Orașul continua să ardă. Circul Mare se prăbușise în ruine. Străzi întregi se prăbușeau dintr-o dată, ridicând spre cer coloane gigantice de flăcări. Vântul își schimbase direcția. Acum bătea cu violență dinspre mare, aruncând peste Caelius, Esquilin și Collis Viminalis valuri de foc și jăratic. Oficialitățile începură să se gândească la salvare. Din porunca lui Tigellinus, care sosise a treia zi de la Antium, prinseră să dărâme casele în Esquilin, pentru ca focul, ajungând în locuri goale, să se stingă de la sine. Era însă o încercare zadarnică, menită doar să salveze ceea ce mai rămăsese din oraș, căci ceea ce arsese era bun ars. În același timp, trebuiau preîntâmpinate și alte efecte ale dezastrului. Pierise toată averea locuitorilor ei. În jurul zidurilor se îngrămădeau acum sute de mii de săraci. Chiar de a doua zi, foamea începu să-și arate colții, căci rezervele uriașe de hrană, adunate în oraș, arseseră odată cu el, iar în tulburarea generală instituțiile se destrămaseră și nimeni nu se gândise să asigure hrana mulțimii. Abia după venirea lui Tigellinus porniră spre Ostia ordine în acest sens, însă între timp populația trecu la amenințări fățișe.
Casa de lângă Aqua Appia, unde se așezase provizoriu Tigellinus, era înconjurată de mulțimi de femei care țipau de dimineața până noaptea târziu: „Pâine și acoperiș!” În zadar încercau pretorienii, aduși din tabăra mare așezată între Via Salaria și Nomentana, să mențină oarecare ordine. Ici și colo, li se opunea pe față rezistență armată. În alte părți, mulțimea neînarmată striga, arătând spre orașul în flăcări: „Acum, dacă focul a distrus totul, omorâți-ne și pe noi!” Erau blestemați împăratul, curtenii, ostașii, pretorienii, și revolta creștea cu fiecare ceas. Tigellinus, privind noaptea la miile de focuri aprinse în jurul orașului, avea impresia că sunt focurile de tabără ale dușmanului. Din porunca lui a fost adusă, în afară de făină, o mare cantitate de pâini, luate nu numai din Ostia, ci din toate orașele și satele din împrejurimi. Când însă primele provizii ajunseră, noaptea, la Emporium, poporul sparse poarta principală dinspre Aventin și lichidă într-o clipită proviziile, provocând o cumplită învălmășeală. La lumina incendiului se băteau pentru pâini, multe din ele fiind călcate în picioare. Făina din sacii sfârtecați acoperi ca o zăpadă drumurile de la magazii până la arcul lui Drusus și arcul lui Germanicus. Răzmerița dură până când soldații înconjurară toate clădirile și începură să împroaște mulțimea cu săgeți și ghiulele.
Niciodată, de la năvălirea galilor conduși de Brennus, nu suferise Roma o asemenea distrugere. Cele două incendii erau comparate în disperare. Atunci rămăsese neatins cel puțin Capitoliul. Acum până și Capitoliul era înconjurat cu o înspăimântătoare cunună de foc. Marmura nu ardea cu flacără, însă noaptea, când vântul desfăcea pentru o clipă perdeaua de fum, se vedeau șirurile de coloane de la templul de sus al lui Jupiter, încinse și lucind ca metalul incandescent. În vremea lui Brennus, Roma avea o populație disciplinată, unitară, atașată de oraș și de altarele lui, în timp ce acum, în jurul zidurilor orașului în flăcări, se așezaseră mulțimi de diferite limbi, compuse în mare parte din sclavi și liberți, gălăgioase, nesupuse și învinse de foame, gata să se întoarcă împotriva stăpânirii.
Intensitatea incendiului, umplând inimile de spaimă, paraliza într-o anumită măsură mulțimea. După incendiu, puteau să urmeze foametea și molima, căci, culmea nenorocirii, sosiseră căldurile toride ale lui iulie. Aerul încins de foc și soare era imposibil de respirat. Noaptea nu aducea nicio ușurare, schimbându-se într-un adevărat iad. Ziua desfășura în fața ochilor o priveliște sinistră. În mijloc, orașul uriaș întins pe coline, transformat într-un vulcan tunător, iar în juru-i, până la Munții Albani, o tabără imensă alcătuită din barăci, corturi, colibe, care, roabe, tărgi, dughene, vetre, îngropate în fum și praf, luminate de razele spălăcite ale soarelui care abia străbăteau prin aureola incendiului. Un vacarm de strigăte și amenințări, ură și spaimă, o monstruoasă colonie de bărbați, femei și copii. Printre quiriți — greci, neamuri din nord cu ochi albaștri și păr bogat, africani și asiatici. Printre cetățeni — sclavi, liberți, gladiatori, negustori, meseriași, țărani și soldați, o adevărată mare omenească revărsată în jurul insulei de foc.
Vești diferite mișcau marea aceasta, ca vântul valurile de ape. Vești bune și vești rele. Se vorbea despre rezervele imense de grâne și haine ce urmau să sosească de la Emporium și să fie distribuite gratuit. Se spunea, de asemenea, că, la porunca împăratului, provinciile din Asia și Africa vor fi jefuite de toate bogățiile, iar comorile strânse în felul acesta vor fi împărțite locuitorilor Romei, în așa fel, încât fiecare să-și poată construi o casă proprie. Circulau însă și altfel de zvonuri.
Cică apa din apeducte fusese otrăvită, că Nero vrea să distrugă orașul și să-i piardă pe locuitori până la unul, ca să se mute în Grecia sau Egipt și de acolo să domine lumea. Fiecare zvon se răspândea cu iuțeala fulgerului și fiecare găsea crezare în mulțime, dând naștere la izbucniri de speranță sau mânie, de entuziasm sau de spaimă. În cele din urmă, miile de refugiați fură cuprinși de o înfrigurare ciudată. Credința creștinilor că sfârșitul lumii prin foc este aproape prinse și la adepții celorlalte religii. Oamenii cădeau în pasivitate sau izbucneau în accese de nebunie. Printre norii luminați de foc, îi vedeau pe zei privind cum piere pământul și întindeau mâinile spre ei, cerând îndurare sau blestemându-i.
În acest timp, soldații, ajutați de un mare număr de locuitori, continuau să dărâme casele din Esquilin, Caelius și în Transtiberim, care astfel scăpară în mare măsură de distrugere. În centrul orașului însă, ardeau comori neprețuite, strânse de-a lungul secolelor, minunate opere de artă, splendide temple, cele mai scumpe amintiri ale trecutului și gloriei romane. Era clar că din tot orașul vor fi salvate doar câteva cartiere așezate la margini și că sute de mii de oameni vor rămâne fără adăpost. Se răspândi totuși zvonul că soldații dărâmă casele nu ca să oprească focul, ci ca să nu rămână nimic din oraș. Tigellinus îl implora pe împărat în fiecare scrisoare să vină și să liniștească prin prezența sa poporul disperat. Nero însă porni abia când flăcările cuprinseră „domus transitoria”, grăbindu-se să nu piardă momentul când incendiul avea să atingă apogeul.