Vestea despre miraculoasa salvare a Ligiei se răspândi repede printre puținii creștini rămași. Credincioșii începură să vină s-o vadă pe aceea asupra căreia se revărsase bunătatea lui Christos. Veni mai întâi tânărul Nazarius cu Miriam, la care continua să se ascundă apostolul Petru, iar după ei veniră și alții. Toți laolaltă, împreună cu Vinicius, Ligia și sclavii creștini ai lui Petronius, îl ascultau cu evlavie pe Ursus povestind cum a răsunat în sufletul lui o voce care i-a poruncit să lupte cu fiara, și toți plecau îmbărbătați, cu speranța că Christos n-are să îngăduie totuși să fie nimiciți până la unul adepții Săi, până când va veni El însuși la judecata cea aspră. Speranța asta le mai întărea inimile, căci prigoana nu încetase încă. Cine era denunțat că-i creștin era luat imediat de vigilii orașului la închisoare. Victimele erau mai puține, cea mai mare parte a credincioșilor fiind prinși și schingiuiți. Cei rămași, fie că părăsiseră Roma și așteptau în provinciile îndepărtate trecerea furtunii, fie se ascundeau, neîndrăznind să se adune pentru rugăciuni comune decât în nisipăriile din afara orașului. Erau totuși urmăriți și, deși jocurile se terminaseră, erau păstrați pentru următoarele sau judecați imediat. Cu toate că poporul roman nu mai credea că creștinii ar fi autorii incendiului orașului, totuși aceștia erau declarați dușmanii omenirii și ai statului, iar edictul împotriva lor continua să fie în vigoare ca și înainte.
Apostolul Petru nu îndrăzni multă vreme să apară în casa lui Petronius. În cele din urmă, într-o seară, Nazarius anunță venirea lui. Ligia, care putea acum să umble, și Vinicius alergară în întâmpinarea lui și-i îmbrățișară picioarele, iar el îi salută cu emoție, fiindcă nu-i mai rămăseseră multe oi în turma pe care i-o încredințase Christos și a cărei soartă o plângea acum inima lui mare. Când Vinicius îi spuse: „Doamne! Datorită ție, Mântuitorul mi-a redat-o”, el spuse: „Ți-a redat-o pentru credința ta și pentru ca să nu amuțească toate buzele care slăvesc numele Lui”. Poate că se gândea în clipa aceea la miile de credincioși sfârtecați de fiare, la crucile din arene și la stâlpii de foc din grădinile „Fiarei”, căci vorbise cu mare tristețe. Vinicius și Ligia observară că părul lui albise complet, trupul i se încovoiase, iar pe față avea întipărită atâta amărăciune, de parcă el ar fi îndurat toate chinurile prin care trecuseră victimele furiei și nebuniei lui Nero. Amândoi însă erau convinși că, de vreme ce Christos s-a supus El însuși chinurilor și morții, nu poate să le ocolească nimeni. Li se sfâșia inima, văzându-l pe apostol apăsat de povara anilor, greutăților și durerii. Vinicius, care voia s-o ducă pe Ligia peste câteva zile la Neapolis, unde urma s-o întâlnească pe Pomponia și să meargă mai departe în Sicilia, îl imploră să părăsească Roma împreună cu ei.
Apostolul puse mâna pe creștetul lui și răspunse:
— Aud în suflet cuvintele Domnului, care, pe malul lacului Tiberiadei, mi-a spus: „Dac-ai fi mai tânăr, te-ai încinge și-ai merge unde-ai vrea, dar după ce-ai îmbătrânit, întinzi mâinile să te încingă altul și să te ducă acolo unde tu nu vrei”. E drept deci să merg după turma mea.
Ei rămaseră tăcuți, neînțelegând ce spune, și el adăugă:
— Truda mea ajunge la capătul ei, iar odihna am să mi-o aflu abia în casa Domnului.
Iar pe urmă le mai spuse:
— Țineți minte că v-am iubit cum își iubește un tată copiii, și ceea ce veți face în viață să faceți spre lauda Domnului.
Ridică, tremurând, mâna lui bătrână și-i binecuvântă, iar ei se lipiră de el, simțind că asta-i poate ultima binecuvântare pe care au s-o primească de la el.
Le-a fost scris să-l mai vadă o dată. Câteva zile mai târziu, Petronius a adus vești îngrozitoare din Palatin. Se descoperise acolo că unul dintre liberții împăratului era creștin. S-au găsit la el epistolele apostolilor Petru și Pavel din Tars, precum și scrisorile lui Iacov, Iuda și Ioan. Șederea lui Petru la Roma era cunoscută dinainte lui Tigellinus, fusese însă convins că și el pierise împreună cu miile de coreligionari. Acum ieși la iveală că cei doi capi ai noii credințe mai sunt încă în viață și se află în capitală. Se hotărî să fie găsiți și prinși cu orice preț, socotindu-se că abia odată cu moartea lor o să fie smulse ultimele rădăcini ale sectei dușmănoase. Petronius auzise de la Vestinus că împăratul însuși a dat ordin ca în decurs de trei zile Petru și Pavel din Tars să fie în închisoarea Mamertină și că au fost trimise detașamente întregi de pretorieni ca să scotocească prin toate casele din Transtiberim.
Auzind de asta, Vinicius se decise să meargă să-l avertizeze pe apostol. Seara, el și Ursus, îmbrăcați în mantii galice, cu fețele acoperite, se duseră la casa lui Miriam, unde stătea Petru, tocmai la capătul celălalt al Transtiberimului, la poalele dealului Ianiculus. În drum, văzură case înconjurate de ostași, conduși de niște oameni necunoscuți. Cartierul era neliniștit. În unele locuri se adunau grupuri de curioși. Ici și colo, centurionii îi cercetau pe cei prinși, întrebându-i de Petru-Simion și de Pavel din Tars.
Ursus și Vinicius ajunseră cu bine, înaintea soldaților, la locuința lui Miriam, în care îl găsiră pe Petru înconjurat de o mână de credincioși. Tymotheus, ajutorul lui Pavel din Tars, și Linus se aflau de asemenea lângă apostol.
Aflând de primejdie, Nazarius îi conduse pe toți printr-un coridor ascuns, până la poarta grădinii, iar de acolo, la niște cariere părăsite, la câteva sute de pași de poarta dinspre Ianiculus. Ursus trebui să-l ducă pe Linus în brațe, căci oasele acestuia, frânte în timpul torturilor, nu se vindecaseră încă. Odată ajunși în catacombă, se simțiră în siguranță și, la lumina torței pe care-o aprinse Nazarius, începură să se sfătuiască în șoaptă cum să salveze viața scumpă a apostolului.
— Doamne — îi spuse Vinicius — mâine în zori să te scoată Nazarius din oraș spre munții Albani. Acolo te vom găsi noi și te vom lua la Antium, unde așteaptă o corabie care trebuie să ne ducă pe noi doi la Neapolis și Sicilia. Fericită va fi ziua și ceasul când vei păși în casa mea și vei binecuvânta căminul meu.
Ceilalți îl aprobară, rugându-l pe apostol să primească.
— Ascunde-te, păstorule, căci nu mai poți rămâne în Roma. Păstrează adevărul viu, ca să nu piară odată cu noi și cu tine. Ascultă-ne pe noi, care te rugăm ca pe un tată.
— Fă asta în numele lui Christos! — spuseră ceilalți, agățându-se de veșmintele lui.
Iar el răspunse:
— Copiii mei! Cine știe ceasul pe care mi l-a hotărât Domnul?
Nu spuse însă că n-o să părăsească Roma. Șovăia el însuși, neștiind ce să facă. De multă vreme se strecurase în sufletul lui nesiguranța și chiar teama. Iată, turma lui era risipită, opera dărâmată, Biserica, pe care înainte de incendiul orașului o crescuse ca pe un copac minunat, se transformase în pulbere prin forța „Fiarei”. Nu mai rămăsese nimic în afară de lacrimi, nimic în afară de amintiri, chinuri și moarte. Sămânța dăduse roade bogate, dar diavolul le călcase în picioare. Armatele îngerilor nu veniseră în ajutor celor care pierdeau și iată că Nero tronează în continuare cu glorie asupra lumii, îngrozitor, mai puternic decât oricând, stăpânul tuturor mărilor și al întregului pământ. Adesea, pe când se afla singur, pescarul ridicase mâinile spre cer și întrebase: „Doamne! Ce să fac? Cum voi putea rămâne aici? Și cum să lupt eu, un bătrân neputincios, cu forța colosală a Răului, căruia i-ai permis să domnească și să învingă?”
Acesta era strigătul din adâncul durerii sale: „Nu mai sunt oile pe care mi-ai poruncit să le pasc, nu mai este Biserica Ta. E pustiu și doliu în cetatea Ta. Ce-mi poruncești acum? Să rămân aici sau să călăuzesc rămășițele turmei undeva peste mări, să slăvim acolo în taină numele Tău?”
Șovăia. Credea că adevărul viu nu piere și trebuie să învingă, dar se gândea uneori că n-a venit încă timpul, că va veni abia atunci când Domnul va coborî pe pământ în ziua judecății, cu slavă și cu puterea Lui nemărginită, mai mare decât cea a lui Nero.
Se gândea că, dacă va părăsi Roma, credincioșii vor veni după el, iar el îi va duce în pădurile umbroase ale Galileii, pe malul apei liniștite a Mării Tiberiada, la păstorii pașnici ca niște porumbei sau ca oile care pasc acolo pe pajiștile cu cimbru și nard. Inima lui ostenită tânjea din zi în zi mai mult după liniște și repaos, după lacul cunoscut, după Galileea, și tot mai des se adunau lacrimi în ochii bătrânului.
Iar când, pentru o clipă, se decidea, îl încerca neliniștea. Cum să părăsească orașul acesta în care s-a vărsat atâta sânge de martiri și unde atâția credincioși au mărturisit adevărul în clipa morții? Tocmai el să se ferească de jertfă? Și ce va răspunde când Domnul are să-l întrebe? „Cum! Ei au murit pentru credința lor, iar tu ai fugit?”
Nopțile și zilele lui se scurgeau în grijă și frământare. Cei pe care-i sfârtecaseră leii, care fuseseră răstigniți pe cruce, arși în grădinile împăratului, adormiseră întru Domnul după clipele de chin, iar el n-avea somn și îndura chinuri mai mari decât cele născocite de călăi pentru victimele lor. Zorile albeau adesea acoperișurile caselor, când el mai chema încă din adâncul inimii sale îndurerate:
— Doamne, doar Tu mi-ai poruncit să vin aici și să întemeiez cetatea Ta în acest cuib al Fiarei!
Treizeci și patru de ani trecuseră de la moartea Domnului său și nu aflase odihna. Cutreierase pământul cu toiagul în mână și povestise despre „vestea cea bună”. Puterile lui se epuizaseră în călătorii și greutăți până când, în cele din urmă, în această cetate, ca o inimă a omenirii, consolidase opera învățătorului. O singură suflare de foc a răului însă o mistuise. Lupta trebuia luată de la început. Și ce luptă! De o parte împăratul, senatul, poporul, legiunile cuprinzând într-un cerc de fier întreg pământul, nenumărate cetăți, nenumărate ținuturi, o putere cum nu mai văzuse omenirea, și de cealaltă parte el, atât de apăsat de vârstă și de trudă, încât mâinile-i tremurânde abia mai reușeau să țină toiagul de călător.
În anumite momente, își spunea că nu-i în puterea lui să se măsoare cu împăratul Romei și că opera asta n-o poate face decât Christos însuși.
Toate aceste gânduri, pline de frământare, reveneau în mintea lui acum, când asculta rugămințile ultimului grup dintre credincioșii săi, care repetau cu voci rugătoare:
— Ascunde-te, Rabbi, și scoate-ne și pe noi de sub puterea Fiarei.
În cele din urmă, își plecă și Linus fruntea chinuită în fața lui:
— Doamne — zise el — Mântuitorul ți-a poruncit să paști oile Sale, dar aici ele nu mai sunt sau nu vor mai fi mâine. Du-te acolo unde le mai poți încă afla. Cuvântul lui Dumnezeu încă mai dăinuiește și în Ierusalim, și în Antiohia, și în Efes, și în alte orașe. Ce obții dacă rămâi la Roma? Când ai să cazi, ai să sporești doar triumful Fiarei. Lui Ioan, Domnul nu i-a hotărât sfârșitul vieții. Pavel e cetățean roman și, fără judecată, nu-l pot da morții, însă dacă asupra ta, învățătorule, se va dezlănțui puterea infernului, atunci cei în care s-a năruit încrederea vor întreba: „Cine este deasupra lui Nero?” Tu ești piatra pe care se întemeiază Biserica lui Dumnezeu. Lasă-ne pe noi să murim, dar nu permite victoria Antichristului asupra Unsului lui Dumnezeu și nu te întoarce aici până când Domnul nu va înmuia inima celui care a vărsat sânge nevinovat.
— Privește lacrimile noastre! — repetau toți cei de față.
Lacrimi se scurgeau și pe fața lui Petru. După puțin timp, se ridică și, întinzând mâinile peste cei îngenuncheați, spuse:
— Fie slăvit numele Domnului! Facă-se voia Lui!