După masa pe care o numea gustarea de dimineață, la care însă cei doi prieteni se așezaseră când pentru muritorii de rând de mult trecuse vremea prandium-ului{25}, Petronius propuse să tragă amândoi un pui de somn. După părerea lui, era prea devreme pentru vizită. Adevărat că sunt oameni care încep să-și viziteze cunoscuții de pe la răsăritul soarelui și, în plus, consideră că acesta este un vechi obicei roman. El, Petronius, însă, îl consideră un obicei barbar. Orele de după-amiază sunt cele mai potrivite, însă nu mai înainte ca soarele să fi trecut de templul lui Jupiter de pe Capitoliu, privind pieziș înapoi spre Forum. Toamna este însă destul de caldă și oamenii dorm cu plăcere după masă. Deocamdată, e plăcut să asculți susurul havuzului din atrium și după ce ai făcut o mie de pași, neapărat obligatorii, să ațipești în lumina roșie ce se strecoară printre draperiile de purpură lăsate pe jumătate.
Vinicius îi dădu dreptate și începură să se plimbe, discutând cu nepăsare despre ceea ce se auzea la Palatin și prin Roma și filozofând câte puțin asupra vieții. Pe urmă, Petronius se duse în cubiculum{26}, dar nu dormi mult. După scurgerea unei jumătăți de oră, ieși; poruncind să i se aducă verbină, începu să o miroasă și să-și frece cu ea mâinile și tâmplele.
— Nici nu-ți închipui cum te trezește și te înviorează — zise el. — Acum sunt gata.
Lectica îi aștepta de mult, așa că urcară și porunciră să fie duși pe Vicus Patricius, la casa lui Aulus. „Insula” lui Petronius era așezată pe coasta de sud a Palatinului, în apropiere de Carinae și drumul cel mai scurt ar fi trecut pe lângă Forum. Petronius însă voia să treacă și pe la aurarul Idomen. Porunci să fie duși prin Vicus Apollinis și prin Forum înspre Vicus Sceleratus, la colțul căruia se aflau tot felul de prăvălii.
Niște negri uriași ridicară lectica și porniră pe urma sclavilor numiți pedisequi{27}. Petronius își ridică în tăcere palmele parfumate cu verbină în dreptul nărilor și rămase o vreme așa, părând că se gândește la ceva. Pe urmă, zise:
— Mă gândeam că dacă zeița ta silvestră nu este sclavă, atunci ar putea părăsi casa lui Plautius ca să se mute la tine. Ai înconjura-o cu dragoste, ai copleși-o cu daruri ca și eu pe adorata mea Chrysothemis, de care, fie vorba între noi, sunt cel puțin tot atât de plictisit, cât și ea de mine.
Marcus scutură din cap.
— Nu? — întrebă Petronius. — În cel mai rău caz, treaba ar ajunge la împărat și poți fi sigur că, măcar datorită trecerii mele, Barbă-Arămie al nostru va fi de partea ta.
— N-o cunoști pe Ligia! — răspunse Vinicius.
— Atunci dă-mi voie să te întreb: tu o cunoști altfel decât din vedere? Ai vorbit cu ea? I-ai mărturisit dragostea ta?
— Am văzut-o mai întâi la havuz, pe urmă am mai întâlnit-o de două ori. Ține seama că în timpul șederii mele în casa lui Aulus, am locuit într-o aripă lăturalnică, destinată oaspeților și, fiind cu mâna ruptă, nu puteam să mănânc la masa comună. Abia în ajunul zilei în care îmi anunțasem plecarea, am întâlnit-o pe Ligia la cină, dar n-am putut să-i spun niciun cuvânt. A trebuit să-l ascult pe Aulus povestind despre victoriile obținute în Britania, apoi despre decăderea micilor gospodării din Italia, lucru pe care încă Licinius Stolon{28} se străduise să-l preîntâmpine. În general, nu știu dacă Aulus e în stare să vorbească și despre altceva și să nu-ți închipui c-o să reușim să scăpăm de asta, doar dacă n-o să vrei să-l asculți vorbind despre decăderea moravurilor în vremea noastră. În curțile lor de păsări cresc fazani, dar nu-i mănâncă, pornind de la principiul că fiecare fazan mâncat apropie sfârșitul puterii romane. A doua oară, am întâlnit-o lângă bazinul de apă din grădină. Ținea în mână un fir de stuf proaspăt rupt, pe care-l tot cufunda în apă și stropea cu el irișii ce creșteau în jur. Privește genunchii mei. Jur pe scutul lui Heracles că atunci când asupra trupelor noastre se năpusteau hoardele de parți, genunchii mei nu tremurau, dar au tremurat lângă bazinul acela. Și, emoționat ca un flăcăiandru care mai poartă încă bulla adolescenței la gât, i-am cerșit milă numai din priviri; multă vreme n-am putut să scot o vorbă.
Petronius îl privi cu un fel de invidie parcă.
— Fericitule! — zise el. — Chiar dacă lumea și viața ar fi mai rele decât sunt, ne rămâne un singur lucru întotdeauna bun: tinerețea.
După o clipă însă, întrebă:
— Și nu i-ai vorbit deloc?
— Ba da. Venindu-mi în fire, i-am spus că de curând m-am înapoiat din Asia, că mi-am rupt mâna lângă oraș și că am suferit cumplit, dar în clipa când trebuie să părăsesc această casă ospitalieră, văd că aici suferința are mai mult preț decât petrecerile oriunde aiurea, că boala aici e mai plăcută decât sănătatea în altă parte. Ea asculta cuvintele mele, tulburată la rândul ei, și, cu capul plecat, desena ceva cu stuful pe nisipul galben ca șofranul. După aceea ridică ochii, se mai uită o dată la semnele desenate, încă o dată la mine, parcă voind să mă întrebe ceva — și deodată o luă la fugă ca o hamadriadă{29} din fața unui faun prost.
— Trebuie să aibă ochi minunați.
— Ca marea — și m-am pierdut în ei ca într-o mare. Crede-mă, apele Arhipelagului sunt mai puțin azurii. După aceea, a venit micul Plautius și a început să mă întrebe ceva. Dar eu nu înțelegeam ce spune.
— O, Atena! — strigă Petronius. — Îndepărtează de pe ochii acestui băiat legătura cu care i-a acoperit Eros, căci altfel are să-și spargă capul, lovindu-se de vreo coloană a templului lui Venus.
Apoi se întoarse spre Vinicius:
— O, tu, boboc primăvăratec pe arborele vieții, tu primă mlădiță verde a viței! În loc să te duc la casa lui Plautius, ar trebui să poruncesc să te ducă la casa lui Gelocius, unde-i o școală pentru băieții care nu cunosc încă viața.
— Ce vrei să spui?
— Ce-a desenat ea pe nisip? Oare nu numele lui Amor, sau o inimă străpunsă de săgeata lui, sau așa ceva, din care să poți deduce că satirii au și destăinuit la urechea acestei nimfe diferitele taine ale vieții? Cum ai putut să nu te uiți la semnele acelea?
— Am îmbrăcat toga de mai multă vreme decât îți închipui — răspunse Vinicius — și înainte de a sosi micul Aulus am cercetat cu atenție semnele acelea. Doar știu că și în Grecia, și la Roma fetele frumoase obișnuiesc să deseneze pe nisip mărturisiri pe care buzele lor nu vor să le rostească… Dar ghicește ce-a desenat?
— Dacă e altceva decât am presupus, atunci nu ghicesc.
— Un pește.
— Ce spui?
— Zic: un pește. Oare asta să însemneze că în vinele ei curge sânge rece? Nu știu! Tu însă, care m-ai numit boboc primăvăratec pe arborele vieții, cu siguranță că ai să înțelegi mai bine semnul acesta.
— Carissime{30}! Întreabă-l pe Plinius{31}. El se pricepe la pești. Dac-ar mai trăi încă bătrânul Apicius{32}, poate că ar ști să-ți spună ceva despre asta, căci a mâncat în cursul vieții sale mai mulți pești decât ar putea să încapă în golful Neapolis.
Discuția se întrerupse aici, căci pătrunseră în străzile aglomerate, unde vacarmul îi împiedica să se mai audă.
Prin Vicus Apollinis cotiră spre Forum Romanum, unde în zilele senine, înainte de apusul soarelui, se adunau gloatele de gură-cască să se plimbe printre coloane, să-și povestească noutăți și să le asculte, să se uite la lecticile cu oameni de vază și, în sfârșit, să se uite prin magazinele aurarilor, prin librării, prin prăvăliile unde se schimbau banii, prin dughenele cu țesături, bronzuri și prin toate celelalte, care se găseau în număr mare în clădirile ce împrejmuiau piața peste drum de Capitoliu.
O bună parte din Forum, dominat de palat, se afla în umbră. În schimb, coloanele templelor așezate mai sus străluceau aurii în lumină, pe fondul azuriu al cerului. Cele de mai jos așterneau umbre lungi pe plăcile de marmură; erau atât de multe, încât privirile se pierdeau printre ele ca într-o pădure. Uitându-te de la oarecare distanță, aveai impresia că aceste clădiri și coloane sunt îngrămădite una într-alta. Se zăreau țâșnind unele deasupra altora, în dreapta și la stânga, se cățărau pe înălțimi sau se cuibăreau lângă zidul palatului înghesuindu-se ca niște tulpini mari și mici, groase și subțiri, aurii sau albe, etalându-și fie florile de acant ale arhitravelor, fie străpungând văzduhul cu zveltețea lor ionică, fie încheindu-se cu simplele pătrate ale stilului doric.
Deasupra acestei păduri sclipeau triglifele colorate, de pe timpane se aplecau figurile zeilor sculptați, de pe frontoane cvadrigi de aur păreau că vor să-și ia zborul spre cer, în azurul neclintit de deasupra orașului înțesat cu temple.
În mijlocul pieței și pe marginile ei, se scurgea un fluviu de oameni; mulțimile se plimbau pe sub arcadele bazilicii lui Julius Caesar, alții ședeau pe treptele templului lui Castor și Pollux sau își pierdeau vremea pe lângă templul Vestei, arătând pe fondul acesta enorm de marmură ca niște roiuri de fluturi multicolori sau de cărăbuși.
De sus, pe treptele uriașe dinspre templul lui „Jupiter Optimus Maximus”, veneau noi valuri de oameni. Lângă rostrae{33} publicul îi asculta pe niște oratori ocazionali; ici și colo, se auzeau strigătele negustorilor care vindeau fructe, vin sau apă amestecată cu suc de smochine, strigătele șarlatanilor care recomandau leacuri extraordinare, ale ghicitorilor care promiteau taina unor comori ascunse, ale tălmăcitorilor de vise. Pe alocuri, se amestecau în larma discuțiilor și țipetelor acorduri de sistre, de sambucă egipteană sau de flaute grecești.
Ici și colo oameni bolnavi, cucernici sau necăjiți duceau ofrande la temple. Printre oameni, pe lespezile de piatră se adunau la grăunțele aduse jertfă stoluri lacome de porumbei, asemenea unor pete mișcătoare, pestrițe sau întunecate, ridicându-se pentru moment în văzduh, însoțite de fâlfâit puternic de aripi, lăsându-se din nou la pământ, pe spațiile eliberate de lume.
Din când în când grupurile se dădeau la o parte din fața lecticilor în care se zăreau chipuri elegante de femei sau capetele de senatori și cavaleri, cu trăsături sleite și obosite de viață. Mulțimea repeta în cele mai diverse limbi, cu voce tare, numele lor, adăugând porecle, ironii sau laude. Printre grupurile învălmășite își făceau loc în răstimpuri, pășind măsurat, detașamente de ostași sau vigili{34}, care mențineau ordinea pe străzi. Limba greacă se auzea în jur la fel de des ca și cea latină.
Vinicius, care nu mai fusese de mult în oraș, se uita cu oarecare curiozitate la roiul acela de oameni și la Forum Romanum, care domina valurile omenirii, dar care era în același timp înecat de aceste valuri. Petronius, ghicind gândul tovarășului său, îl numi „cuibul quiriților — fără quiriți{35}”. Într-adevăr, romanii de baștină aproape că dispăreau în mulțimea aceasta formată din toate neamurile și popoarele.
Puteai să vezi etiopieni, uriași cu părul blond din îndepărtatul nord, britani, gali și germani, oameni din Sericum cu ochii oblici, oameni de pe malurile Eufratului sau ale Indului, cu bărbile vopsite în culoarea cărămizii, sirieni de pe malurile Orontului, cu ochi negri, languroși; locuitori ai pustiurilor, arabi uscați ca osul, evrei cu pieptul supt, egipteni cu veșnicul lor surâs impasibil pe față, numizi și africani; greci din Hellada, care dirijau orașul în aceeași măsură ca și romanii, însă îl conduceau prin știință, artă, înțelepciune și șarlatanie, greci din insule și din Asia Mică și din Egipt și din Italia și din Galia Narbonensis.
Din mulțimea sclavilor cu urechile găurite nu lipsea nici populația liberă și trândavă pe care împăratul o distra, o hrănea și chiar o îmbrăca, și nici călătorii liberi atrași în marele oraș de ieftinătatea vieții și perspectivele Fortunei; nu lipseau nici negustorii, nici preoții lui Serapis{36} cu ramuri de palmier în mână, nici preoți de-ai zeiței Isis{37}, pe ale cărei altare se aduceau mai multe jertfe decât în templul lui Jupiter de pe Capitoliu, nici preoții Cibelei{38}, ducând în mâini mănunchiuri de orez auriu și nici chiar preoți ai zeităților împrumutate de la alte popoare, dansatoare orientale cu mitre în culori țipătoare pe cap, vânzători de amulete și îmblânzitori de șerpi, magi din Caldeea și, în sfârșit, oameni fără nicio ocupație, care se prezentau săptămânal la magaziile de pe malul Tibrului după grâu, se băteau pentru bilete de loterie la circ, își petreceau nopțile în casele într-o rână din cartierul de dincolo de Tibru, iar zilele însorite și calde în criptoporticele și în cârciumile murdare din Subura, pe podul Milvius sau în fața „insulelor” celor avuți, unde, din când în când, li se aruncau resturile de la masa sclavilor.
Petronius era bine cunoscut de aceste mulțimi. La urechile lui Vinicius ajungeau mereu vorbele: „Hic est!” — „El este!” Era iubit pentru generozitatea lui, dar popularitatea îi sporise mai ales de când se aflase că vorbise în fața împăratului împotriva condamnării la moarte a întregii „familii”, adică a tuturor sclavilor prefectului Pedanius Secundus, fără deosebire de sex și vârstă, pentru că unul din ei, într-un moment de disperare, îl omorâse pe acest monstru. De fapt, Petronius repeta tuturor că lui îi fusese indiferent și că vorbise împăratului numai în particular, ca arbiter elegantiarum, ale cărui sentimente estetice s-au revoltat în fața unui asemenea măcel barbar, demn de niște sciți, nu de romani. Totuși, poporul, care se revoltase din pricina acestui masacru, ținea de-atunci la Petronius.
Lui însă nu-i păsa de asta. Ținea minte că același popor îl iubise și pe Britanicus, otrăvit de Nero, și pe Agripina ucisă din porunca aceluiași, și pe Octavia sufocată în Pandataria{39} după ce i-au fost deschise vinele în abur cald, și pe Rubelius Plautus cel exilat, și pe Thraseas, căruia orice dimineață îi putea aduce condamnarea la moarte. Dragostea poporului putea fi considerată mai degrabă drept rău prevestitoare, iar scepticul Petronius era în același timp un superstițios. Disprețuia mulțimea din două motive: întâi, ca aristocrat, și pe urmă, ca estet. Cei care duhneau de la bobul prăjit purtat în sân și erau veșnic răgușiți și transpirați, căci jucau „mora” pe la colțurile străzilor și prin peristile, nu erau demni în ochii lui să poarte numele de oameni.
De aceea, fără să răspundă deloc la aplauze, nici la sărutările trimise cu mâna inutil, îi relata lui Marcus povestea lui Pedanius, ironizând caracterul schimbător al gloatei care, a doua zi după amenințătoarea revoltă, îl aplaudase pe Nero, în timp ce trecea spre templul lui Jupiter Stator. În fața librăriei lui Avirunus, porunci să oprească, coborî și cumpără un manuscris frumos împodobit pe care i-l dădu lui Vinicius.
— E un dar pentru tine — zise el.
— Mulțumesc — răspunse Vinicius.
Dar după ce se uită la titlu, îl întrebă:
— Satyricon{40}? E ceva nou. De cine?
— De mine. Dar nu vreau să merg pe urmele lui Rufinus, a cărui poveste voiam să ți-o spun, nici pe ale lui Fabricius Veiento, de aceea nu știe nimeni acest lucru și nici tu să nu-l spui cuiva.
— Spuneai că nu scrii versuri — zise Vinicius, uitându-se în manuscris —, iar aici văd proză înțesată cu versuri.
— Când ai să citești, să fii atent la petrecerea lui Trimalchion{41}. În privința versurilor, m-am scârbit de ele de când Nero scrie o epopee. Ascultă! Vitelius, când vrea să-și ușureze stomacul, folosește un bețișor de fildeș pe care-l vâră pe gât; alții se folosesc de pene de flamingo înmuiate în ulei sau în zeamă de cimbrișor. Eu, în schimb, citesc poeziile lui Nero, iar efectul este instantaneu. Pe urmă le pot lăuda, dacă nu cu conștiința curată, cel puțin cu stomacul ușurat.
Zicând acestea, opri din nou lectica în fața aurarului Idomen și după ce rezolvă problema gemelor, porunci să fie dusă lectica direct la casa lui Aulus.
— Pe drum — zise el —, ca dovadă a ceea ce înseamnă amorul propriu al autorului, am să-ți spun povestea lui Rufinus.
Înainte de a începe însă, cotiră pe Vicus Patricius și ajunseră imediat în fața casei lui Aulus. Un ianitor{42} tânăr și solid le deschise ușa care ducea la ostium{43} și deasupra căreia o coțofană închisă în colivie îi salută, țipând: „Salve!”
Trecând spre adevăratul atrium, Vinicius spuse:
— Ai observat că aici portarul nu-i legat în lanțuri?
— E o casă ciudată — răspunse în șoaptă Petronius. — Știi, desigur, că Pomponia Graecina a fost suspectată că ar împărtăși superstiția aceea răsăriteană, care constă în slăvirea unui oarecare Christos. Se pare că datorează treaba aceasta Crispinillei, care s-ar fi răzbunat astfel pe ea, neputându-i ierta Pomponiei că s-a mulțumit cu un singur soț toată viața. Univira!… Astăzi la Roma e mai ușor să găsești un platou cu ciuperci din Noricum{44}. A fost judecată de tribunalul ginții…
— Ai dreptate, e o casă ciudată. Am să-ți povestesc pe urmă ce-am auzit și ce-am văzut aici.
Între timp, pătrunseră în atrium. Sclavul care îndeplinea aici oficiile gazdei, numit atriensis, trimise nomenclatorul să anunțe sosirea oaspeților, în timp ce servitorii le aduseră scaune și scăunele sub picioare. Petronius, care, închipuindu-și că în casa aceasta austeră domnește o veșnică tristețe, nu pusese niciodată piciorul aici, acum se uita în juru-i oarecum mirat și parcă dezamăgit, căci atrium-ul făcea o impresie mai curând veselă.
Din tavan, printr-o deschizătură mare, cădea un snop de lumină strălucitoare, răsfrângându-se în mii de scântei în jetul de apă al fântânii arteziene. Bazinul pătrat cu fântână în mijloc, destinat captării ploii care ar cădea prin deschizătura din tavan, numit impluvium, era înconjurat cu anemone și crini. Se pare că în casa asta crinii erau iubiți îndeosebi, fiindcă se găseau tufe întregi, și albi și roșii, și mai erau, în sfârșit, iriși de culoarea safirului, ale căror petale delicate păreau argintate cu pulbere de apă.
În mușchiul umed, în care erau ascunse ghivecele cu crini, și printre frunze, se zăreau statuete de bronz reprezentând copii sau păsări acvatice. La un colț, o căprioară turnată tot din bronz își apleca spre apă capul verzui, brumat de umezeală, de parc-ar fi vrut să se adape. Podeaua din atrium era de mozaic; pereții, în parte acoperiți cu marmură roșie, în parte pictați cu pomi, pești, păsări și grifoni, atrăgeau privirile prin jocul lor de culori.
Tocurile ușilor dinspre încăperile vecine erau împodobite cu plăci din carapace de broască țestoasă sau chiar din fildeș; pe lângă pereți, între uși, se aflau statuile strămoșilor lui Aulus. Pretutindeni se vedea o îndestulare tihnită, departe de a fi luxoasă, dar nobilă și sigură de sine.
Petronius, care locuia într-o casă incomparabil mai arătoasă și mai elegantă, nu putu totuși găsi aici niciun lucru care să supere simțul lui de frumos și tocmai voia să-i comunice această observație și lui Vinicius, când un sclav velarius{45} dădu la o parte draperia care despărțea atrium de tablinum{46} și din adâncul casei apăru, venind în grabă, Aulus Plautius.
Era un om care se apropia de amurgul vieții, cu capul cărunt, dar viguros, cu o față energică, cu bărbia lată aducând, din profil, cu un cap de vultur. De data aceasta, avea zugrăvită pe chip o oarecare nedumerire, ba poate chiar neliniște, pricinuită de vizita neașteptată a prietenului, amicului și confidentului lui Nero.
Petronius, care era un om de lume rafinat și mult prea pătrunzător ca să nu-și dea seama de asta, după primele saluturi anunță, cu toată elocința și iscusința de care era capabil, că venise să mulțumească pentru îngrijirea pe care a primit-o în această casă fiul surorii sale, că numai recunoștința este motivul vizitei lui și că și-a luat această îndrăzneală numai fiindcă el și cu Aulus se cunosc de mult.
La rândul lui, Aulus îl asigură că vizita îi face plăcere; cât despre recunoștință, mărturisi că el însuși îi este îndatorat, deși Petronius cu siguranță nici nu bănuiește care sunt motivele.
Într-adevăr, Petronius nu le bănuia. În zadar ridică ochii de culoarea alunei și se strădui să-și amintească de cel mai mic serviciu făcut lui Aulus sau altcuiva. Nu-și amintea de niciunul, poate doar cu excepția aceluia pe care dorea acum să i-l facă lui Vinicius. Probabil c-a făcut ceva asemănător în mod întâmplător, numai întâmplător.
— Îl iubesc și-l prețuiesc mult pe Vespasian — spuse Aulus —, căruia i-ai salvat viața când a avut o dată ghinionul să adoarmă ascultând versurile împăratului.
— A fost un noroc pentru el — spuse Petronius —, fiindcă nu le-a mai auzit, însă nu neg că s-ar fi putut termina cu o nenorocire. Barbă-Arămie ținea neapărat să-i trimită un centurion cu recomandarea prietenească de a-și deschide venele.
— Iar tu, Petronius, ai râs de el.
— Da, sau mai degrabă, dimpotrivă: i-am spus că dacă Orfeu{47} a știut să adoarmă fiarele prin cântec, succesul lui este cel puțin egal, de vreme ce a reușit să-l adoarmă pe Vespasian. Pe Ahenobarbus poți să-l dezaprobi, cu condiția ca sub o mică dezaprobare să se ascundă o mare lingușire. Iubita noastră Augusta Poppea înțelege perfect acest lucru.
— Din păcate, așa-s vremurile! — răspunse Aulus. — Îmi lipsesc doi dinți în față de la o piatră aruncată de mâna unui britan și din cauza asta vorbirea mea a devenit șuierătoare, totuși, cele mai fericite clipe din viața mea le-am petrecut în Britania…
— Pentru că erau victorioase — completă Vinicius.
Petronius însă, temându-se că bătrânul comandant de oști o să înceapă să povestească despre războaiele sale îndepărtate, schimbă subiectul discuției. Spuse că în ținutul Praeneste țăranii au găsit un pui de lup mort, cu două capete, iar în timpul furtunii de-acum câteva zile, trăsnetul rupsese un colț din templul Lunei, ceea ce era nemaipomenit pentru o vreme de toamnă târzie ca acum. Un oarecare Cotta, care-i povestise acest lucru, adăugase că preoții templului prevestesc în legătură cu asta prăbușirea Romei sau cel puțin distrugerea unei case mari, ceea ce numai prin jertfe extraordinare s-ar putea evita.
Aulus, ascultând povestirile, își exprimă părerea că asemenea semne nu pot fi nesocotite. Poate că zeii s-au mâniat, deoarece crimele oamenilor au întrecut orice măsură, ceea ce-i lesne de înțeles, iar în acest caz jertfele de înduplecare ar fi foarte nimerite.
La care Petronius spuse:
— Casa ta, Plautius, nu este prea mare, deși în ea locuiește un om mare; a mea, ce-i drept, prea mare pentru un proprietar atât de umil, e de asemenea mică. Dacă e vorba de distrugerea unei case foarte mari, ca de exemplu „domus transitoria{48}”, atunci merită oare să depunem jertfe ca s-o salvăm de la pieire?
Plautius nu răspunse la această întrebare și rezerva lui îl cam șocă pe Petronius, căci, cu toate că nu prea făcea deosebire între bine și rău, nu era un denunțător și cu el se putea discuta în absolută siguranță. Așa că schimbă din nou discuția și începu să laude locuința lui Plautius, orânduită cu atâta bun gust.
— E o locuință veche — răspunse Plautius —, în care n-am schimbat nimic de când am moștenit-o.
După ce dădeai la o parte draperia ce despărțea atrium de tablinum, casa era deschisă de la un capăt la altul, așa că prin tablinum, prin peristil și sala următoare, numită oecus{49}, privirea străbătea până în grădină, care se vedea de departe ca un tablou luminos încadrat într-o ramă întunecată. Râsete vesele de copii se auzeau de acolo până în atrium.
— Ah, comandante — zise Petronius —, permite-ne să ascultăm de aproape râsul acesta sincer, care astăzi se aude atât de rar.
— Cu plăcere — răspunse Plautius, ridicându-se. — E micuțul meu Aulus și cu Ligia. Se joacă cu mingile. Cât despre râs, cred, Petronius, că-ți petreci toată vremea râzând.
— Viața e demnă de râs, deci râd — răspunse Petronius. — Aici însă râsul răsună cu totul altfel.
— Da, altfel — adăugă Vinicius. — Petronius nu râde toată ziua, ci mai degrabă toată noaptea.
Discutând astfel, străbătură casa în tot lungul ei și ajunseră în grădină, unde Ligia și micul Aulus se jucau cu mingile pe care sclavii, destinați special acestei distracții și numiți spheristae, le adunau de pe jos și li le dădeau în mână. Petronius aruncă o privire fugitivă spre Ligia. Micul Aulus, zărindu-l pe Vinicius, alergă să-l salute, în timp ce acesta, înaintând, înclină capul în fața frumoasei fete, care se oprise cu mingea în mână, cu părul cam răvășit, înfierbântată de joacă, rumenă la față.
Însă în triclinium-ul din grădină, umbrit de iederă, viță și liane, stătea Pomponia Graecina; se duseră deci să o salute. Petronius, deși nu frecventa casa lui Plautius, o cunoștea pe Pomponia, căci o întâlnea la Antistia, fiica lui Rubelius Plautus, și apoi în casa lui Seneca și la Pollion. Nu-și putu stăpâni nici acum un fel de uimire pe care i-o provoca fața ei tristă, dar senină, noblețea figurii ei, a mișcărilor și a cuvintelor sale. Pomponia îi contrazicea în așa măsură părerile despre femei, încât acest bărbat, stricat până în măduva oaselor și sigur de sine ca nimeni altul în toată Roma, nu numai că simțea pentru ea un anumit respect, dar își pierdea chiar într-o anumită măsură siguranța de sine. Și iată că acum, mulțumindu-i pentru îngrijirea dată lui Vinicius, rosti parcă fără voie cuvântul „domina”, care nu-i trecea niciodată prin minte când vorbea de exemplu cu Calvia Crispinilla, Scribonia, Valeria, Solina sau alte femei din societatea înaltă. După salutări și mulțumiri, începu imediat să se plângă că Pomponia este văzută atât de rar, că nu poate fi întâlnită nici la circ, nici în amfiteatru, iar ea răspunse liniștit, punând mâna pe mâna soțului ei:
— Îmbătrânim și amândurora ne place tot mai mult liniștea casei.
Petronius vru să protesteze, dar Aulus Plautius adăugă cu vocea lui șuierătoare:
— Și ne simțim tot mai străini printre oamenii care chiar și pe zeii noștri romani îi numesc cu nume grecești.
— De la o vreme zeii au ajuns simple figuri de stil ale retoricii — spuse nepăsător Petronius — și fiindcă retorica am învățat-o de la greci, chiar și mie, de exemplu, îmi vine mai ușor să spun Hera decât Iunona.
Spunând acestea, întoarse privirea spre Pomponia, dând parcă de înțeles că în fața ei nicio altă zeitate nu i-ar fi putut veni în minte. Pe urmă, începu s-o contrazică cu privire la bătrânețe: „E adevărat că oamenii îmbătrânesc repede, însă numai aceia care trăiesc o altfel de viață și, în afară de asta, există obraji de care Saturn{50} se pare că a uitat.” Petronius spuse aceste cuvinte, strecurând în ele chiar o anumită doză de sinceritate, deoarece Pomponia Graecina, deși cobora dincolo de amiaza vieții, păstrase o neobișnuită prospețime a pielii și, având un cap mic și obraji ca de copil, cu toate că purta rochii mohorâte și era gravă și tristă, uneori făcea impresia unei femei foarte tinere.
Între timp, micul Aulus, care se împrietenise cu Vinicius, se apropie și îl chemă să joace mingea cu ei. În urma băiatului intră și Ligia în triclinium. Sub perdeaua de iederă, cu pete de lumină tremurându-i pe față, îi apăru acum lui Petronius mai frumoasă decât la prima vedere și într-adevăr asemănătoare unei nimfe. Deoarece nu-i vorbise până acum, se ridică, își plecă capul în fața ei și, în loc de formulele obișnuite de salut, începu să citeze cuvintele cu care Ulise a salutat-o pe Nausicaa:
„Nu știu de ești zeiță sau fată muritoare, Dar dacă ești locuitoare a nefericitului pământ, Binecuvântați să-ți fie tatăl și mama dimpreună, Binecuvântați frații…”
Chiar și Pomponiei îi plăcu politețea rafinată a acestui om de lume. În ceea ce o privea, Ligia îl ascultă tulburată, roșind, fără a îndrăzni să ridice ochii. Treptat însă, pe la colțurile gurii începu să-i tremure un zâmbet ștrengăresc. Fața ei trăda lupta dintre sfiala feciorelnică și dorința de a răspunde și se vede că aceasta din urmă învinse, căci, uitându-se deodată la Petronius, îi răspunse prin cuvintele aceleiași Nausicaa, citându-le dintr-o răsuflare, nițel cam școlărește:
„Nu ești un oarecare și n-ai un chip de rând. …”
După aceste cuvinte, se răsuci pe călcâie și o luă la fugă, ca o pasăre speriată.
De astă dată, fu rândul lui Petronius să se mire — căci nu se așteptase să audă versurile lui Homer din gura unei fete de a cărei origine barbară aflase de la Vinicius. Privi întrebător spre Pomponia, ea însă nu-i putea răspunde, fiindcă în clipa aceea se uita, zâmbind, la bătrânul Aulus, al cărui chip exprima mândrie, întrucât el nu știa să-și ascundă sentimentele. În primul rând, se atașase de Ligia ca de propriul lui copil, iar în al doilea rând, cu toate vechile prejudecăți romane care cereau să tune și să fulgere împotriva limbii grecești și a răspândirii ei, considera totuși cunoașterea ei o culme a bunelor maniere. El personal nu izbutise să o învețe bine, lucru pentru care suferea în ascuns, așa că era bucuros acum că acestui patrician distins și totodată literat, care probabil ar fi fost gata să considere casa lui drept barbară, i s-a răspuns în limba și cu versurile lui Homer.
— Avem un pedagog grec — zise el, adresându-se lui Petronius —, care dă lecții băiatului nostru, iar fata asistă și ea. E doar o pitulice, dar o pitulice drăgălașă, cu care ne-am obișnuit amândoi.
Petronius se uita printre frunzele de iederă și caprifoi la cei trei care se jucau în grădină. Vinicius își scoase toga și, rămânând numai în tunică, arunca mingea în aer, iar Ligia, care stătea în fața lui cu brațele ridicate, se străduia să o prindă. La prima vedere, fata nu făcuse cine știe ce impresie asupra lui Petronius. I se păruse cam slabă.
Însă în clipa când o privise în triclinium mai îndeaproape, se gândise că așa ar putea să arate aurora — și, ca un cunoscător, înțelese că este o ființă deosebită.
Observase și cântărise totul: și fața roză, transparentă, și buzele proaspete parcă așteptând sărutul, și ochii albaștri ca azurul mărilor, și paloarea de alabastru a frunții, și bogăția părului cu cârlionții lucind ca bronzul de Corint sau chihlimbarul, și gâtul sprinten, și curba divină a umerilor, și întreaga ei făptură mlădioasă, suplă, tânără ca tinerețea lunii mai și a florilor de curând înflorite. Se trezise în el artistul, adoratorul frumuseții, care simțea că pe statuia acestei fete s-ar putea scrie: „Primăvara”. Își aminti brusc de Chrysothemis și un râs amar îl crispă. Cu părul ei presărat cu pudră aurită, cu sprâncenele ei înnegrite, ușor fanată, îi apăru ca un trandafir trecut care începe să-și scuture petalele. Totuși întreaga Romă îl invidia pentru Chrysothemis. Își aminti apoi de Poppea — și prea faimoasa Poppea i se păru de asemenea o mască neînsuflețită, de ceară. În fata aceasta cu forme tanagriene era nu numai primăvară — era și o Psyche{51} radioasă care străbătea prin trupul ei de trandafir așa cum raza luminează prin cristalele unui policandru.
„Vinicius are dreptate”, se gândi el, „iar Chrysothemis a mea e bătrână, bătrână… ca Troia!”
După aceea, adresându-i-se Pomponiei Graecina și arătând spre grădină, zise:
— Acum înțeleg, domina, că avându-i pe dânșii, preferați să stați acasă decât să mergeți la petreceri, la Palatin sau la arenă.
— Da — răspunse ea, întorcând privirile spre micul Aulus și Ligia.
Bătrânul comandant începu să spună povestea fetei și ceea ce auzise cu ani în urmă de la Atelius Hister despre poporul ligienilor care locuiește în nordul întunecos.
În ăst timp, ceilalți terminaseră jocul cu mingea și o vreme se plimbară pe nisipul grădinii, deslușindu-se pe fondul negru de mirt și chiparoși ca trei statui albe. Ligia îl ținea de mână pe micul Aulus. După ce se plimbară puțin, se așezară pe o bancă lângă piscina care ocupa mijlocul grădinii. Îndată însă, Aulus se ridică grăbit să-și facă de joacă, speriind peștii din apa transparentă. Vinicius continua convorbirea începută în timpul plimbării.
— Așa-i — zise, și vocea-i profundă tremura. — Imediat ce am aruncat toga praetexta{52}, am fost trimis la legiunile din Asia. Nu cunosc orașul, nici viața, nici dragostea. Știu pe dinafară câte ceva din Anacreon și Horațiu, dar n-aș fi în stare să vorbesc în versuri ca Petronius, atunci când mintea mi se tulbură de admirație și nu mai găsește cuvinte s-o exprime. Când eram copil, mergeam la școala lui Musonius, care ne spunea că fericirea constă în a voi ceea ce voiau zeii — deci fericirea ar depinde de voința noastră. Eu însă cred că există o altă fericire, mai mare și mai scumpă, care nu depinde de voință și pe care numai dragostea ți-o poate da. Zeii înșiși caută această fericire, așa că și eu, o, Ligia, care până acum n-am cunoscut dragostea, mergând pe urmele lor, o caut pe aceea care ar voi să-mi dea fericirea…
Tăcu și o vreme nu se mai auzi decât plescăitul ușor al pietricelelor, pe care micul Aulus le arunca în apă, speriind peștii. Curând însă, Vinicius continuă să vorbească cu o voce și mai moale, și mai șoptită:
— Îl știi poate pe Titus, fiul lui Vespasian? Se spune că abia ieșit din vârsta copilăriei s-a îndrăgostit cu atâta patimă de Berenice, încât de dor era gata să moară… Așa aș fi în stare să iubesc și eu, o, Ligia!… Bogăția, gloria și puterea — sunt fum! Neant! Bogatul găsește pe unul și mai bogat decât sine, gloria oricui poate fi întunecată de gloria mai mare a altuia, cel puternic e învins de altul și mai puternic… Dar oare împăratul sau zeii înșiși pot încerca o bucurie mai mare sau pot să fie mai fericiți decât muritorul de rând, atunci când strânge la piept ființa dragă sau când sărută buzele iubite… Da, dragostea ne face egali cu zeii, o, Ligia!…
Ea ascultă neliniștită, mirată. În anumite momente avea impresia că Vinicius cântă un cântec ciudat, care, picurând în urechile ei, îi aprinde sângele în vine. În același timp însă își simțea trupul moleșit, ca de un leșin. O înfiora spaima și o neînțeleasă bucurie… I se părea că el vorbește despre lucruri la care și ea se gândise mereu înainte, dar pe care nu le înțelesese până acum. Vorbele lui trezeau într-însa un simțământ care până atunci dormise; în clipa aceea, visul tulbure lua forme tot mai clare, mai atrăgătoare, mai frumoase.
Soarele trecuse de mult dincolo de Tibru și coborâse spre dealul Janiculus. Lumina lui roșie se revărsa peste chiparoșii nemișcați, umplând aerul de irizări arămii. Ligia își ridică ochii azurii parcă trezită din somn, uitându-se la Vinicius și deodată — cum stătea în lumina asfințitului, aplecat spre ea, cu dorul tremurându-i în priviri — îi apăru mai frumos decât toți oamenii și decât toți zeii greci și romani ale căror statui le văzuse pe frontoanele templelor. El o prinse ușor cu degetele de mână, mai sus de încheietură, și întrebă:
— Oare, Ligia, nu ghicești de ce-ți spun toate astea?…
— Nu! — șopti ea atât de încet, că Vinicius abia o auzi.
N-o crezu însă și, ținându-i mâna tot mai strâns, era gata s-o ducă la inimă, care-i bătea ca un ciocan, și să-i mărturisească dragostea lui mistuitoare, când pe poteca mărginită de mirt apăru bătrânul Aulus care, apropiindu-se, zise:
— Soarele apune, așa că feriți-vă de răcoarea serii, nu glumiți cu Libitina{53}…
— Nu mi-am pus încă toga — răspunse Vinicius —, dar n-am simțit răcoarea.
— Abia se mai zărește jumătate din disc, după deal — răspunse bătrânul războinic. — Unde-i clima dulce a Siciliei? Acolo seara, poporul se adună în piețe și, cântând în cor, își ia rămas bun de la Phoebus care asfințește.
Uitând că adineauri el însuși îl avertizase de pericolul Libitinei, începu să povestească despre Sicilia unde avea proprietăți și o moșie mare, la care ținea mult. Mărturisi că se gândise să se mute în Sicilia și să-și sfârșească viața acolo, în liniște. E sătul de chiciură cel căruia iarna i-a albit de pe acum părul. Încă n-au căzut frunzele din pomi și deasupra orașului mai râde încă cerul blând, dar când va cădea zăpada în munții Albani și zeii vor trimite viforul rece să măture Campania, atunci cine știe dacă n-are să se mute cu toată casa la locuința sa liniștită de la țară.
— Vrei să părăsești Roma, Plautius? — întrebă Vinicius cu subită neliniște.
— De mult doresc s-o părăsesc — răspunse Aulus. — Acolo e mai multă liniște și mai mare siguranță.
Și începu din nou să-și laude livezile, turmele, casa ascunsă în mijlocul grădinilor verzi și dealurile acoperite cu cimbru și cimbrișor, printre care bâzâie roiurile de albine. Vinicius însă nu era atent la aceste povestiri bucolice — se gândea numai că ar putea s-o piardă pe Ligia și se uita la Petronius de parcă numai de la el aștepta salvarea.
În acest timp Petronius, stând alături de Pomponia, privea încântat la apusul soarelui, la grădină și la oamenii de lângă piscină. Veșmintele lor albe pe fondul întunecat al mirtului străluceau în razele asfințitului ca aurul. Amurgul împrăștia pe cer culori de purpură și violet, jucând în ape ca de opal. Bolta devenea cu încetul liliachie. Siluetele negre ale chiparoșilor se reliefau și mai clar decât în timpul zilei, iar peste oameni, peste copaci și peste întreaga grădină se lăsa liniștea înserării.
Pe Petronius îl izbi liniștea asta și îl izbi mai ales înfățișarea oamenilor. Pe chipul Pomponiei, al bătrânului Aulus, al băiatului lor și al Ligiei strălucea o lumină cum nu mai văzuse pe fețele care-l înconjurau zi de zi, sau mai degrabă noapte de noapte; împăcare și seninătate, care izvorau din viața pe care o trăiau aici cu toții. Se gândi cu oarecare uimire că totuși s-ar putea să existe o frumusețe și o plăcere pe care el, alergând veșnic după frumusețe și plăcere, să nu le fi gustat. Nu putu să țină pentru sine acest gând, deci, întorcându-se spre Pomponia, zise:
— Constat, surprins, cât de diferită este lumea voastră de lumea pe care o cârmuiește Nero al nostru.
Dar ea, îndreptându-și fața-i mică spre asfințit, spuse cu simplitate:
— Lumea nu este condusă de Nero, ci de Cel-de-Sus.
Se lăsă o clipă de tăcere. Lângă triclinium se auziră apropiindu-se pe alee pașii bătrânului comandant, ai lui Vinicius, ai Ligiei și ai micului Aulus — însă, înainte să fi ajuns ei acolo, Petronius mai întrebă:
— Deci tu crezi în zei, Pomponia?
— Cred în Dumnezeu, care este unul, drept și atotputernic — răspunse soția lui Aulus Plautius.
Note
{25} Prânz.
{26} Camera de culcare în casele romane.
{27} Sclavi care își urmau pe jos stăpânul.
{28} Tribun al plebei (anul 376 î.e.n.); izbutește să treacă câteva legi favorabile acesteia.
{29} Hamadriade — nimfe ale arborilor, care se nășteau și mureau odată cu copacul de care țineau.
{30} Iubitule!
{31} Plinius cel Bătrân (Caius Plinius Secundus — 23 sau 24–79), istoric, literat și filolog roman. Dintre operele sale s-a păstrat Istoria naturală, concepută ca o enciclopedie. A murit cu prilejul erupției Vezuviului, încercând să studieze îndeaproape fenomenul.
{32} Apicius era numele a patru faimoși gastronomi romani.
{33} Tribune de pe care se rosteau discursuri, așezate în mijlocul forului roman.
{34} Vigiles — membrii cohortelor puse sub comanda unui prefect, însărcinate mai ales cu paza orașului în timpul nopții, dar care aveau totodată și misiunea de pompieri sau agenți de circulație.
{35} Quirites — nume sub care erau desemnați romanii.
{36} Zeu egiptean din perioada ptolemeică, al cărui cult era destul de răspândit în Imperiul roman.
{37} Zeița naturii fecunde și a maternității la vechii egipteni. În epoca greco-romană, cultul ei s-a răspândit sub diferite forme în tot bazinul mediteranean.
{38} Divinitate antică frigiană; personifică natura ca izvor al vieții.
{39} Insuliță în Marea Tireniană, vestită ca loc de exil. Acolo au fost exilate Iulia, fiica lui Augustus, Agripina, soția lui Germanicus, și Octavia, prima soție a lui Nero.
{40} Pamflet satiric, în care se descriu, se pare, și unele moravuri din timpul domniei lui Nero.
{41} Libert foarte bogat, unul dintre personajele pamfletului.
{42} Portar.
{43} Poartă, intrare.
{44} Provincie romană situată pe teritoriul Austriei de azi.
{45} Ușier.
{46} Inițial sală de mâncare. Apoi s-a numit așa salonul, unde se păstra și arhiva familiei.
{47} După mitologie, cântăreț sau poet trac. Se spune că la auzul cântecului său animalele sălbatice se îmblânzeau, arborii își mișcau ramurile în cadență, apele își opreau cursul.
{48} Nero a prelungit palatul imperial în afara Palatinului, peste Velia și partea superioară a Viei Sacre până la Esquilin. Pe această colină a construit „domus transitoria”, dispărut în incendiul din 64.
{49} La început cuvântul desemna întreaga casă, apoi o sală spațioasă, amenajată pentru banchete.
{50} Zeul timpului.
{51} În mitologia greacă personificare a sufletului omenesc sub forma unei fete gingașe. Aici în sensul cuvântului grecesc de suflet.
{52} Pe care o purtau adolescenții.
{53} Zeița voluptății și a morții.