Petronius se trezi abia spre amiază, ca de obicei, foarte obosit. În ajun fusese la Nero la o petrecere care se prelungise până noaptea târziu. De la o vreme, sănătatea începuse să i se șubrezească. Dimineața se trezea toropit, incapabil să-și adune gândurile. Baia însă și masajul minuțios făcut de sclavii anume instruiți puneau treptat-treptat sângele său leneș în mișcare, îl trezeau, îl readuceau la viață, redându-i puterile. Când ieșea din elaeothesium, ultimul compartiment al băii, se simțea renăscut, întinerit și plin de viață, cu ochii scânteind de umor și veselie. Era din nou același bărbat distins, atât de chipeș, încât nici frumosul Otho nu s-ar fi putut compara cu el — pe drept cuvânt: „arbiter elegantiarum”.
La băile publice se ducea rar. Numai când se întâmpla să apară vreun retor care stârnea admirație și despre care se auzea în oraș, sau atunci când, în efebii, se dădeau lupte deosebit de palpitante. De altfel, în „insula”{1} lui avea băi proprii pe care Celer, renumitul colaborator al arhitectului Severus, i le transformase, lărgindu-le și aranjându-le cu mult gust și rafinament, încât însuși Nero recunoscuse că sunt superioare băilor imperiale, deși acelea erau mult mai mari și mai somptuoase.
Așadar, după ospățul din ajun, la care, plictisit de bufoneriile lui Vatinius, se angajase împreună cu Nero, Lucan și Senecion în diatriba: femeia are suflet sau nu? — se sculase târziu și, ca de obicei, se îmbăia. Doi balneatori uriași tocmai îl așezaseră pe o masă de chiparos acoperită cu un byssus{2} egiptean alb ca zăpada — și cu palmele muiate în ulei parfumat începuseră să-i ungă trupul bine făcut — în timp ce, cu ochii închiși, el aștepta să-l pătrundă căldura din laconicum{3} și din mâinile lor și să-i risipească oboseala.
După un timp, deschise ochii și întrebă despre vreme, apoi despre gemele pe care giuvaergiul Idomen promisese că i le va trimite astăzi să le vadă… Află că vremea e minunată și adie un vânt ușor dinspre munții Albani și că gemele nu sosiseră încă. Petronius închise din nou ochii și porunci să fie dus în tepidarium{4}. Tocmai atunci, apăru de după draperii nomenclatorul, anunțând că tânărul Marcus Vinicius, care se întorsese de curând din Asia Mică, a venit să-l vadă.
Petronius porunci ca oaspetele să fie condus în tepidarium, unde se mută și el. Vinicius era fiul surorii sale mai mari, care, cu ani în urmă, se căsătorise cu Marcus Vinicius, consul pe vremea lui Tiberiu. Tânărul luptase sub comanda lui Corbulon împotriva parților, iar acum, după terminarea războiului, revenise la Roma. Petronius avea pentru el o deosebită slăbiciune, aproape afecțiune, căci Marcus era un tânăr frumos și atletic și știa să păstreze o anumită măsură estetică în desfrâu, lucru pe care Petronius îl prețuia mai presus de orice.
— Salut, Petronius! — spuse tânărul, intrând cu pas elastic în tepidarium. — Fie ca zeii să-și reverse binefacerile lor asupra ta și mai cu seamă Asclepios{5} și Cipris{6}, căci sub dubla lor protecție nu ți se poate întâmpla nimic rău.
— Bun venit la Roma și fie ca după război odihna să-ți priască — răspunse Petronius, întinzându-i mâna printre faldurile cearșafului moale din carbass{7}, în care era înfășurat. — Ce se aude prin Armenia? Cât timp ai stat în Asia, n-ai trecut cumva și prin Bitinia?
Cândva, Petronius fusese guvernator în Bitinia și o condusese cu energie și dreptate, ceea ce constituia o ciudată contradicție a caracterului său de afemeiat renumit, robit voluptății. Îi plăcea să-și amintească de acele vremuri care dovedeau ce-ar fi fost în stare să devină, dacă ar fi vrut cu tot dinadinsul.
— Am fost la Heraclea — răspunse Vinicius. — M-a trimis Corbulon să aduc întăriri.
— Ah, Heraclea! Am cunoscut acolo o fată din Colhida, pentru care aș da toate femeile divorțate de aici și pe deasupra și pe Poppea. Dar asta-i o poveste veche. Mai bine spune-mi ce se aude pe la granița parților. De fapt, mă plictisesc toți acești vologezi, tiridați, tigrani, toți barbarii aceștia, care, așa după cum afirmă tânărul Arulanus, la ei acasă mai umblă încă în patru labe și numai față de noi se dau drept oameni. La Roma însă se vorbește mult despre ei, fie și numai fiindcă e periculos să vorbești despre altceva.
— Războiul a mers prost și de n-ar fi fost Corbulon, ar fi putut să se transforme într-o înfrângere.
— Corbulon! Pe Bachus! E un adevărat zeu al războiului, un adevărat Marte. Mare comandant! E impulsiv, drept și prost. Mi-e drag, fie și numai fiindcă Nero se teme de el.
— Corbulon nu-i prost.
— Poate că ai dreptate. De altfel, n-are nicio importanță. Prostia, după cum spune Pyrrhon{8}, nu este cu nimic mai rea decât înțelepciunea, de care n-o deosebește nimic.
Vinicius începu să povestească despre război, dar când Petronius închise pleoapele, tânărul, observându-i fața obosită și palidă, schimbă subiectul discuției și-l întrebă cu oarecare grijă cum o duce cu sănătatea.
Petronius deschise din nou ochii.
Sănătate!… Nu se simțea sănătos. Ce-i drept, nu ajunsese încă în starea tânărului Sisenna, ale cărui simțuri se tociseră în asemenea hal, încât dimineața când îl duceau la baie, întreba: „Eu șed?” — dar nici sănătos nu era. Vinicius îi urase adineauri să-l protejeze Asclepios și Cipris. Dar el, Petronius, nu crede în Asclepios. Nici măcar nu se știe al cui fiu a fost acest Asclepios, al Arsinoei sau al zeiței Coronis, iar când nici mama nu e sigură, ce să mai spui de tată? Azi cine ar mai putea garanta de propriul lui tată?
Spunând asta, Petronius începu să râdă, apoi continuă:
— E adevărat că acum doi ani am trimis la Epidaur trei duzini de sturzi-de-vâsc vii și o cupă de aur, dar știi de ce? Iată ce mi-am zis: „Ajută ori n-ajută, de stricat nu strică.” Dacă oamenii mai aduc încă jertfe zeilor, este pentru că, îmi închipui, gândesc cu toții ca mine! Cu toții! Poate doar în afară de catârgiii care își oferă serviciile călătorilor la Poarta Capena. Am mai avut de-a face pe lângă Asclepios și cu asclepiazii, anul trecut, când am avut o suferință la vezică. Îndeplineau pentru mine ritualul incubației. Știam că-s niște șarlatani, dar tot așa mi-am zis: „Ce-mi strică?” Lumea se bazează pe șarlatanie, iar viața este o iluzie. Și sufletul este tot o iluzie. Trebuie doar să te pricepi a deosebi iluziile plăcute de cele neplăcute. În hypocaustum{9}-ul meu pun să se ardă lemn de cedru presărat cu ambră, fiindcă în viață prefer parfumurile mirosurilor urâte. În privința zeiței Cipris, pe care de asemenea mi-ai urat să o am protectoare, i-am simțit protecția în junghiul din piciorul drept. De altfel, este o zeiță bună! Presupun că, mai devreme sau mai târziu, ai să duci și tu porumbei albi la altarul ei.
— Așa este — spuse Vinicius. — Nu m-au atins săgețile parților, dar m-a lovit săgeata lui Amor… în chipul cel mai neașteptat, la câteva stadii de poarta orașului.
— Pe genunchii albi ai Grațiilor! Să-mi povestești și mie, când o să ai puțin timp liber — zise Petronius.
— Tocmai venisem să-mi dai un sfat — răspunse Marcus.
În clipa aceea însă, intrară epilatorii și începură să se ocupe de Petronius, iar Marcus, scoțându-și tunica, păși în cada cu apă călduță, căci Petronius îl invitase să facă baie.
— Ah, nici nu te-am întrebat măcar dacă te bucuri de reciprocitate — zise Petronius, privind trupul tânăr al lui Vinicius, cioplit parcă în marmură. — Dacă te-ar fi văzut Lisip{10}, ai împodobi acum poarta Palatinului, ca statuie a lui Hercule la vârsta tinereții.
Tânărul zâmbi încântat și se cufundă în cadă, stropind din abundență cu apă caldă mozaicul care o reprezenta pe Hera în clipa când imploră Somnul să-l adoarmă pe Zeus. Petronius se uita la el cu ochi încântați de artist.
Când Vinicius termină baia, lăsându-se la rândul lui pe mâinile epilatorilor, intră lectorul, ținând atârnată pe burtă o cutie de bronz plină cu suluri de hârtie.
— Vrei să asculți? — îl întrebă Petronius.
— Dacă este opera ta, cu plăcere! — răspunse Vinicius. — Dar dacă nu, prefer să stăm de vorbă. Acum poeții te agață pe la toate colțurile de stradă.
— Într-adevăr. Nu poți să treci pe lângă nicio bazilică, pe lângă terme, pe lângă vreo bibliotecă sau librărie, fără să zărești vreun poet gesticulând ca o maimuță. Agrippa, când a revenit din Orient, i-a luat drept nebuni. Așa-s vremurile. Împăratul scrie versuri și toți îi urmează exemplul. Nu ai voie însă să scrii versuri mai bune decât ale cezarului și din cauza asta mă tem nițel pentru Lucan. Eu prefer să scriu proză, cu care, de altfel, nu mă tratez nici pe mine și nici pe alții. Ceea ce lectorul urma să ne citească sunt Codicilii bietului Fabricius Veiento{11}.
— De ce „bietul”?
— Pentru că a fost sfătuit să se joace de-a Ulise și să nu se întoarcă acasă până la noi dispozițiuni. Odiseea asta are s-o îndure mult mai ușor decât Ulise, mai ales că nevasta lui nu-i o Penelopă. De altfel, nu-i nevoie să-ți spun că s-a procedat prostește. Aici însă nimeni nu ia lucrurile în serios. Cartea-i destul de proastă și de plicticoasă. Oamenii au început s-o citească cu pasiune abia după ce autorul a fost exilat. Acum auzi pretutindeni: „Scandal! Scandal!” și poate că Veiento o fi scris unele lucruri din imaginație. Eu însă, care cunosc Roma, îi cunosc pe senatori și pe femeile noastre, te asigur că lucrarea e mult mai palidă decât realitatea. Fiecare se caută în ea pe sine cu teamă, iar pe cunoscuți cu plăcere. În librăria lui Avirunus o sută de scribi copiază cartea după dictare — și succesul ei e asigurat.
— Nu-i vorba și de isprăvile tale în ea?
— Ba este, dar autorul a greșit, căci sunt mai rău și în același timp mai puțin obtuz decât m-a prezentat. Vezi, noi cei de aici am pierdut de mult sentimentul a ceea ce este demn sau nedemn, iar mie mi se pare că într-adevăr nu există această deosebire, deși Seneca, Musonius și Thraseas se prefac că ar desluși-o. Mie mi-e perfect egal! Pe Hercule, spun ce gândesc! Mi-am păstrat însă capacitatea să deosebesc ce e diform de ceea ce e frumos și asta, de exemplu, nu înțelege poetul, conducătorul de care, cântărețul, dansatorul și actorul nostru cu barbă arămie.
— Totuși îmi pare rău de Fabricius! Era un amic bun.
— L-a pierdut amorul propriu. Toți îl bănuiau, nimeni nu știa nimic precis, el însă nu se putea abține și șușotea în dreapta și în stânga. Ai auzit de povestea cu Rufinus?
— Nu.
— Să trecem în frigidarium{12} să ne răcorim și ți-o povestesc acolo.
Trecură în frigidarium, în mijlocul căruia, dintr-o fântână arteziană, țâșnea apă colorată în roz, răspândind parfum de viorele. Tolănindu-se pe niște așternuturi din mătase, se lăsară cuprinși de răcoarea încăperii. Un timp, domni tăcerea. Vinicius se uită îngândurat la faunul care îmbrățișa o nimfă cu capul dat pe spate, căutându-i lacom buzele. După aceea, spuse:
— El are dreptate! Iată lucrul cel mai bun în viață.
— Mai mult sau mai puțin. Ție însă, în afară de asta, îți place și războiul, care mie nu-mi place, pentru că în corturi unghiile crapă și își pierd culoarea roză. De altfel, fiecare își are pasiunile lui. Lui Barbă-Arămie{13} îi place cântecul, mai ales al lui propriu, iar bătrânului Scaurus vaza de Corint pe care o ține noaptea lângă patul lui și pe care o sărută, când nu-i vine somnul. De-atâta sărutat, i s-au tocit marginile. Spune-mi tu, nu scrii versuri?
— Nu. N-am compus niciodată un hexametru întreg.
— Poate cânți din lăută sau din gură…
— Nu.
— Nu conduci care la întreceri?
— Am concurat cândva în Antiohia, dar fără succes.
— În cazul acesta sunt liniștit. Cu cine ții la hipodrom?
— Cu partida Verzilor.
— Atunci, sunt pe deplin liniștit. Ce-i drept, deși ai o avere mare, nu ești atât de bogat ca Pallas sau ca Seneca. Căci, vezi, acum la noi e bine să scrii versuri, să cânți la lăută, să declami și să concurezi în arenă, dar e și mai bine și mult mai sigur să nu scrii versuri, să nu cânți la lăută sau din gură și să nu iei parte la întreceri. Și mai bine decât toate e să știi admira ceea ce face Barbă-Arămie. Ești un băiat minunat, așa că te poate paște primejdia să se îndrăgostească Poppea de tine, deși e mult prea înțeleaptă în treburi de-acestea. A avut de ajuns parte de dragoste de la primii ei doi soți. Ajunsă la al treilea, caută altceva. Știi oare că prostul acela de Otho continuă s-o iubească la nebunie până și acum?… Rătăcește printre stâncile Spaniei și oftează. Și-a pierdut într-atât vechile deprinderi și atât de mult a încetat să se îngrijească de persoana lui, încât îi ajung pentru aranjarea părului trei ore pe zi. Cine s-ar fi așteptat la una ca asta, mai ales din partea lui Otho!?
— Îl înțeleg — răspunse Vinicius. — În locul lui însă eu aș fi făcut altceva.
— Ce anume?
— Mi-aș fi format niște legiuni credincioase din muntenii de acolo. Viteji soldați, iberii aceia!
— Vinicius! Vinicius! Aproape că-mi vine să spun că n-ai fi în stare de așa ceva. Și știi de ce? Pentru că asemenea lucruri se fac, dar nu se vorbește despre ele nici măcar la condițional. În ceea ce mă privește, în locul lui, aș râde de Poppea și de Barbă-Arămie și mi-aș face legiuni, dar nu din iberi, ci din iberiene. Cel mult aș scrie epigrame pe care, de altfel, nu le-aș citi altora, ca bietul Rufinus.
— Trebuia să-mi povestești istoria lui.
— Am să ți-o spun în unctorium{14}.
În unctorium însă atenția lui Vinicius fu atrasă de altceva și anume de splendidele sclave care-i așteptau acolo. Două dintre ele, negrese, ca niște statui minunate de abanos, începură să ungă trupurile lor cu parfumuri delicate de Arabia, altele, frigiene, pricepute la pieptănat, țineau în mâinile moi și mlădioase ca niște șerpi oglinzi de oțel lustruite și piepteni, iar două grecoaice din Cos, adevărate zeițe, așteptau, ca vestiplicae{15}, să vină momentul așezării statuare a cutelor la togile stăpânilor.
— Pe Zeus adunătorul de nori! — zise Marcus Vinicius. — Ce colecție ai tu aici!
— Prefer numărului calitatea — răspunse Petronius. — Toată „familia”{16} mea din Roma nu trece de patru sute de capete și cred că pentru serviciul lor personal numai parveniții au nevoie de un număr mai mare de oameni.
— Trupuri mai minunate nici Barbă-Arămie nu are — spuse Vinicius cu nările fremătânde.
La care Petronius răspunse cu prietenească nepăsare:
— Tu mi-ești rudă, iar eu nu sunt nici atât de neserviabil ca Bassus, nici atât de pedant ca Aulus Plautius.
Vinicius, auzind acest ultim nume, uită pentru o clipă fetele din Cos și, ridicând repede capul, întrebă:
— Cum de ți-a venit în minte Aulus Plautius? Știai oare că după ce mi-am frânt mâna la marginea orașului am stat vreo două săptămâni în casa lui? Plautius trecea întâmplător pe acolo tocmai în momentul accidentului și, văzând cât sufăr, m-a luat la el. Acolo, un sclav de-al lui, medicul Merion, m-a vindecat. Tocmai despre asta voiam să vorbesc cu tine.
— De ce? Nu cumva te-ai îndrăgostit de Pomponia? În cazul ăsta mi-e milă de tine: bătrână și virtuoasă! Nu-mi pot închipui o combinație mai proastă ca asta. Brr!
— Nu de Pomponia — ah! — spuse Vinicius.
— Atunci de cine?
— Parcă eu știu cine e? Nu știu bine nici măcar cum o cheamă: Ligia sau Callina? În casă i se spune Ligia pentru că se trage din tribul ligienilor, dar are și un nume barbar: Callina. E ciudată casa acestui Plautius. E plină de lume, dar tăcută ca pădurea din Subiacum. Zece zile nici n-am știut că locuiește în ea o zeiță. Până ce o dată, în zori, am văzut-o scăldându-se la havuzul din grădină. Și-ți jur pe spuma din care s-a născut Afrodita că razele aurorei străbăteau prin trupul ei. Mă temeam că în clipa când are să apară soarele, are să se risipească asemenea umbrelor nopții la lumina zilei. Am mai văzut-o pe urmă, de două ori. De-atunci nu mai știu ce-i liniștea, nu mai am alte dorințe, nu vreau să știu ce poate să-mi dea Roma, nu vreau femei, nu vreau aur, nici bronz de Corint, nici chihlimbar, nici perle, nici vin, nici petreceri, numai pe Ligia o vreau. Îți spun sincer, Petronius, că tânjesc după ea cum tânjea Somnul de pe mozaicul tepidarium-ului tău după Pasitea. Tânjesc ziua și noaptea.
— Dacă-i sclavă, cumpăr-o.
— Nu-i sclavă.
— Atunci ce-i? E vreo libertă de-a lui Plautius?
— Cum n-a fost niciodată sclavă, nu poate să fie nici libertă.
— Atunci?
— Nu știu, o fiică de rege sau așa ceva.
— Mă faci curios, Vinicius.
— Dacă vrei să mă asculți, am să-ți satisfac imediat curiozitatea. Nu-i o poveste prea lungă. Tu poate că l-ai cunoscut personal pe Vannius, regele suebilor, care, izgonit din țara sa, a stat multă vreme aici la Roma și chiar a devenit renumit datorită norocului său la jocul de zaruri și priceperii lui de conducător de care la întreceri. Cezarul Drusus l-a repus pe tron. Vannius, care era de felul lui un om destoinic, a condus bine la început și a purtat războaie norocoase, pe urmă însă a început să-i cam jupoaie nu numai pe vecini, dar și pe suebii lui. Atunci Vangio și Sido, doi nepoți de-ai săi, fiii lui Vibilius, regele hermandurilor, au hotărât să-l expedieze la Roma… ca să-și mai încerce norocul la zaruri.
— Îmi amintesc, asta n-a fost așa de mult. Era pe vremea lui Claudius.
— Da. A izbucnit războiul. Vannius a chemat în ajutor pe iazigi, iar scumpii săi nepoți — pe ligieni, care, auzind de bogățiile lui Vannius și ademeniți de speranța prăzii, au venit într-un număr atât de mare, încât însuși împăratul Claudius a început să se teamă pentru pacea granițelor sale. Claudius nu voia să se amestece în războiul dintre barbari, totuși i-a scris lui Atelius Hister, care comanda legiunea de la Dunăre, să fie foarte atent la desfășurarea războiului și să nu permită să ni se tulbure pacea. Hister a cerut atunci ligienilor să jure că n-au să încalce granița, lucru cu care ei nu numai că au fost de acord, dar au dat și ostateci, printre care se aflau și soția și fiica regelui lor… Știi și tu că barbarii merg la război cu nevestele și copiii; iată deci că Ligia mea este fiica regelui ligian.
— De unde știi toate astea?
— Mi le-a spus însuși Aulus Plautius. Într-adevăr, ligienii n-au încălcat granița. Barbarii însă vin ca furtuna și se duc ca furtuna. Așa au dispărut și ligienii cu coarne de bour la coifuri. I-au bătut pe suebii lui Vannius și pe iazigi, regele lor însă a murit în luptă. Au plecat cu prăzile, iar ostatecele au rămas în mâna lui Hister. Mama a murit curând, iar Hister, neștiind ce să facă cu copilul, l-a trimis guvernatorului întregii Germanii, Pomponius. Acesta, după terminarea războiului cu cații, s-a întors la Roma, unde, după cum știi, Claudius i-a permis să-și sărbătorească triumful. Atunci, fata a mers după carul învingătorului, însă după încheierea festivităților, deoarece ostateca nu putea fi considerată sclavă, Pomponius, la rândul său, neștiind ce să facă cu ea, în cele din urmă, a dat-o în grija surorii sale Pomponia Graecina, soția lui Plautius. În casa aceasta, unde totul este virtuos, începând de la stăpâni și până la găinile din cotețe, a crescut o fecioară din păcate tot atât de virtuoasă ca Graecina însăși și atât de frumoasă, încât pe lângă ea chiar și Poppea ar arăta ca o smochină tomnatecă pe lângă un măr din grădina hesperidelor{17}.
— Și?
— Și îți repet că din clipa când am văzut cum razele soarelui îi străbăteau trupul acolo, la havuz, m-am îndrăgostit pe viață și pe moarte.
— E deci tot așa de transparentă ca un țipar sau ca o sardea tânără?
— Nu glumi, Petronius, iar dacă te-ar putea înșela ușurința cu care am vorbit de propria-mi pasiune, află că un veșmânt strălucitor ascunde adesea răni adânci. Trebuie să-ți mai spun că, înapoindu-mă din Asia, am dormit o noapte în templul lui Mopsus ca să am un vis prevestitor. Și iată că în vis mi s-a arătat Mopsus și mi-a prevestit că în viața mea se va produce o mare schimbare datorită dragostei.
— L-am auzit pe Plinius spunând că nu crede în zei, dar crede în vise și poate că are dreptate. Glumele mele nu mă împiedică să mă gândesc uneori că, de fapt, există numai o singură zeitate, veșnică, atotputernică, creatoare: Venus Genitrix. Ea apropie sufletele, trupurile și lucrurile. Eros a scos lumea din haos. Dacă a făcut bine sau nu, asta-i altceva, dar de vreme ce este așa, trebuie să-i recunoaștem puterea, chiar dacă nu vrem s-o și binecuvântăm…
— Ah, Petronius! E mai ușor să afli pe lume o filozofie decât un sfat bun.
— Spune-mi ce vrei de fapt?
— Vreau s-o am pe Ligia. Vreau ca brațele mele, care acum îmbrățișează doar aerul, s-o poată cuprinde pe ea și s-o strângă la pieptul meu. Vreau să-i respir răsuflarea. Dac-ar fi fost o sclavă, pentru ea i-aș fi dat lui Aulus o sută de fete cu picioarele unse cu var, semn că sunt pentru prima oară scoase la vânzare. Vreau s-o am în casa mea, până când capul îmi va albi ca piscul Soracte iarna.
— Nu-i sclavă, dar, în fond, face parte din familia lui Plautius și, deoarece este un copil părăsit, poate fi considerată o alumna{18}. Plautius ar putea să ți-o cedeze dacă-ar vrea.
— Pesemne că n-o cunoști pe Pomponia Graecina. De altfel, amândoi s-au atașat de ea ca de propriul lor copil.
— O știu pe Pomponia. Un adevărat chiparos. Dacă n-ar fi soția lui Aulus, ai putea-o angaja ca bocitoare. De la moartea Iuliei, n-a lepădat veșmântul negru și, în general, arată de parcă de pe acum ar rătăci prin lunca așternută cu asfodele a Câmpiilor Elizee. În același timp este o univira{19}, așa că printre femeile noastre divorțate de patru și cinci ori e un adevărat Fenix… Dar… ai auzit? Se spune că Fenix a renăscut într-adevăr în Egiptul de Sus, lucru care se întâmplă nu mai des decât la cinci sute de ani o dată?
— Petronius! Petronius! O să vorbim altă dată de Fenix.
— Ce să-ți spun, dragă Marcus? Îl cunosc pe Aulus Plautius, care, deși condamnă felul meu de viață, are o anumită slăbiciune pentru mine. Sau poate mă respectă mai mult decât pe alții fiindcă știe că n-am fost niciodată delator, ca de pildă Domitius Afer, Tigellinus și toată ceata aceea de prieteni ai lui Ahenobarbus{20}. Fără să mă prefac stoic, mi-am arătat de destule ori nemulțumirea la unele dintre isprăvile lui Nero, pe care Seneca și Burrus le treceau cu vederea. De crezi că pot să obțin ceva de la Aulus pentru tine, îți stau la dispoziție.
— Cred că poți. Tu ai influență asupra lui. În plus, mintea ta isteață cunoaște nenumărate mijloace de convingere. Dacă ai cerceta puțin situația și ai vorbi cu Plautius…
— Ai o părere exagerată despre influența și istețimea mea, dar dacă-i vorba numai de asta, am să discut cu Plautius, îndată ce-au să se întoarcă la Roma.
— S-au și întors acum două zile.
— În cazul acesta să mergem în triclinium{21}, unde ne așteaptă gustarea. După aceea, cu puteri împrospătate, poruncim să fim duși la Plautius.
— Întotdeauna mi-ai fost drag — spuse Vinicius, voios —, acum însă am să pun statuia ta printre larii mei, una așa frumoasă ca asta, și am să-i aduc jertfe.
Vorbind astfel, se întoarse spre statuile care împodobeau un perete întreg al sălii parfumate și arătă cu mâna spre statuia lui Petronius, reprezentându-l în chip de Hermes cu caduceul în mână. Apoi adăugă:
— Pe lumina lui Helios! Dacă „divinul” Paris{22} a semănat cu tine, atunci n-ai de ce să te miri de Elena.
În exclamația lui era tot atâta sinceritate, cât și lingușire. Petronius, deși era mai în vârstă și nu atât de atletic, era mai frumos chiar și decât Vinicius. Femeile din Roma îi admirau nu numai mintea ageră și gustul ales care-i atrăsese numele de arbitrul eleganței, ci și înfățișarea. Admirația aceasta se vedea chiar și pe fețele celor două fete din Cos, care acum îi aranjau faldurile togii. Una dintre ele, pe nume Eunice, care îl iubea în taină, îl privea în ochi cu supunere și admirație.
Însă el nu-i dădu nicio atenție, ci, zâmbind către Vinicius, începu să-i citeze drept răspuns ceea ce spusese Seneca despre femei.
— Animal impudens{23}… etc.
Apoi, cuprinzându-l cu brațul pe după umeri, îl conduse în triclinium.
În unctorium, cele două grecoaice, frigienele și cele două negrese începură să strângă epilichnia{24} cu parfumuri. În aceeași clipă, se dădu la o parte draperia de la frigidarium, apărură capetele balneatorilor și se auzi în șoaptă: „pssst”. La acest semnal, una din grecoaice, frigienele și cele două etiopiene săriră cu vioiciune și dispărură într-o clipită după draperie. În piscină începea acum vremea nebuniilor și a desfrâului, la care nici supraveghetorul sclavilor nu se opunea, căci el însuși lua parte adesea la asemenea petreceri. Le bănuia, de altfel, și Petronius, dar, ca om înțelegător și căruia nu-i plăcea să pedepsească, închidea ochii.
În unctorium rămăsese numai Eunice. O vreme ascultă vocile și râsetele care se îndepărtau, pe urmă, ridicând scăunelul încrustat cu chihlimbar și fildeș pe care șezuse adineauri Petronius, îl puse cu grijă alături de statuia lui.
Unctoriul era plin de lumina soarelui și de răsfrângerile de curcubeu ale marmurei cu care erau căptușiți pereții.
Eunice se urcă pe scăunel și, ajungând la înălțimea statuii, își aruncă deodată brațele pe după gâtul ei, apoi, lăsându-și pe spate părul auriu și lipindu-și trupul trandafiriu de marmura albă, începu să sărute extaziată buzele reci ale chipului de piatră.
Note
{1} Așa își numeau romanii casa în care locuiau.
{2} Țesătură fină din in, foarte scumpă.
{3} Încăpere pentru masaje.
{4} Încăpere pentru dușuri calde.
{5} Zeul medicinii.
{6} Supranumele zeiței Venus.
{7} Numele antic al bumbacului.
{8} Filozof grec (365–270 î.e.n.), întemeietorul scepticismului.
{9} Un fel de calorifer subteran.
{10} Lisip din Sicyona (cca. 370–324 î.e.n.), celebru sculptor grec.
{11} Autorul Codicililor. Învinuit de a-i fi ponegrit pe senatori și pe preoți în cărțile sale și de a fi scos la vânzare privilegiile primite din partea împăratului, a fost judecat și expulzat din Italia, iar cărțile lui au fost arse.
{12} Partea din termele romane în care se făceau băi reci.
{13} Supranume dat lui Nero.
{14} Încăpere în care se ungeau corpurile cu uleiuri parfumate.
{15} Vestiplicus, a — sclav sau libert însărcinat cu păstrarea și îngrijirea veșmintelor.
{16} Sclavii folosiți în casă purtau numele de „familie”.
{17} Grădini în care se găseau mere de aur.
{18} Alumnus, a — copil părăsit, care devenea sclavul celui ce l-a luat în grijă și l-a crescut.
{19} Univira — femeie care a fost căsătorită o singură dată.
{20} Barbă-Arămie.
{21} Sală de mâncare în casele romane.
{22} Fiul lui Priam, regele Troiei. A răpit-o pe Elena, soția regelui Spartei, provocând războiul troian.
{23} Ființă nerușinată…
{24} Vase speciale pentru ars rășini.