Drama Laureolus se reprezenta de obicei în teatre sau în amfiteatrele construite în așa fel, încât să se poată deschide și folosi ca două scene separate. După spectacolul din parcul împărătesc, se renunță la metoda obișnuită. Se urmărea ca un număr cât mai mare de oameni să poată privi moartea sclavului răstignit pe cruce, pe care în dramă îl mânca un urs. În teatre, rolul ursului îl juca un actor îmbrăcat în blană. De data asta, spectacolul urma să fie „adevărat”. Era o idee a lui Tigellinus. Împăratul anunțase la început că nu va veni, însă la insistențele favoritului său își schimbă hotărârea. Tigellinus îl convinse că, după cele petrecute în grădină, trebuie să se arate poporului cât mai des. Îl asigură că sclavul răstignit n-are să-l insulte așa cum făcuse Crispus. Poporul se cam săturase, obosit de atâta vărsare de sânge, de aceea se anunță împărțirea de noi bilete de loterie și daruri și, în același timp, un ospăț seara, fiindcă spectacolul urma să se prezinte seara în amfiteatrul puternic luminat.
Pe înserat, clădirea se umpluse de tot. Curtenii veniră toți, în frunte cu Tigellinus, nu atât pentru spectacol, cât pentru a-i arăta împăratului, după ultimul incident, că-i sunt fideli și a discuta despre Chilon, de care vorbea toată Roma.
Își povesteau la ureche că împăratul, întorcându-se din grădină, fusese cuprins de furie și nu putuse să adoarmă, că îl năpădise teama și avusese niște viziuni ciudate, în urma cărora, a doua zi, anunțase că o să plece foarte curând în Achaia. Alții negau total și susțineau că de acum are să fie cu atât mai neîndurător față de creștini. Nu lipseau nici fricoșii, care prevedeau că acuzarea pe care Chilon a aruncat-o în față împăratului, în prezența mulțimii, poate să aibă cele mai grave urmări. Erau, în sfârșit, și unii care, din omenie, îl rugau pe Tigellinus să renunțe la continuarea prigoanei.
— Priviți încotro vă îndreptați — zise Barcus Soranus. — Ați voit să satisfaceți dorința de răzbunare a poporului și îi insuflați exact contrariul.
— Adevărat! — adăugă Antistius Vetus. — Toți șușotesc acum că ei sunt nevinovați. Dacă asta se cheamă dibăcie, atunci Chilon a avut dreptate când a spus că creierii voștri n-ar umple nicio coajă de alună.
Tigellinus se întoarse spre ei și spuse:
— Oamenii șoptesc, de asemenea, că fiica ta, Barcus Soranus, Servilia, și soția ta, Antistius, i-au ascuns pe sclavii lor creștini de justiția împăratului.
— Nu-i adevărat! — strigă Barcus, speriat.
— Pe soția mea vor s-o piardă divorțatele voastre, care-s invidioase pe virtutea ei! — spuse Antistius Vetus, neliniștit.
Ceilalți discutau de Chilon.
— Ce-o fi pățit? — spuse Eprius Marcellus.
— El însuși s-a dat pe mâna lui Tigellinus. Dintr-un om sărman a ajuns bogat. Ar fi putut să-și trăiască liniștit zilele, să aibă o înmormântare frumoasă și o piatră funerară, iar el, nu! A preferat dintr-o dată să piardă totul și să se piardă. Zău, cred c-a înnebunit!
— N-a înnebunit, ci a devenit creștin — spuse Tigellinus.
— Nu se poate! — exclamă Vitellius.
— Nu v-am spus eu?! — interveni Vestinus. — N-aveți decât să-i ucideți pe creștini, dar, credeți-mă pe mine, nu luptați cu zeul lor. Nu-i de glumă!… Priviți ce se petrece! Eu n-am ars Roma, însă, dacă mi-ar da voie împăratul, aș sacrifica o hecatombă zeului lor. Toți ar trebui să facă la fel, căci, repet, nu-i de glumit cu el! Țineți minte ce v-am spus.
— Iar eu am spus altceva — interveni Petronius. — Tigellinus a râs când am afirmat că ei se apără, iar acum vă spun și mai mult: ei cuceresc!
— Cum asta? Cum asta? — întrebară câteva voci.
— Pe Pollux!… Dacă unul ca Chilon nu le-a rezistat, atunci cine are să le reziste? Dacă vă închipuiți că, după fiecare spectacol, numărul creștinilor scade, atunci nu cunoașteți Roma. Faceți-vă căldărari sau bărbieri, căci atunci veți afla mai bine ce gândește poporul și ce se petrece în oraș.
— Spune purul adevăr, pe peplum-ul sfânt al Dianei! — zise Vestinus.
Barcus însă se adresă lui Petronius:
— Unde vrei s-ajungi?
— Termin cu ce-ați început voi: de ajuns atâta sânge!
Tigellinus îl privi batjocoritor și zise:
— E! Încă puțin!
— Dacă nu-ți ajunge capul, mai ai și măciulia de la baston! — răspunse Petronius.
Discuția fu întreruptă de sosirea împăratului, care-și ocupă locul alături de Pitagora. Imediat, începu reprezentația Laureolus, la care nu prea erau atenți, căci se gândeau la Chilon. Poporul, obișnuit cu torturi și sânge, se plictisea de asemenea, șuiera, arunca vorbe nu prea măgulitoare la adresa curții și țipa să fie arătată scena cu ursul, singura care-l interesa. Dacă n-ar fi fost interesul pentru bătrânul condamnat și speranța cadourilor, spectacolul în sine n-ar fi reușit să țină mulțimea pe loc.
În sfârșit, sosi clipa așteptată. Servitorii circului aduseră mai întâi o cruce de lemn, destul de scundă, pentru ca ursul, ridicându-se pe ea, să poată ajunge la pieptul victimei, apoi doi oameni îl aduseră sau, mai degrabă, îl târâră pe Chilon, căci singur, având oasele picioarelor sfărâmate, nu putea merge. Îl așezară pe cruce și-l țintuiră atât de repede, încât curtenii curioși nici nu putuseră să-l vadă bine, și abia după fixarea crucii într-o groapă pregătită anume, toți ochii se întoarseră spre el. Însă puțini îl mai recunoșteau pe Chilon cel dinainte în bătrânul acesta gol. După chinurile îndurate din porunca lui Tigellinus, părea că nu-i mai rămăsese nicio picătură de sânge în trup. Numai pe barba albă se vedea o urmă roșie, rămasă de când i se smulsese limba. Pe pielea străvezie mai că i se vedeau oasele. Părea cu mult mai bătrân, aproape un cadavru. În schimb, ochii lui, care înainte erau veșnic plini de neliniște și de răutate, fața lui vioaie, care înainte exprima o continuă spaimă și nesiguranță, acum erau îndurerați, însă blânzi și senini, ca la oamenii adormiți sau morți. Poate că-i dădea încredere amintirea acelui tâlhar răstignit, pe care Christos îl iertase și poate că i se adresa în gând Dumnezeului cel milostiv: „Doamne, am mușcat ca un șarpe veninos, dar toată viața am fost sărman. Am flămânzit, oamenii m-au călcat în picioare, m-au bătut și m-au chinuit. Am fost, Doamne, sărman și foarte nefericit, și iată că acum m-au supus la torturi și m-au țintuit pe cruce, așa că Tu, Milostivule, n-ai să mă respingi în ceasul morții!” Era evident că liniștea pătrunsese în inima lui. Nimeni nu râdea, căci în acest răstignit era ceva atât de pașnic, părea atât de bătrân, de neajutorat și de slab, atât de vrednic de milă în umilința lui, încât, fără să vrea, fiecare se întreba cum pot fi chinuiți și răstigniți pe cruce oameni care și așa n-au mult de trăit. Mulțimea tăcea. Printre curteni, Vestinus, plecându-se în dreapta și în stânga, șoptea cu o voce speriată: „Priviți cum mor ei!” Alții așteptau ursul, dorind din suflet ca spectacolul să se termine cât mai repede.
În sfârșit, ursul se rostogoli în arenă și, legănându-și capul, lăsat jos de tot, se uita pe sub sprâncene în toate părțile, ca și cum ar fi adulmecat o urmă. Zărind, în sfârșit, crucea și trupul gol de pe ea, se apropie, se și ridică, însă după o clipă se lăsă din nou și, așezându-se lângă cruce, începu să mormăie, de parcă și în inima lui de fiară s-ar fi trezit mila față de aceste rămășițe omenești.
Servitorii circului începură să strige ca să-l ațâțe, însă poporul tăcea. Atunci, Chilon ridică fruntea cu o mișcare înceată și o vreme-și plimbă privirile peste amfiteatru. În cele din urmă, rămase cu ochii ațintiți undeva în rândurile cele mai de sus, pieptul începu să-i salte mai agitat și se petrecu ceva care trezi uimirea spectatorilor. Fața i se lumină de un zâmbet, fruntea i se însenină, ochii i se ridicară spre cer și două lacrimi mari îi alunecară lin pe obraji.
Și muri.
Atunci, o voce bărbătească, puternică, răsună sus, sub velarium:
— Pace martirilor!
În amfiteatru domnea o tăcere profundă.