În vremea lui Nero deveniră obișnuite spectacolele date seara atât la circ, cât și în amfiteatre, lucru foarte rar, chiar excepțional, înainte. Curtenilor le plăceau, căci după ele urmau de regulă banchetele ce țineau până dimineața. Deși poporul era sătul de sânge, totuși, când se răspândi vestea că vine sfârșitul jocurilor și că ultimii creștini urmează să moară la spectacolul din seara aceea, o mulțime imensă umplu amfiteatrul. Curtenii se prezentară toți ca unul. Bănuiau că n-o să fie o reprezentație obișnuită și că împăratul hotărâse să facă un spectacol tragic din durerea lui Vinicius. Tigellinus păstrase secretul martiriului pregătit pentru logodnica tânărului tribun, ceea ce excita la culme curiozitatea oamenilor. Cei care-o întâlniseră cândva pe Ligia în casa lui Plautius povesteau acum minuni despre frumusețea ei. Ceilalți se întrebau dacă într-adevăr au s-o vadă astăzi în arenă, fiecare explicându-și în felul său răspunsul pe care-l dăduse împăratul lui Petronius la Nerva. Unii presupuneau că Nero într-adevăr va da, ori poate c-a și dat fata lui Vinicius. Își spuneau că, ostateca fiind liberă să cinstească orice zei i-ar fi fost pe plac, legea popoarelor nu îngăduia să fie pedepsită.
Nesiguranța, așteptarea și curiozitatea puseră stăpânire pe toți spectatorii. Împăratul veni mai devreme ca de obicei și, odată cu venirea lui, începură din nou șușotelile. Cu siguranță avea să se întâmple ceva extraordinar. În afară de Tigellinus și Vatinius, pe Nero îl mai însoțea și Cassius, un centurion uriaș și foarte puternic, pe care împăratul îl lua cu el numai atunci când voia să aibă la îndemână un apărător, de exemplu, când îi venea chef să facă escapade nocturne în Subura, unde punea la cale așa-numita sagatio, adică aruncarea în aer cu o manta soldățească a fetelor întâlnite pe drum. Se observă, de asemenea, că și în amfiteatru fuseseră luate unele măsuri de precauție. Străjile pretoriene erau mai numeroase și se aflau sub comanda tribunului Subrius Flavius, cunoscut prin atașamentul său orb față de Nero. Atunci înțeleseră că împăratul s-a asigurat împotriva unui eventual gest disperat al lui Vinicius.
Toate privirile se aținteau pline de curiozitate spre locul unde ședea nefericitul logodnic. Foarte palid, cu fruntea acoperită de broboane de sudoare, Vinicius era și el nesigur, ca și ceilalți spectatori, și neliniștit până în străfundul sufletului. Petronius, neștiind precis ce va urma, nu-i spusese nimic. Îl întrebase numai, când se întorsese de la Nerva, dacă e gata pentru orice și apoi, dacă va veni la spectacol. Vinicius îi răspunsese la amândouă întrebările scurt: „Da!”, însă îl trecuseră fiori de gheață prin tot trupul, bănuind că Petronius nu întreabă fără motiv. Cum de la o vreme trăia parcă numai pe jumătate, împăcat cu gândul morții sale și a Ligiei, care avea să fie pentru amândoi eliberare și reunire, acum trebui să înțeleagă că altceva-i să te gândești de departe la ultima clipă ca la o adormire ușoară și altceva să vii să privești chinul unei ființe care ți-e mai dragă decât viața. Toate suferințele îndurate mai demult reînviară. Disperarea care se potolise urla din nou în sufletul lui. Reveni vechea dorință de-a o salva pe Ligia cu orice preț. De dimineață, voise să intre în cunicule, să se convingă că Ligia se află acolo, însă străjile pretoriene păzeau toate intrările și poruncile erau atât de aspre, încât soldații, chiar și cei cunoscuți, nu se lăsară convinși nici de rugăminți, nici de aur. Lui Vinicius i se părea că nesiguranța are să-l omoare înainte de a vedea spectacolul. Undeva, în adâncul sufletului, pâlpâia speranța că poate Ligia nu-i în amfiteatru și că tot zbuciumul lui e neîntemeiat, și se agăța cu disperare de această speranță. Își spunea că Christos ar fi putut s-o ia din închisoare, dar n-o să îngăduie să fie chinuită în circ. Până acum se împăcase cu ideea că orice s-ar întâmpla ar fi după voia lui Christos, dar când, respins de la ușile cuniculelor, se întoarse la locul lui în amfiteatru, și când din privirile curioase îndreptate spre el înțelese că și cele mai îngrozitoare presimțiri s-ar putea realiza, începu să implore în gând salvarea ei, cu o ardoare care aducea a amenințare. „Tu poți!”, repeta el, strângând pumnii convulsiv. „Tu poți!” Până atunci, nici nu bănuise cât avea să fie de groaznic momentul acesta. Fără să-și dea seama limpede de ce se petrece cu el, un vag presentiment îi spunea că, dacă va vedea chinurile Ligiei, dragostea lui pentru Christos se va schimba în ură, iar credința lui în disperare. Și se temea de acest presentiment care putea să-l supere pe Christos, de la care el cerșea îndurare și o minune. Nu mai cerea viața ei, ci doar moartea ei mai înainte de a fi scoasă în arenă, și, din adâncul nemăsurat al durerii lui, repeta în gând: „Măcar asta nu mi-o refuza și eu am să Te iubesc și mai mult decât Te-am iubit până acum!” În cele din urmă, gândurile lui se învolburară ca valurile zbuciumate de furtună. Se trezea în el dorința de răzbunare și de sânge. Simțea o dorință nebunească să se arunce asupra lui Nero și să-l sugrume de față cu toți spectatorii, dar își dădea seama că dorința lui îl supără pe Christos, fiindcă-i nesocotește poruncile. În anumite clipe, spera că grozăvia pe care o aștepta tremurând va fi împiedicată de o mână atotputernică și mărinimoasă, însă imediat își spunea întristat că El, care ar fi putut cu un semn să dărâme circul acesta și s-o salveze pe Ligia, o părăsise totuși, deși ea credea în El și-L iubea din toate puterile inimii sale curate. Iată, ea zace acolo în cuniculum-ul întunecos, slabă, dezarmată, părăsită la cheremul paznicilor abrutizați, trăindu-și poate ultimele clipe, iar el trebuie să aștepte neputincios în amfiteatrul acesta îngrozitor, fără să știe ce chin au născocit pentru ea și ce are să vadă peste câteva clipe. În cele din urmă, ca omul care se prăbușește într-o prăpastie și se agață de orice smoc de iarbă, așa se agăță și el din răsputeri de gândul că totuși numai credința o poate salva. Doar nici nu le mai rămăsese altceva! Iar Petru a spus că credința poate muta munții din loc.
Cu un efort disperat, strivi în sine orice îndoială și toată ființa lui se strânse ghem într-un singur gând: „Cred!” și aștepta minunea.
Însă, așa cum o coardă prea mult întinsă trebuie să pocnească, și pe el efortul îl frânse. O paloare cadaverică îi acoperi fața și trupul începu să-i înțepenească. Își spuse că rugămintea lui a fost ascultată, căci, iată, moare. Fără îndoială, murise și Ligia, și Christos îl cheamă acum la El. Arena, togile albe ale nenumăraților spectatori, lumina miilor de lămpi și torțe, toate pieriră din ochii lui.
— Ești bolnav — îi spuse Petronius. — Poruncește să fii dus acasă.
Și, fără să se sinchisească de ce-ar putea spune împăratul, se ridică să-l sprijine pe Vinicius și să iasă cu el. Inima i se umpluse de milă. Pe lângă asta, îl irita la culme faptul că Cezarul se uita prin smarald la Vinicius, studiind cu satisfacție frământarea lui, poate pentru ca, pe urmă, s-o descrie în strofe patetice și să câștige aplauzele auditorilor.
Vinicius clătină din cap. Putea să moară aici în amfiteatru, dar nu putea pleca. Doar reprezentația trebuia să înceapă din clipă în clipă.
Aproape în același moment, prefectul orașului aruncă batista roșie în față, și la semnul acesta scârțâi drugul de la o poartă ce se deschidea în dreptul podiumului împărătesc și din hruba întunecoasă ieși în arena luminată Ursus.
Uriașul clipi din ochi, orbit de lumina arenei, după aceea se duse în mijlocul ei, uitându-se curios în jurul său. Curtenii și cea mai mare parte a spectatorilor știau că el îl sugrumase pe Croton, așa că apariția lui stârni un murmur de uimire. În Roma nu se ducea lipsă de gladiatori care depășeau mult statura obișnuită a oamenilor, însă un uriaș ca el ochii quiriților nu văzuseră încă. Cassius, care stătea pe podium în spatele Cezarului, părea un om mărunt pe lângă ligian. Senatorii, vestalele, împăratul, curtenii și poporul priveau cu încântare de cunoscători și amatori la pulpele lui puternice, groase ca niște trunchiuri de copac, la pieptul lui cât două scuturi lipite și la brațele-i herculeene. Rumoarea creștea. Pentru mulțimea asta nu exista o plăcere mai mare decât să vadă asemenea mușchi jucând în încordarea luptei. Rumoarea se transformă în ovații. Lumea se întreba unde trăiește tribul din care se nasc asemenea uriași. Iar el stătea în mijlocul amfiteatrului, gol, asemănător unui colos de piatră, cu fața lui de barbar îngândurată și tristă. Văzând arena pustie, se uita mirat cu ochii lui albaștri când la spectatori, când la împărat, când la gratiile de la cuniculum, de unde-și aștepta călăii.
În clipa când intrase în arenă, în inima lui de om simplu tresărise pentru ultima oară speranța că poate-l așteaptă crucea, însă când nu văzu nici crucea, nici groapa săpată, se gândi că nu-i demn de favoarea asta și că-l așteaptă o altă moarte, cu siguranță colții fiarelor. Era neînarmat și hotărât să piară așa cum se cuvenea unui credincios al „Mielului”, liniștit și răbdător. Deocamdată, mai voia să se roage Mântuitorului, așa că, îngenunchind în arenă, își împreună mâinile și ridică privirile spre stelele care se zăreau licărind pe boltă.
Atitudinea lui nu plăcu mulțimii. Era sătulă de creștinii ăștia care mureau ca oile. Știa că, dacă uriașul acesta nu vrea să se apere, spectacolul eșuează. Ici și colo, se auziră șuierături. Unii începură să strige după mastigofori, a căror sarcină era să-i biciuiască pe gladiatorii care nu voiau să lupte. Curând însă se liniștiră. Nimeni nu știa ce-l așteaptă pe uriaș și dacă n-o să vrea să lupte când s-o întâlni față-n față cu moartea.
Nu așteptară mult. Deodată, răsună larma stridentă a trompetelor de alamă și la semnalul acesta se deschise poarta de gratii din fața podiumului împăratului și se năpusti în arenă, însoțit de larma bestiarilor, un zimbru german monstruos purtând pe cap trupul gol al unei femei.
— Ligia! Ligia! — strigă Vinicius.
Își duse mâinile la tâmple, se crispă ca un om străpuns de lance și cu o voce horcăită, neomenească, începu să repete:
— Cred! Cred!… Christe! O minune!
Nici nu simți că în clipa aceea Petronius îi acoperi capul cu toga. I se părea că moartea sau durerea îi luase vederile. Un gol imens se căscă în el. În cap nu mai avea niciun gând. Doar buzele-i repetau în neștire:
— Cred! Cred! Cred!
Dintr-o dată, amfiteatrul amuți. Curtenii se ridicară toți ca unul de pe locuri, căci în arenă se petrecea ceva extraordinar. Ligianul cel umil și gata de moarte, văzând-o pe prințesa lui între coarnele fiarei sălbatice, sări ca ars și, cu spinarea arcuită, începu să alerge dintr-o parte spre fiara furioasă.
Mulțimea scoase un strigăt scurt de uimire, apoi se adânci în tăcere. Ligianul ajunsese la zimbrul dezlănțuit și-l apucase de coarne.
— Privește! — strigă Petronius, smulgând toga de pe capul lui Vinicius.
Acesta se ridică cu fața albă ca varul și începu să se uite în arenă cu o privire sticloasă, năucă.
În vastul amfiteatru părea că nimeni nu mai răsuflă. Se putea auzi și o muscă zburând. Oamenii nu-și credeau ochilor. De când era Roma nu se mai văzuse așa ceva.
Ligianul ținea fiara de coarne. Picioarele i se afundaseră în nisip până deasupra gleznelor, spatele i se curbase ca un arc încordat, capul nu i se mai vedea dintre umeri, mușchii brațelor i se umflaseră, încât pielea sta să plesnească. Și zimbrul fu oprit în loc. Omul și fiara stăteau acum nemișcați. Spectatorii avură o clipă impresia că văd un grup statuar cioplit în piatră, reprezentând vreo ispravă de-a lui Hercule sau Tezeus. În nemișcarea lor însă se vedea încordarea fantastică a celor două forțe care luptau între ele. Zimbrul se cufundase, ca și omul, cu picioarele în nisip, iar corpul lui negru și păros se încovoiase, de semăna cu o sferă uriașă. Care va ceda mai curând, care va cădea mai repede, iată întrebarea care, în clipa asta, pentru acești adoratori ai luptei, avea mai mare importanță decât propria lor soartă, decât însuși imperiul roman și dominația lui asupra lumii. Ligianul era acum pentru ei un semizeu demn de adorație. Însuși Cezarul se ridicase în picioare. El și Tigellinus, auzind de puterea omului, puseseră la cale dinadins acest spectacol și-și spuneau în bătaie de joc: „Să mai învingă și zimbrul pe care o să i-l alegem noi, dacă poate, acest ucigaș al lui Croton”. Acum, se uitau uimiți la tabloul pe care-l aveau în fața lor, fără să le vină a crede că asta ar putea să fie aievea. În amfiteatru puteau fi văzuți oameni care, ridicând mâinile în sus, rămăseseră împietriți în atitudinea asta. Altora sudoarea le îmbrobonase fruntea, de parcă ei s-ar fi luptat cu fiara. În circ nu se auzea decât sfârâitul torțelor și zgomotul picăturilor de smoală. Spectatorilor le pierise glasul, în schimb inima le zvâcnea în piept aproape să-l spargă. Părea că lupta durează de-o veșnicie.
Omul și fiara continuau să stea în încordarea asta teribilă, împlântați parcă în pământ.
Deodată, un muget surd, un geamăt înecat se auzi din arenă, urmat de un strigăt izbucnit din toate piepturile. Apoi din nou se lăsă tăcere. Oamenii credeau că visează. Capul gigantic al zimbrului începuse să se răsucească încet sub mâinile de fier ale barbarului.
Fața ligianului, gâtul și brațele se înroșiseră ca purpura, spatele lui se arcuise și mai mult. Se vedea că-și adună ultimele puteri și că n-au să-i ajungă pentru mult timp.
Mugetul gemut al zimbrului se schimbă într-un horcăit de durere, amestecându-se cu respirația gâfâită a uriașului. Capul fiarei continua să se răsucească, încet, dar tot mai mult. Din bot îi atârna o limbă lungă, înspumată.
Încă o clipă și spectatorii care se aflau mai aproape auziră un trosnet de oase zdrobite. Fiara se prăbuși la pământ cu grumazul frânt.
Uriașul dezlegă repede frânghia de pe coarnele zimbrului și, luând-o pe fecioară în brațe, începu să răsufle grăbit.
Fața îi pălise, părul umezit i se lipise de tâmple, umerii și brațele-i erau înecate în sudoare. Câteva clipe rămase nemișcat, buimac, apoi ridică ochii și începu să se uite la spectatori.
Mulțimea parcă înnebunise.
Pereții clădirii se cutremurau de urletele celor câteva zeci de mii de spectatori. De când se pomenise, reprezentațiile nu mai stârniseră așa delir. Cei din rândurile de sus coborau spre arenă, înghesuindu-se în trecerile dintre bănci, ca să-l vadă mai de aproape pe viteaz. De pretutindeni, se auzeau voci care cereau clemență. Voci pătimașe, insistente, care în curând se transformară într-un strigăt general. Uriașul îi cucerise pe acești romani îndrăgostiți de forța fizică — și devenise acum cea mai importantă persoană din Roma.
El înțelese că poporul cere pentru el viața și libertatea. Poate însă că nu le voia numai pentru el. O clipă privi în jur, peste amfiteatru, apoi se apropie de podiumul împăratului și, legănând trupul fetei pe brațele întinse, ridică ochii cu o expresie de implorare, parc-ar fi spus:
„De ea îndurați-vă! Pe ea salvați-o! Eu pentru ea am făcut asta!”
Spectatorii înțeleseră perfect ce cerea. Văzând-o pe fata leșinată, care, pe brațele uriașului ligian, părea un copil, emoția cuprinse mulțimea, pe cavaleri și pe senatori. Trupul ei firav, alb, parcă cioplit din alabastru, leșinul ei, pericolul îngrozitor din care-o eliberase uriașul și, în sfârșit, frumusețea ei și atașamentul lui zguduiră inimile. Unii credeau că-i este tată și cerșește îndurare pentru copilul lui. Mila izbucni deodată ca o flacără. Erau sătui de sânge, de moarte, de chinuri. Voci înăbușite de lacrimi începură să ceară îndurare pentru amândoi.
Între timp, Ursus înainta în jurul arenei și, legănând mereu fata pe brațe, prin gesturi și priviri implora clemență pentru ea. Deodată, Vinicius se smulse de la locul lui, sări peste balustrada care despărțea primele locuri de arenă și, alergând la Ligia, îi acoperi cu toga trupul gol.
Apoi își sfâșie tunica pe piept, dezveli cicatricele rămase de la rănile primite în războiul cu armenii și întinse brațele spre popor.
Exaltarea mulțimii depăși orice limite. Începu să tropăie și să urle. Vocile care ceruseră îndurarea deveneau acum amenințătoare. Poporul intervenea nu numai pentru atlet, dar sărea în apărarea fetei, a ostașului și a iubirii lor. Mii de spectatori se întoarseră spre împărat cu pumnii strânși, cu ochii scăpărând de mânie. Cezarul însă întârzia, șovăia. Nu-l ura pe Vinicius și nici la moartea Ligiei nu ținea în mod special, ar fi preferat însă să vadă trupul fetei sfâșiat de coarnele zimbrului sau rupt de colții fiarelor. Cruzimea lui, imaginația lui bolnavă, simțurile lui degenerate găseau o anumită plăcere în asemenea scene. Și iată că acum poporul voia să-l lipsească de această desfătare. Chipul i se strâmbă de mânie. Amorul propriu nu-i permitea să se supună voinței mulțimii, dar nici nu îndrăznea să i se împotrivească, fiindcă era fricos din fire.
Începu să se uite în jurul său, căutând să vadă măcar printre curteni degete îndreptate în jos în semn de moarte. Însă Petronius ținea palma în sus, privindu-l țintă, aproape sfidător. Superstițiosul Vestinus, înclinat spre entuziasm, care se temea de spirite, dar nu se temea de oameni, dădea semn de iertare. De asemenea, senatorul Scevinus și Nerva, și Tullius Senecion, de asemenea bătrânul, faimosul comandant de oști Ostorius Scapula, și Antistius, și Pison, și Vetus, și Crispinus, și Minutius Termus, și Pontius Telesinus, și omul cel mai serios, cinstit din popor, Thraseas. Împăratul îndepărtă smaraldul de la ochi cu o expresie de dispreț și jignire, când deodată Tigellinus, care voia să-i facă în ciudă lui Petronius, se aplecă și spuse:
— Nu ceda, divine. Îi avem pe pretorieni.
Nero se întoarse spre locul unde se afla comandantul detașamentului de pretorieni, asprul Subrius Flavius, care-i era devotat din tot sufletul, și văzu un lucru nemaipomenit. Fața bătrânului și neînduplecatului tribun era scăldată în lacrimi. Și el ținea mâna ridicată în semn de iertare.
Între timp, mulțimea începuse să se înfurie. Bătea din picioare, stârnind valuri de praf, care învăluiau amfiteatrul. Printre strigăte s-auzea: „Ahenobarbus! Matricid! Incendiator!”
Nero se sperie. În circ, poporul era stăpân atotputernic. Împărații precedenți, și mai ales Caligula, își permiteau uneori să hotărască împotriva lui, ceea ce întotdeauna provoca revolte, care deseori ajungeau la vărsări de sânge. Nero însă nu putea risca așa ceva. Mai întâi, fiind comediant și cântăreț, avea nevoie de aplauzele poporului, iar în al doilea rând, îi era necesar sprijinul plebei împotriva senatului și a patricienilor și, în sfârșit, după incendiul Romei, se străduia prin toate mijloacele să-l atragă de partea sa, canalizându-i mânia împotriva creștinilor. În cele din urmă, înțelese că ar fi periculos să i se împotrivească. Revolta, începută în circ, ar fi putut cuprinde tot orașul și să aibă urmări incalculabile.
Se mai uită încă o dată la Subrius Flavius, la centurionul Scevinus, ruda senatorului, la soldați și, văzând pretutindeni sprâncene încruntate, fețe emoționate și ochii ațintiți asupra lui, făcu semn de grațiere.
Un tunet de aplauze îi răspunse. Poporul era de acum sigur de viața condamnaților. Din clipa asta, ei intrau sub ocrotirea lui și nici împăratul n-ar fi îndrăznit să-i mai urmărească cu răzbunarea sa.