O durere insuportabilă îl trezi pe Vinicius. În prima clipă nu-și dădu seama unde se află și ce se petrece cu el. Capul îi vuia. Ochii parcă-i erau acoperiți cu un văl negru. Treptat însă cunoștința îi reveni și, ca prin ceață, zări trei oameni aplecați asupra lui. Pe doi îi recunoscu; unul era Ursus, celălalt — bătrânul pe care-l îmbrâncise când o luase pe Ligia. Al treilea, cu totul necunoscut, îi ținea mâna stângă, pipăindu-i-o între cot și umăr. O apăsare pe claviculă îi provocă atunci o durere cumplită. Vinicius își închipui că-l chinuie din răzbunare. Spuse, scrâșnind din dinți:
— Omorâți-mă!
Ei însă nu dădură atenție cuvintelor lui, parcă nici nu le-ar fi auzit sau poate li se păreau un geamăt de durere. Ursus, cu semne de îngrijorare pe chipul lui înspăimântător de barbar, ținea în mână fâșii albe de pânză. Bătrânul îl întrebă pe omul care apăsa umărul lui Vinicius:
— Glaucus, ești sigur că rana asta de la cap nu e mortală?
— Da, respectabile Crispus — răspunse Glaucus. — Pe vremea când slujeam ca sclav în flotă, iar pe urmă, când am locuit la Neapolis, am îngrijit multe răni. Din câștigul pe care mi l-a adus ocupația asta, m-am răscumpărat pe mine și pe ai mei… Rana de la cap e ușoară. Când omul acesta (și arătă cu capul spre Ursus) a smuls-o pe fată din brațele tânărului și l-a repezit în zid, el, în cădere, și-a făcut scut din mâna pe care și-a frânt-o. Astfel însă și-a salvat capul — și viața.
— Ai îngrijit mulți frați — răspunse Crispus — și ești renumit ca medic priceput. De aceea l-am trimis pe Ursus după tine.
— Mi-a mărturisit pe drum că ieri era gata să mă omoare.
— Mai înainte însă mi-a mărturisit mie ce avea de gând. Cunoscându-te și cunoscând dragostea ta pentru Christos, i-am explicat că tu nu poți fi un trădător, ci mai curând acel necunoscut care voia să-l împingă la crimă.
— Era un duh rău, iar eu l-am luat drept înger — spuse Ursus oftând.
— Ai să-mi povestești asta altă dată — spuse Glaucus. — Acum trebuie să ne ocupăm de rănit.
Vorbind așa, începu să apese cu putere umărul lui Vinicius ca să așeze la loc oasele dezbinate. Din cauza durerilor, tânărul n-apucă să se trezească bine că iarăși leșină, deși Crispus îi stropea într-una fața cu apă. Era poate un noroc pentru el, fiindcă nu mai simți cum Glaucus îi punea la loc piciorul și nici cum îi strângea între două scândurele scobite umărul frânt, înfășându-l repede ca să-l imobilizeze.
După ce operația se termină, se trezi iarăși și o văzu pe Ligia.
Stătea chiar lângă patul lui, ținând în mână o căldărușă de aramă cu apă, în care Glaucus înmuia din când în când buretele cu care-i umezea fruntea.
Vinicius o privea și nu-și credea ochilor. I se părea că visează sau că din cauza febrei are năluciri. Abia după o vreme reuși să șoptească:
— Ligia…
La auzul vocii lui, căldărușa tremură în mâna fetei, iar ea întoarse spre el privirile pline de tristețe.
— Pace ție! — spuse ea încet.
Și rămase așa cu mâinile întinse, cu fața îndurerată exprimând milă. El o privea, parcă voind să și-o întipărească pentru totdeauna în străfundul ochilor, sub pleoape. Se uita la fața ei mai palidă și mai slabă decât înainte, la cârlionții părului întunecat, la îmbrăcămintea ei sărăcăcioasă de lucrătoare. Se uita cu atâta intensitate, încât, arsă de privirile lui, fruntea ei albă se împurpură.
El își dădu seama că o iubește tot așa de mult. Înțelese că paloarea ei, sărăcia în care trăia i se datoresc lui. El a răpit-o din casa în care era iubită, unde trăia în bunăstare și a aruncat-o în camera asta mizeră, a îmbrăcat-o în mantia asta sărăcăcioasă de lână neagră. Tocmai el, care dorise să o înveșmânteze în cele mai scumpe brocaturi, s-o împodobească cu toate nestematele lumii. Îl copleșiră părerea de rău, mila și tristețea. I s-ar fi aruncat la picioare, dacă ar fi putut să se miște.
— Ligia — spuse el —, nu l-ai lăsat să mă omoare.
Ea răspunse moale:
— Dumnezeu să-ți redea sănătatea.
În sufletul lui Vinicius, care regreta nedreptățile pricinuite Ligiei și cea pe care tocmai voise să i-o pricinuiască, cuvintele ei avură efectul unui balsam. Uită în clipa aceea că ar fi putut să fie doar o urmare a învățăturii creștine. Pentru el nu vorbise decât femeia iubită, înduioșată de soarta lui, și bunătatea ei îl mișcă până-n adâncul inimii.
Emoția îl copleși. Îl cuprinse o senzație de sfârșeală, ciudată, fiindcă-i făcea bine. Părea că se prăbușește într-o prăpastie, lin ca-ntr-un zbor — și, fericit, în clipa aceea de sfârșeală, își spuse că o zeiță veghează la căpătâiul lui.
Între timp, Glaucus terminase de spălat rana de la cap și-o unse cu o alifie. Ursus luă căldărușa din mâinile Ligiei. Fata luă de pe masă o cană cu apă amestecată cu vin și o apropie de buzele rănitului. Vinicius bău cu lăcomie. Acum se simțea mai bine. După pansare, durerile se domoliseră. Rănile nu mai sângerau. Luciditatea îi revenise.
— Mai dă-mi să beau — spuse el.
Ligia ieși cu cana goală în cealaltă cameră. Crispus, după câteva cuvinte schimbate cu Glaucus, se apropie de pat și spuse:
— Vinicius, Dumnezeu n-a îngăduit să înfăptuiești un mare păcat și te-a păstrat în viață ca să te pocăiești în sufletul tău. Acela în fața căruia nu suntem decât pulbere te-a lăsat fără apărare în mâinile noastre, însă Christos, în care credem, ne-a poruncit să-i iubim chiar și pe dușmani. Ți-am pansat rănile și, cum a spus Ligia, o să ne rugăm lui Dumnezeu să-ți redea sănătatea, dar nu mai putem să veghem asupra ta. Așa că rămâi în pace și gândește-te dacă ești îndreptățit s-o mai persecuți pe Ligia, căreia i-ai răpit părinții adoptivi și căminul, și pe noi, care ți-am plătit cu binele pentru rău?
— Vreți să mă părăsiți? — întrebă Vinicius.
— Vrem să părăsim casa asta în care ne poate ajunge pedeapsa prefectului Romei. Tovarășul tău a fost ucis, iar tu, care ești mare printre ai tăi, zaci rănit. Nu suntem noi vinovații, însă asupra noastră o să cadă mânia legii…
— Să nu vă temeți de pedeapsă — spuse Vinicius. — Am să vă apăr.
Crispus nu voia să-i răspundă că nu-i vorba numai de prefect și de lege, ci că n-au încredere nici în el și vor s-o pună pe Ligia la adăpost de urmărirea lui și de-acum înainte.
— Stăpâne — spuse el —, mâna ta dreaptă e teafără. Iată aici tăblițe și stil: scrie slugilor tale să vină astă-seară cu lectica după tine și să te ducă în casa ta, în care ai să stai mai comod decât în sărăcia noastră. Noi locuim aici la o sărmană văduvă. Ea are să vină în curând cu fiul ei, care o să ducă scrisoarea. Noi trebuie să ne căutăm un alt adăpost.
Vinicius păli. Înțelese că vor să-l despartă de Ligia. Știa că dacă are s-o piardă din nou s-ar putea să n-o mai vadă niciodată în viață… Își dădu seama că între ea și el s-au ivit obstacole pe care nu le poate înfrânge prin mijloace vechi, iar la altele noi nu avusese încă timp să se gândească. Înțelese că, orice le-ar spune acestor oameni — chiar de le-ar jura că o redă pe Ligia Pomponiei Graecina —, ei ar avea dreptul să nu-l creadă și nici nu l-ar crede.
Doar ar fi putut să facă asta mai demult; în loc s-o urmărească pe Ligia ar fi putut să meargă la Pomponia și să jure că renunță la urmărire. Atunci ar fi căutat-o însăși Pomponia și ar fi luat-o înapoi, la casa ei. Nu! Simțea că niciun fel de promisiuni de felul acesta n-au să-i convingă să rămână și că niciun fel de jurământ n-are să fie acceptat, cu atât mai mult cu cât el, nefiind creștin, n-ar fi putut jura decât pe zeii în care el însuși nu prea credea și pe care ei îi considerau duhuri rele.
El însă dorea cu disperare să-i îmbuneze pe Ligia și pe protectorii ei indiferent prin ce mijloace, iar pentru asta avea nevoie de timp. Și mai voia s-o vadă, să-i poată vorbi, măcar câteva zile. Ca înecatul căruia orice pai i se pare salvator, și el spera că în aceste câteva zile o să reușească poate să și-o apropie, o să născocească poate ceva sau o să se întâmple ceva favorabil lui.
Adunându-și gândurile, spuse:
— Ascultați-mă, creștini. Ieri am fost împreună cu voi în Ostrianum și am ascultat învățătura voastră. Chiar dacă n-aș fi cunoscut-o, faptele voastre m-au convins că sunteți oameni cinstiți și buni. Spuneți văduvei care locuiește în această casă să rămână. Rămâneți de asemenea și voi și permiteți-mi și mie să rămân. Să spună omul acesta (și întoarse privirea spre Glaucus), care este medic sau măcar se pricepe la pansat răni, dacă astăzi pot să fiu transportat. Sunt bolnav, umărul mi-e frânt și trebuie să rămână nemișcat cel puțin câteva zile. De aceea vă declar că nu mă mut de aici decât dacă o să mă duceți cu forța.
Se opri gâfâind. Pieptul rănit îi îngreuna respirația.
Crispus spuse:
— Nimeni, nobile Vinicius, nu va folosi forța împotriva ta, ci numai noi o să ne mutăm de aici.
Tânărul, neobișnuit să i se împotrivească cineva, încruntă din sprâncene, spunând:
— Dați-mi voie să-mi trag sufletul.
Peste câteva clipe continuă:
— De Croton, pe care l-a sugrumat Ursus, n-o să întrebe nimeni. Urma să plece azi la Benevent, unde l-a chemat Vatinius, așa că toți au să creadă că a plecat. Când am intrat împreună cu Croton în casa asta, nu ne-a văzut nimeni în afară de un grec care a fost cu noi în Ostrianum. Am să vă spun unde locuiește, ca să mi-l aduceți — iar eu am să-i poruncesc să tacă, fiindcă-i un om plătit de mine. Slujitorilor mei am să le scriu că am plecat și eu la Benevent. Dacă grecul a anunțat cumva pe prefect, am să declar că eu însumi l-am omorât pe Croton și că el mi-a rupt mâna. Așa am să fac, pe umbrele tatălui și mamei mele! Puteți așadar să rămâneți aici și niciun fir de păr nu va fi clintit de pe capetele voastre. Aduceți-mi-l repede pe grecul care se numește Chilon Chilonides!
— Atunci, Glaucus o să rămână — spuse Crispus — și împreună cu văduva o să aibă grijă de tine.
Vinicius se încruntă mânios.
— Ascultă, bătrâne, ce spun — zise el. — Îți datorez recunoștință și pari un om bun și cinstit, dar nu-mi spui tot ceea ce gândești. Te temi ca nu cumva să-mi chem sclavii și să le poruncesc s-o ia pe Ligia? Oare nu-i așa?
— Așa este! — răspunse Crispus cu o anumită asprime în glas.
— Atunci ține seama că voi vorbi cu Chilon de față cu voi și tot de față cu voi am să scriu servilor mei să-i anunț că am plecat și că, după aceea, n-o să mai am alți curieri în afară de voi. Chibzuiește bine și nu mă mânia prea mult.
La aceste cuvinte, fața i se schimonosi de furie. Adăugă, vorbind tot mai aprins:
— Îți închipui cumva că am să neg că vreau să rămân ca s-o văd?… Și un prost ar fi ghicit-o, chiar dacă aș fi negat. Dar cu forța n-am s-o mai iau… Iar ție am să-ți mai spun ceva. Dacă ea n-are să rămână aici, atunci cu mâna mea teafără am să rup legăturile de la umăr, n-am să mai primesc nici hrană, nici băutură — și fie ca moartea mea să cadă asupra ta și a fraților tăi. De ce m-ai pansat? De ce n-ai poruncit să mă ucidă?
Epuizat și învins de mânie, păli.
Ligia, care din camera alăturată auzise toată discuția și care era convinsă că Vinicius nu minte, se sperie de cuvintele lui. Pentru nimic în lume nu-i voia moartea. Rănit și dezarmat, nu-i mai trezea teamă, ci numai milă. De când fugise, trăind printre oameni stăpâniți de o continuă exaltare religioasă, care se gândeau numai la jertfe, la sacrificiul de sine și la mila fără margini, se abandonase și ea curentului care îi ținea loc de casă, familie, înlocuind fericirea pierdută; astfel, se transformase într-una dintre acele fecioare creștine care aveau mai târziu să schimbe bătrânul suflet al lumii.
Vinicius înrâurise prea mult soarta ei, pricinuindu-i numai suferință, ca să-l poată uita. Se gândea la el zile în șir, rugându-se lui Dumnezeu să vină clipa în care, urmând inspirația religioasă, să-i poată plăti cu bine pentru rău, cu bunătate pentru persecuții, să-l înfrângă, să-l câștige de partea lui Christos și să-l mântuiască. Acum i se păru că sosise această clipă și rugămințile ei fuseseră ascultate.
Se apropie de Crispus cu chipul transfigurat și spuse cu voce schimbată:
— Crispus, fie ca el să rămână printre noi, iar noi să rămânem cu el până când Christos îl va însănătoși.
Bătrânul prezbiter, obișnuit să vadă în toate voia Domnului, dându-și seama de exaltarea ei, își spuse că poate vorbește prin ea puterea cerească și, înspăimântat în sinea lui, își înclină capul cărunt.
— Fie cum spui — zise el.
Asupra lui Vinicius, care ascultase, privind-o țintă tot timpul, supunerea grăbită a lui Crispus făcu o impresie ciudată și profundă. Își spuse că Ligia este printre creștini ca o Sibilă{107}, înconjurată de respect și ascultare. Și fără să-și dea seama, fu cuprins și el de respect.
În sufletul lui se născu un fel de sfială și însăși dragostea ce i-o purta i se păru nesăbuită. Se împăca greu cu gândul că ea nu mai depinde de voința lui, ci că el însuși a ajuns la cheremul ei, zăcând aici bolnav și frânt, că a încetat să mai fie stăpânul cuceritor, ci stă ca un copil neputincios în grija ei. Cu firea lui mândră și tiranică n-ar fi admis o asemenea ofensă din partea altei persoane; față de Ligia însă simți recunoștință și supunere.
Erau sentimente cum nu mai încercase vreodată și pe care nu le-ar fi putut concepe. L-ar fi uimit poate și acum dacă și-ar fi putut da seama clar de ele. El însă nu se întreba de ce era așa; era fericit că ea rămâne și totul i se părea firesc.
Ar fi vrut să-i mulțumească, să-și arate recunoștința. Trăia un sentiment necunoscut până atunci, de care nici nu-și dădea seama, fiindcă nu era altceva decât smerenie. Izbucnirea de adineauri însă îl sleise și nu mai avea putere să vorbească. Îi mulțumea numai din priviri și în ochii lui strălucea bucuria că rămâne lângă ea, că are s-o vadă și mâine, și poimâine, și poate multă vreme încă.
Bucuria lui era întunecată numai de teama să nu piardă ceea ce obținuse, și atunci când Ligia îi dădu din nou apă și când el dori s-o ia de mână, nu mai îndrăzni s-o facă, el, același Vinicius care la banchetul Cezarului o sărutase cu forța, iar după ce ea fugise, își promisese s-o târască de păr până în cubiculum sau să pună sclavii s-o biciuiască.
Note
{107} Preoteasă a zeului Apollo.