Plimbându-se prin grădiniță, Vinicius îi povesti în cuvinte puține, sincere, ceea ce mărturisise cu puțin înainte apostolilor: neliniștea lui, schimbarea care s-a petrecut în el și dorul care-l macină din momentul când a părăsit casa lui Miriam.
Îi mărturisi Ligiei că a vrut s-o uite, dar n-a reușit. S-a gândit la ea zile și nopți întregi. Îi amintea de ea cruciulița aceea legată din crenguțe de merișor, pe care i-o lăsase și pe care el o pusese în lararium și, fără voie, o cinstea ca pe ceva divin. Îi era tot mai tare dor de ea. Dragostea era mai puternică decât el și încă de la Aulus pusese cu totul stăpânire pe sufletul lui…
Firul vieții altora îl torc Parcele{117}; pe al lui îl torc dragostea, dorul și tristețea. I-a făcut mult rău, dar împins numai de iubire.
O iubea la Aulus și o iubea în Palatin, o iubea când a văzut-o în Ostrianum, ascultând predica lui Petru, și când a pornit cu Croton s-o răpească, și când veghea lângă patul lui, și când l-a părăsit.
Iată, a venit Chilon, care descoperise noua-i ascunzătoare și-l sfătuise s-o răpească, dar el l-a pedepsit pe Chilon, preferând să vină la Apostoli, să le ceară adevărul și pe ea… Să fie binecuvântată clipa în care i-a venit un asemenea gând în minte, căci iată, este lângă ea și n-are să mai fugă de el cum a fugit ultima oară din locuința lui Miriam, nu?
— N-am fugit de tine — spuse Ligia.
— Atunci de ce?
Ea își îndreptă spre el ochii ei de culoarea irișilor, apoi își plecă capul, rușinată, și spuse:
— Știi tu…
Copleșit de bucurie, Vinicius tăcu un timp, apoi continuă, arătându-i cât de greu a înțeles că ea este cu totul deosebită de alte fete romane și că se aseamănă poate numai cu Pomponia. De altfel, nu știa să-i explice, căci nici el nu-și dădea seama clar de ceea ce simțea, că odată cu ea apare pe lume o nouă frumusețe, necunoscută până atunci, și care nu-i numai a trupului, ci și a sufletului.
Îi spuse, în schimb, ceea ce o umplu de bucurie, că o iubea chiar și pentru că fugise de el și că are să fie sfântă pentru el în casa lui.
Se fâstâci iarăși. Luând-o de mână, o privea cu încântare, repetându-i numele în neștire, parcă ar fi vrut să se încredințeze că o găsise și că era lângă ea:
— O, Ligia! O, Ligia!…
Pe urmă, revenindu-și, o întrebă dacă-i este drag. Ea îi mărturisi că-l iubea încă de când locuia în casa lui Aulus; dacă de la Palatin ar fi dus-o acolo, ea și-ar fi recunoscut dragostea în fața Pomponiei și a lui Aulus și s-ar fi străduit să le potolească mânia împotriva lui.
— Îți jur — spuse Vinicius — că n-am avut de gând să te răpesc de la Aulus. Petronius mi-i martor că încă de atunci i-am spus că te iubesc și că vreau să te iau de soție. I-am spus: „Să ungă ușa mea cu grăsime de lup și să se așeze la focul căminului meu!” Însă el a râs de mine și i-a sugerat împăratului ideea de a te cere ca ostatecă și de a mi te da mie. De câte ori nu l-am blestemat în necazul meu, dar poate că soarta a vrut așa, căci altfel nu i-aș fi cunoscut pe acești creștini și nu te-aș fi înțeles…
— Crede-mă, Marcus — răspunse Ligia — că Christos într-adins te-a adus spre sine.
Vinicius o privi mirat.
— Adevărat! — răspunse el. — Totul s-a întâmplat atât de ciudat. Căutându-te pe tine, i-am întâlnit pe creștini… În Ostrianum l-am ascultat uluit pe Apostol, căci nu mai auzisem asemenea lucruri. Tu te-ai rugat pentru mine?
— Da — răspunse Ligia.
Trecură pe lângă chioșcul acoperit de iederă și se apropiară de locul unde Ursus, după ce-l sugrumase pe Croton, se năpustise asupra lui Vinicius.
— Aici aș fi murit — spuse tânărul — de n-ai fi fost tu.
— Nu mai aminti de asta! — răspunse Ligia. — Și nu-i purta pică lui Ursus.
— Aș putea oare să mă mânii pe el pentru că te-a apărat? Dac-ar fi sclav, i-aș dărui imediat libertatea.
— Dac-ar fi fost sclav, soții Aulus l-ar fi eliberat de mult.
— Îți amintești — zise Vinicius — că am vrut să te aduc înapoi la Aulus? Dar tu mi-ai spus că împăratul ar putea să afle asta și să se răzbune pe ei. Iată: acum vei putea să-i vezi de câte ori vei voi.
— Cum asta, Marcus?
— Zic: „acum”, dar mă gândesc că vei putea să-i vizitezi liniștită când vei fi a mea. Da!… Căci, dacă împăratul, aflând, m-ar întreba ce-am făcut cu ostateca pe care mi-a încredințat-o, i-aș spune: „Am luat-o de soție și la Aulus merge cu voia mea”. El n-are să stea mult la Antium, căci vrea să plece în Achaia, și chiar dac-ar sta, nu-i nevoie să-l văd zilnic. După ce Pavel din Tars are să mă învețe Adevărul vostru, am să primesc imediat botezul și am să mă întorc aici; am să recâștig prietenia soților Aulus, care zilele astea se întorc în oraș. Atunci n-au să mai fie niciun fel de piedici. Am să te iau și am să te așez la căminul meu. O, carissima, carissima!
Spunând acestea, întinse mâinile spre cer, luându-l parcă drept martor al iubirii sale, iar Ligia, îndreptându-și spre el privirile luminoase, zise:
— Și atunci am să spun: „Unde vei fi tu, Caius, acolo voi fi și eu, Caia”.
— Nu, Ligia! — strigă Vinicius. — Îți jur că niciodată vreo femeie n-a fost atât de onorată în casa soțului ei cum vei fi tu într-a mea.
Un timp, se plimbară în tăcere, copleșiți de fericire, îndrăgostiți unul de altul, asemănători cu doi zei și atât de frumoși de parcă i-ar fi adus pe lume primăvara, odată cu florile.
Se opriră, în sfârșit, lângă chiparosul care creștea aproape de intrarea în casă. Ligia se rezemă de tulpina lui. Vinicius începu s-o roage cu o voce tremurătoare:
— Poruncește-i lui Ursus să se ducă la casa lui Aulus, să ia lucrurile și jucăriile tale de copil și să le aducă la mine.
Ea, îmbujorându-se, răspunse:
— Obiceiul cere altfel…
— Știu. De obicei le aduce pronuba, venind în urma miresei, dar fă asta pentru mine. Am să le iau în vila mea din Antium și ele au să-mi amintească de tine.
Își împreună mâinile și începu să repete, ca un copil care se roagă:
— Pomponia se întoarce azi-mâine. Fă asta, diva, fă asta, carissima mea!
— Să facă Pomponia cum va voi — răspunse Ligia, aprinzându-se la față, auzind de pronuba.
Din nou tăcură, stăpâniți de emoție. Ligia stătea rezemată cu spatele de chiparos, cu fața albă în umbră ca o floare, cu ochii plecați și pieptul fremătând mai viu, iar Vinicius o privea, transfigurat și palid. În liniștea amiezei își auzeau bătăile inimii și, în exaltarea care-i cuprinsese, tufișurile de mirt, chiparosul și iedera chioșcului apăreau în ochii lor ca o grădină a iubirii.
Miriam se arătă în ușă și-i invită la masa de prânz. Se așezară între Apostoli, care se uitau bucuroși la ei, ca la o tânără generație ce urma să păstreze și să semene mai departe, după moartea lor, sămânța noii învățături. Petru frânse pâinea și o binecuvântă. Pe chipurile lor se oglindeau pacea și fericirea.
— Iată — spuse, în cele din urmă, Pavel, adresându-i-se lui Vinicius — suntem noi oare dușmanii vieții și ai bucuriei?
Acesta răspunse:
— Acum cunosc adevărul, căci niciodată n-am fost atât de fericit ca printre voi!
Note
{117} Personifică destinul în mitologia romană.