Ploaia, care dură trei zile, fenomen neobișnuit la Roma în timpul verii, și grindina care cădea, în ciuda legilor naturii, nu numai ziua, ci și seara, și chiar noaptea, întrerupse reprezentațiile. Poporul începu să se teamă. Se anunța recoltă proastă la vița-de-vie, iar când, într-o după-amiază, trăsnetul topi statuia de bronz a zeiței Ceres de pe Capitoliu, se ordonară jertfe în templul lui Jupiter Salvator. Preoții zeiței Ceres răspândiră zvonul că mânia zeilor s-a întors împotriva orașului pentru că pedepsirea creștinilor tărăgănează prea mult. Mulțimile începură să ceară continuarea jocurilor, indiferent de vreme, și bucuria cuprinse Roma când se anunță că, după trei zile de pauză, ludus matutinus va reîncepe.
Se întoarse și vremea frumoasă. Amfiteatrul era plin încă din zori de mii de oameni. Și împăratul veni devreme în ziua aceea cu vestalele și curtea. Spectacolul trebuia să înceapă cu o luptă a creștinilor între ei. Fură îmbrăcați în gladiatori, li se dădură tot felul de arme de atac și apărare. Însă aici avu loc un eșec. Creștinii aruncară în nisip plasele, furcile, lăncile și săbiile și se îmbrățișară unii pe alții, îndemnându-se să reziste la chinuri și moarte. Mulțimea se socoti jignită. Unii îi acuzau că-s lași și fricoși; alții susțineau că nu vor să se bată din ură față de popor, anume ca să-i lipsească de plăcerea admirării luptelor bărbătești. În cele din urmă, din porunca Cezarului, împotriva creștinilor fură trimiși gladiatori adevărați, care-i tăiară în câteva minute pe oamenii îngenuncheați și dezarmați.
După scoaterea cadavrelor, nu mai fură prezentate lupte, ci un șir de tablouri mitologice, născocite de însuși împăratul. Fu văzut Hercule arzând ca un foc viu pe muntele Oeta. Vinicius se cutremură la gândul că poate pentru rolul lui Hercule a fost ales Ursus, însă probabil că nu venise încă rândul credincioasei slugi a Ligiei, căci pe rug ardea un alt creștin, cu totul necunoscut lui Vinicius. În schimb, în al doilea tablou, Chilon, pe care împăratul nu voia să-l scutească de prezența la spectacol, văzu oameni pe care-i cunoștea. Se reprezenta zborul lui Dedal{151} și Icar. În rolul lui Dedal era Euricius, acel bătrân care-i destăinuise cândva lui Chilon semnificația semnului pește, iar în rolul lui Icar, fiul lui, Quartus. Amândoi fură ridicați în aer cu ajutorul unei mașini speciale și apoi aruncați de la o mare înălțime în arenă. Tânărul Quartus căzu atât de aproape de podiumul împărătesc, încât stropi cu sânge nu numai podoabele exterioare, dar și rezemătorile tapisate cu purpură. Chilon nu văzu căderea, căci închise ochii, dar auzi bufnitura trupului, iar când zări sângele, fu gata să leșine pentru a doua oară. Însă tablourile se schimbau repede. Chinurile și rușinea fecioarelor siluite înainte de moarte de gladiatori travestiți în animale, încântară inimile mulțimii. Fură arătate vestale ale Cibelei, ale zeiței Ceres, Danaide, Dirke{152} și Pasifae{153}, fură arătate, în sfârșit, fetițe sfâșiate de cai sălbatici. Poporul aplauda mereu tot alte idei de-ale împăratului, care, mândru de ele și fericit de aplauze, nu-și mai lua smaraldul de la ochi nicio clipă, contemplând trupurile albe despicate de săbii și convulsiile victimelor. Fură prezentate apoi tablouri din istoria orașului. După fecioare, fu arătat Mucius Scaevola{154}, a cărui mână fixată de un trepied cu foc umplu amfiteatrul de miros de carne friptă, dar care, ca și adevăratul Scaevola, stătea fără să geamă, cu ochii ridicați spre cer, șoptind o rugă. După ce fu ucis cu spada și târât în spoliarium, urmă obișnuita pauză de prânz.
Împăratul împreună cu vestalele și curtenii părăsiră amfiteatrul și se îndreptară spre un uriaș cort de purpură roșie ca focul, ridicat anume, în care fusese pregătit pentru el și oaspeții săi un minunat prandium. Cei mai mulți dintre spectatorii de rând le urmau exemplul, împrăștiindu-se în grupuri pestrițe în preajma cortului, ca să-și mai dezmorțească trupurile înțepenite de îndelungata ședere și să se înfrupte din hrana pe care, din mărinimia împăratului, o împărțeau sclavii din abundență. Câțiva curioși coborâră în arenă și, pipăind nisipul îmbibat de sânge, discutau, competenți, despre reprezentațiile trecute și cele viitoare. Curând plecară și aceștia, ca să nu întârzie la împărțirea hranei. Rămaseră doar câțiva oameni pe care-i reținea nu curiozitatea, ci mila pentru viitoarele victime. Ei se ascunseră pe intervale sau în locurile cele mai de jos.
În timpul pauzei, arena se nivelă. Fură săpate șiruri de gropi pe toată întinderea arenei. Ultimul șir ajungea la vreo zece pași de podiumul Cezarului. Din afara circului se auzea gălăgia mulțimii, strigăte și aplauze, iar aici se făceau pregătiri febrile pentru noi chinuri. Deodată, se deschise cuniculum-ul și din intrările care se deschideau în arenă apărură, mânați din spate, cete de creștini goi, purtând cruci în spinare. Se umplu toată arena cu ei. Bătrâni încovoiați sub greutatea grinzilor, bărbați în puterea vârstei, femei cu părul despletit sub care se străduiau să-și ascundă goliciunea, băieți și chiar copii mici. Și crucile, și victimele erau împodobite cu flori. Servitorii circului, lovindu-i cu ciomegele, îi sileau pe creștini să așeze crucile în dreptul gropilor. Așa aveau să piară cei pe care, în prima zi a jocurilor, nu reușiseră să-i dea pradă câinilor și fiarelor sălbatice. Îi luau acum niște sclavi negri și, așezându-i cu spatele pe cruce, le băteau mâinile în cuie de barele transversale, zeloși și grăbiți, pentru ca atunci când poporul se va întoarce după pauză să găsească toate crucile înălțate. Amfiteatrul răsuna de bocănitul ciocanelor, al căror ecou trecea peste rânduri și ajungea în piața din jurul amfiteatrului și sub cortul în care împăratul dădea masă pentru vestale și pentru prietenii săi. Acolo se bea vin, se glumea pe seama lui Chilon și se șopteau la ureche cuvinte tainice preoteselor Vestei, iar în arenă cuiele pătrundeau în mâinile și picioarele creștinilor, lopețile scrâșneau, umplând cu pământ gropile în care fuseseră înfipte crucile.
Printre victimele cărora urma să le vină rândul peste câteva clipe se afla Crispus. Leii n-apucaseră să-l sfâșie, așa că fusese destinat răstignirii, iar el, gata întotdeauna de moarte, se bucura la gândul că-i bate ceasul. Trupul lui uscat era despuiat; numai un cordon de iederă îi acoperea coapsele, iar pe cap avea o cunună de roze. În ochi îi strălucea același foc nestins, iar de sub cunună se arăta aceeași față aspră, fanatică. Nu se schimbase nici inima lui. Ca și mai înainte, în cuniculum, îi amenința pe frații lui cu mânia lui Dumnezeu.
— Dați slavă Mântuitorului — spunea el — că vă îngăduie să muriți de aceeași moarte ca și El. Poate că o parte din păcatele voastre vor fi iertate astfel, totuși temeți-vă, căci trebuie să se facă dreptate. Nu poate fi aceeași răsplată pentru răi și pentru buni.
Cuvintele lui se însoțeau cu bocăniturile ciocanelor, care băteau în cuie mâinile și picioarele victimelor. Tot mai multe cruci se ridicau în arenă. Iar el, adresându-se celor care așteptau, fiecare lângă crucea lui, continuă:
— Văd cerul deschis, dar văd și prăpastia căscată… Nici eu singur nu știu cum am să dau socoteală Domnului de viața mea, deși am crezut și am urât răul și nu mă tem de moarte, ci de învierea din morți, nu de chin, ci de judecată, căci va veni ziua mâniei.
Atunci, din rândurile de bănci mai apropiate, se auzi o voce calmă și solemnă:
— Nu ziua mâniei, ci ziua îndurării. Ziua mântuirii și a fericirii. Pentru că, vă zic vouă, Christos vă va lua lângă El, vă va mângâia și vă va așeza la dreapta Lui. Credeți, căci, iată, cerul se deschide înaintea voastră!
La aceste cuvinte, toate privirile se întoarseră spre bănci. Chiar și aceia care atârnau pe cruci ridicară capetele palide, chinuite, și se uitară spre cel ce vorbea. El se apropie până la bariera care înconjura arena și începu să-i binecuvânteze cu semnul crucii.
Crispus întinse brațul spre el ca și cum ar fi vrut să-l dojenească, însă, văzându-i fața, lăsă mâna în jos, apoi îngenunche și șopti:
— Apostolul Pavel!…
Spre marea uimire a servitorilor circului, îngenuncheară toți cei care nu apucaseră să fie țintuiți pe cruce, iar Pavel din Tars se întoarse spre Crispus și zise:
— Crispus, nu-i amenința, căci încă azi vor fi cu tine în rai! Tu crezi că pot fi osândiți? Dar cine are să-i osândească? Oare Dumnezeu, care și-a jertfit Fiul pentru ei? Sau poate Christos, care a murit pentru mântuirea lor, așa cum mor ei pentru numele Lui? Cum poate osândi cel care iubește? Cine are să-i învinovățească pe aleșii lui Dumnezeu? Cine va spune despre sângele acesta: „E blestemat”?…
— Doamne, am urât răul! — răspunse bătrânul preot.
— Christos a poruncit să-i iubim pe oameni mai mult decât să urâm răul, căci învățătura Lui este iubire și nu ură.
— Am greșit în ceasul morții — răspunse Crispus.
Și începu să se bată cu pumnii în piept.
Unul dintre supraveghetorii circului se apropie de Apostol și întrebă:
— Cine ești tu, care vorbești condamnaților?
— Un cetățean roman — răspunse Pavel liniștit.
După aceea, se întoarse spre Crispus și spuse:
— Crede, căci asta-i ziua îndurării, și mori în pace, rob al lui Dumnezeu!
În clipa aceea, doi negri se apropiară de Crispus ca să-l întindă pe cruce.
El se mai uită încă o dată în jur și strigă:
— Frații mei, rugați-vă pentru mine!
Fața lui pierdu obișnuita-i asprime. Trăsăturile-i împietrite se topiră într-o expresie de pace și blândețe. Își întinse singur mâinile în lungul brațelor crucii și, privind drept la cer, începu să se roage cu ardoare. Se părea că nu simte durerea, pentru că, atunci când cuiele îi pătrunseră în mâini, trupul lui nici nu tresări măcar. Se ruga în timp ce i se țintuiau picioarele, se ruga în timp ce era ridicată crucea și bătătorit pământul în jurul ei. Abia când mulțimea începu să umple amfiteatrul, râzând și făcând larmă, sprâncenele bătrânului se încruntară puțin, mâniindu-se parcă pentru că poporul păgân îi tulbură liniștea și pacea unei morți blânde.
Crucile toate erau în picioare. Arena părea o pădure de trunchiuri de care atârnau oameni. Peste cruci și peste capetele răstigniților cădeau razele soarelui, în timp ce pe arenă umbrele groase formau o rețea neagră, în ochiurile căreia strălucea nisipul galben. Era un spectacol la care toată plăcerea poporului consta în a privi moartea lentă. Însă niciodată până atunci nu se văzuse un asemenea desiș de cruci. Arena era înțesată de cruci, iar servitorii se strecurau anevoie printre ele. Pe margini, fuseseră răstignite mai ales femei. Crispus, ca unul dintre conducători, fusese răstignit chiar în fața podiumului împărătesc, pe o cruce uriașă, înfășurată la poale în iederă. Niciuna dintre victime nu murise încă. Doar câțiva dintre cei care fuseseră țintuiți la început leșinaseră. Nimeni nu gemea și nu cerea îndurare. Unii atârnau cu capetele plecate pe umăr sau căzute în piept, parcă prinși de somn. Alții, parcă îngândurați, sau încă privind la cer, mișcau încetișor din buze. Pădurea îngrozitoare de cruci, trupurile răstignite, tăcerea victimelor trezeau o impresie ciudată de teamă. Spectatorii care intrau sătui și veseli în circ după ospăț, țipând și râzând, tăceau brusc, neștiind pe care corp să-și oprească privirile și ce să gândească. Goliciunea trupurilor de femei întinse pe cruce nu le mai ațâța simțurile. Nu se făceau nici măcar obișnuitele pariuri, cine moare mai repede, așa cum se făcea de obicei când în arenă apărea un număr mai mic de condamnați. Se părea că și împăratul se plictisește, căci, întorcând capul, își îndrepta colierul de la gât cu o mișcare leneșă, cu fața absentă și somnoroasă.
Deodată, Crispus, care atârna în fața lui și care cu o clipă mai înainte stătea cu ochii închiși, ca un om leșinat sau în agonie, și-i deschise și începu să privească la împărat.
Fața lui luă iarăși obișnuita expresie neînduplecată. Ochii-i scăpărau. Curtenii, surprinși, începură să șoptească între ei, arătându-și-l cu degetul. În cele din urmă, împăratul însuși întoarse capul spre el și duse leneș smaraldul la ochi.
Se lăsă o liniște profundă. Ochii spectatorilor erau ațintiți asupra lui Crispus, care încerca să miște mâna dreaptă, ca și cum ar fi vrut să și-o smulgă de pe cruce.
Și, umflându-și pieptul, încât i se vedeau toate coastele, începu să strige:
— Matricidule! Vai ție!
Curtenii, auzind insulta de moarte aruncată stăpânului lumii față cu miile de oameni, nu îndrăzneau nici să respire. Chilon încremeni. Împăratul tresări și lăsă smaraldul să-i alunece dintre degete.
Poporul stătea, de asemenea, cu respirația oprită. Vocea lui Crispus răsuna tot mai puternic în arenă:
— Vai ție, ucigaș al soției și al fratelui tău, vai ție, Antichriste! Prăpastia stă deschisă în fața ta, moartea își întinde mâinile spre tine și groapa te așteaptă. Vai ție, cadavru viu, căci vei muri înfricoșat și osândit în veci!
Și, neputând să-și desprindă mâna țintuită de lemn, cu trupul întins, încordat, încă de viu asemănător unui schelet, neînduplecat ca destinul, își clătina capul deasupra podiumului lui Nero, risipind petale de trandafir din cununa pe care i-o puseseră în creștet.
— Vai ție, ucigașule! S-a împlinit măsura și ceasul morții tale se apropie!…
Se mai încordă o dată. O clipă, spectatorii avură impresia că are să-și desprindă mâna de pe cruce, s-o întindă amenințător spre Cezar; deodată însă brațele lui slabe se muiară și trupul îi alunecă, capu-i căzu în piept și muri.
În pădurea de cruci, cei mai slabi începură, unul câte unul, să se cufunde în somnul de veci.
Note
{151} Personaj mitologic, iscusit meșteșugar, sculptor și arhitect. Potrivit legendei, a construit Labirintul pentru regele Minos al Cretei. În urma unei certe cu acesta, a fost închis în Labirint, de unde a izbutit să scape, împreună cu fiul său Icar, cu ajutorul unor aripi făcute de el din pene lipite cu ceară.
{152} Soția lui Licos, regele Tebei. Moare legată de coarnele unui taur – tortură la care o supun Amfion și Zetos, fiii frumoasei Antiopa, pentru a-și răzbuna mama ponegrită de nemiloasa Dirke.
{153} Fiica Soarelui, soția lui Minos; în urma dragostei sale monstruoase pentru un taur alb, devine mama Minotaurului (monstru mitologic, cu trup de om și cap de taur).
{154} Tânăr patrician, care și-a ars mâna dreaptă pentru că n-a reușit să-l omoare pe regele etrusc Porsenna.