorbeau până și despre friptura din tigaie, făceau mărturisiri înjositoare pentru ei și dezgustătoare pentru cei ce le ascultau.
— Voi, nobilii, aveți de ce să vă mândriți, îi spunea el doamnei de Rênal. Și-i povestea despre toate ospețele pe care fusese nevoit să le îndure.
— Va să zică ești la modă! Și râdea din toată inima gândindu-se la rujul cu care doamna Valenod se credea obligată să-și dea de fiecare dată când îl aștepta pe Julien. Mi se pare că vrea să-ți fure inima... adăugă ea.
Dejunul fu cât se poate de plăcut. Prezența copiilor, deși stingheritoare în aparență, sporea de fapt fericirea comună. Bieții copii nu știau cum să-și arate bucuria că îl revăd pe Julien. Servitorii avuseseră grijă să le povestească despre cele două sute de franci care i se ofereau în plus pentru educarea micilor Valenod.
Pe la mijlocul mesei, Stanislas-Xavier, încă palid de pe urma bolii, o întrebă deodată pe maică-sa cât prețuia tacâmul lui de argint și paharul din care bea.
— De ce vrei să știi?
— Fiindcă vreau să le vând și să-i dau banii domnului Julien, ca să nu fie tras pe sfoară dacă rămâne la noi.
Julien îl sărută cu ochii în lacrimi. Maică-sa plângea de-a binelea, în timp ce Julien, care îl luase pe Stanislas pe genunchi, îi spunea că nu trebuie să mai întrebuințeze expresia tras pe sfoară care, folosită în acest sens, face parte din limbajul lacheilor. Văzând câtă plăcere îi făcea doamnei de Rênal, căuta să explice prin exemple pitorești, care îi înveseleau pe copii, ce înseamnă să fii tras pe sfoară.
— Înțeleg, spuse Stanislas, așa e corbul care a făcut prostia să lase să-i cadă brânza, luată apoi de vulpe, care era o lingușitoare.
Doamna de Rênal, nebună de bucurie, își copleșea copiii cu sărutări, lucru pe care nu l-ar fi putut face fără să se sprijine puțin pe Julien.
Deodată, ușa se deschise: era domnul de Rênal. Înfățișarea lui severă și nemulțumită contrasta cu plăcuta voioșie pe care prezența lui o alungă. Doamna de Rênal păli; nu se mai simțea în stare să tăgăduiască ceva. Julien luă cuvântul și, vorbind foarte tare, începu să-i povestească domnului primar întâmplarea cu paharul de argint pe care Stanislas voia să-l vândă. Era sigur că istorisirea aceasta va fi prost primită. La început domnul de Rênal își încruntă sprâncenele, din obișnuință, numai la auzul cuvântului argint. „Pomenirea acestui metal, spunea el, e totdeauna o introducere la vreo cerere făcută pungii mele.”
Dar aici era vorba de ceva mai mult decât de bani: era vorba de o sporire a bănuielilor. Atmosfera de fericire care îi însuflețea familia în lipsa lui nu era menită să împace lucrurile față de un om stăpânit de o vanitate atât de arțăgoasă. Și, pe când doamna de Rênal lăuda felul plin de eleganță și de înțelepciune cu care Julien îmbogățea cunoștințele elevilor săi:
— Da, da! știu! Mă face odios în ochii copiilor mei. Îi e ușor să fie față de ei de o sută de ori mai plăcut decât mine, care, în fond, sunt stăpânul. În secolul nostru totul se silește să îmbrace într-o lumină odioasă autoritatea legitimă. Biata Franță!
Doamna de Rênal nu zăbovi să cerceteze nuanțele felului cum o primise soțul ei. Ea întrevăzuse posibilitatea să petreacă douăsprezece ore cu Julien. Avea de făcut o mulțime de târguieli în oraș și spuse că voia neapărat să ia masa la cârciumă. Orice ar fi spus sau ar fi făcut soțul ei, ea rămase la hotărârea aceasta. Copiii erau încântați doar când auzeau cuvântul cârciumă, pe care pudoarea modernă îl rostește cu atâta plăcere.
Domnul de Rênal își lăsă nevasta la primul magazin cu noutăți în care ea intră și porni la anumite vizite. Se întoarse și mai morocănos decât dimineața; era convins că tot orașul se ocupa numai de el și de Julien. La drept vorbind, nimeni nu-l lăsase să bănuiască latura jignitoare a celor ce se vorbeau pe socoteala lui. Domnul primar fusese întrebat doar dacă Julien rămânea la el cu șase sute de franci, sau dacă primea cei opt sute de franci oferiți de domnul director al Așezământului pentru săraci.
Directorul, întâlnit față de mai mulți oameni, se arătase rece cu domnul de Rênal. Purtarea aceasta își avea rostul ei; în provincie, faptele nesocotite nu sunt multe la număr; senzațiile sunt atât de rare, încât trebuie simțite până la ultima picătură.
Domnul Valenod era ceea ce, la o sută de leghe de Paris, se numește un încrezut, adică un soi de om obraznic și necioplit. Viața lui, care cunoscuse numai biruințe de la 1815 încoace, îi întărise aceste frumoase însușiri. În Verrières el domnea, ca să zicem așa, la porunca domnului de Rênal; dar, fiind cu mult mai activ, neroșind de nimeni și de nimic, vârându-se în toate, nestând locului o clipă, scriind, vorbind, uitând umilirile, neavând nicio pretenție personală, sfârșise prin a contrabalansa influența primarului în ochii puterii clericale. Domnul Valenod le spusese oarecum băcanilor din partea locului: „Dați-mi doi inși, cei mai proști dintre voi”; le spusese oamenilor legii: „Dați-mi doi inși, pe cei mai neștiutori dintre voi”; le spusese ofițerilor sanitari: „Arătați-mi doi inși, cei mai șarlatani dintre voi”. Iar după ce îi strânsese pe cei mai nerușinați din fiecare breaslă, le spusese: „Să domnim împreună”.
Purtarea oamenilor acestora îl jignea pe domnul de Rênal. Grosolănia lui Valenod nu era jignită de nimic, nici măcar de faptul că micul abate Maslon îl contrazicea în public.
Dar, în mijlocul prosperității acesteia, domnul Valenod avea nevoie să se apere, prin mici obrăznicii de amănunt, împotriva marilor adevăruri pe care simțea din plin că toată lumea e în drept să i le spună. Activitatea lui sporise și mai mult de când cu temerile stârnite de vizita domnului Appert; de atunci fusese de trei ori la Besançon; trimitea o sumedenie de scrisori cu fiecare cursă, iar alte scrisori le trimitea prin necunoscuții care treceau pe la el, pe înserat. Poate că greșise cerând înlăturarea bătrânului preot Chélan, căci fapta lui, dictată de răzbunare, îl făcuse să fie privit, de către mai multe evlavioase de familie bună, ca un om plin de venin. Altminteri, obținerea acestui lucru îl adusese cu totul la cheremul marelui vicar de Frilair, de la care primea niște însărcinări destul de ciudate. Aici ajunsese cu politica lui când îi venise pofta să scrie o scrisoare anonimă. Și, ca o culme a încurcăturilor, nevastă-sa îi declarase că voia să-l aibă pe Julien la ea în casă; vanitatea ei făcuse din asta o dorință statornică.
În situația aceasta, domnul Valenod prevedea o scenă hotărâtoare cu fostul lui aliat, domnul de Rênal. Primarul putea să-i spună cuvinte aspre, de care lui puțin i-ar fi păsat, dar mai putea și să scrie la Besançon sau chiar la Paris. Un văr al vreunui ministru putea să pice pe neașteptate la Verrières și să-i ia Așezământul pentru săraci. Domnul Valenod se gândi la o apropiere de liberali; de asta invitase câțiva dintre ei la masă, când Julien spusese pe dinafară pasaje din Biblie. Așa, putea avea un sprijin puternic împotriva primarului. Dar se puteau ivi alegeri și era vădit că Așezământul și un vot nefavorabil nu s-ar fi putut împăca. Descrierea politicii lui, ghicită cu multă limpezime de către doamna de Rênal, îi fusese făcută lui Julien pe când el îi oferea brațul ca să meargă din prăvălie în prăvălie, și, încetul cu încetul, ajunseseră la DRUMUL FIDELITĂȚII, unde petrecură mai multe ore, aproape la fel de netulburați ca și la Vergy.
În acest timp, domnul Valenod încerca să amâne scena hotărâtoare cu fostul său patron, făcând pe îndrăznețul față de el. În ziua aceea metoda îi reuși, dar spori supărarea primarului.
Niciodată vanitatea în luptă cu tot ce dragostea josnică pentru bani poate avea mai rău și mai meschin n-au târât un om într-o stare mai jalnică decât aceea în care se afla domnul de Rênal când intră la cârciumă. Și dimpotrivă, niciodată copiii lui nu fuseseră mai bucuroși și mai veseli. Contrastul acesta îl scoase, până la urmă, din sărite.
— După câte văd, familia mea mă socotește de prisos, spuse el, intrând, cu un ton pe care voia să și-l facă impunător.
Drept orice răspuns, soția sa îl luă deoparte și-i vorbi despre necesitatea de a-l îndepărta pe Julien. Ceasurile de fericire abia regăsită îi dădură puterea și hotărârea necesare să-și urmeze planul pe care îl frământa în minte de cincisprezece zile. Ceea ce mărea peste măsură adânca tulburare a bietului primar era faptul că în oraș se făceau pe față glume despre dragostea lui pentru numerar. Domnul Valenod era generos ca un hoț, iar el, el se arătase mult mai prevăzător decât mărinimos la cele cinci sau șase colecte făcute în ultima vreme pentru frăția „Sfântului Iosif”, pentru comunitatea „Fecioarei”, pentru comunitatea „Sfintei Cuminecături” [4] etc., etc., etc.
Printre boiernașii din Verrières și din împrejurimi, rânduiți cu iscusință în registrele fraților strângători de pomeni după importanța daniei, numele domnului de Rênal fusese văzut de mai multe ori pe ultimul rând. Degeaba le spunea el că nu câștigă nimic. Clerul nu glumește în această privință.
Note
[1] Malagrida, iezuit italian activ în Portugalia și în Brazilia, autor al unor scrieri cu caracter religios.
[2] Alphonse-Marie de Liguori (1696–1787), episcop italian, autor al unor lucrări de teologie morală.
[3] Gros, profesor de geometrie la Grenoble, i-a dat lecții tânărului Beyle, care îl pomenește cu admirație și recunoștință în lucrările sale.
[4] Organizații laice ale Ordinului iezuiților.