Petronius către Vinicius:
„Îți trimit printr-un sclav de încredere scrisoarea asta din Antium, la care, deși mâna ta este obișnuită mai mult cu spada și lancea decât cu pana, sper că-mi vei răspunde prin același trimis, fără prea mare întârziere. Te-am lăsat pe urma cea bună și plin de speranță, cred deci că ori ți-ai și astâmpărat dulcile dorințe în brațele Ligiei, ori ai să ți le astâmperi în curând, mai înainte ca adevăratul vifor al iernii să bântuie peste Campania dinspre culmile Soractelui. O, dragă Vinicius! Fie ca maestră să-ți fie zeița de aur a Ciprului, iar tu să fii maestrul acelei aurore ligiene care fuge de soarele dragostei.
Amintește-ți întotdeauna că marmura în sine, chiar și cea mai scumpă, nu înseamnă nimic, că își dobândește adevărata ei valoare abia atunci când mâna sculptorului o transformă în capodoperă. Fii și tu un asemenea sculptor, carissime! Să iubești nu e suficient, trebuie să știi să iubești și trebuie să știi să înveți pe altul arta dragostei.
Plăcerea o simte și plebea, și chiar și animalele. Omul adevărat, însă, tocmai prin asta se deosebește de animale. El transformă dragostea într-o artă nobilă și, bucurându-se de ea, îi înțelege întreaga valoare divină. Astfel nu-și satisface numai trupul, ci și sufletul.
Adesea, când mă gândesc la deșertăciunea, nesiguranța și plictiseala vieții noastre de aici, îmi spun că poate tu ai fost mai înțelept alegând războiul și dragostea, decât viața la curtea împăratului, căci numai pentru aceste două lucruri merită să te naști și să trăiești.
În război ai fost norocos, fii și în dragoste, iar dacă ești curios de ceea ce se petrece la curtea împăratului, am să te informez din când în când.
Stăm deci la Antium și ne îngrijim vocea noastră divină, simțim în continuare aceeași ură pentru Roma, iar peste iarnă avem de gând să ne ducem la Baiae ca să dăm reprezentații publice la Neapolis, ai cărui locuitori, ca niște greci ce sunt, au să ne aprecieze mai bine decât neamul de lupi de pe malurile Tibrului. Au să se adune oameni din Baiae, Pompei, Puteoli, Cumae, Stabies, aplauzele și cununile n-au să lipsească, și asta are să fie un impuls pentru expediția proiectată în Achaia.
Și amintirea micii Augusta? Da! Încă o mai plângem. Cântăm imnuri de compoziție proprie atât de minunate, încât de invidie sirenele s-au ascuns în cele mai adânci peșteri ale Amfitritei{95}. În schimb, ne-ar asculta cu plăcere delfinii, de nu i-ar împiedica vuietul mării. Durerea noastră nu s-a domolit până acum, așa că o arătăm oamenilor în toate chipurile în care ne-o arată sculptura, având grijă să ne vină bine, urmărind cu atenție dacă oamenii știu să aprecieze frumusețea asta. Ah, dragul meu! Vom muri ca niște bufoni și comedianți.
Sunt aici toți curtenii și toate curtenele, fără a le socoti pe cele cinci sute de măgărițe în al căror lapte se îmbăiază Poppea și pe cele zece mii de slugi. Uneori e vesel. Calvia Crispinilla îmbătrânește, se spune că după multe rugăminți Poppea i-a îngăduit să facă baie imediat după ea. Lucan a pălmuit-o pe Nigidia, bănuind-o c-ar avea legături cu un gladiator. Sporus și-a pierdut nevasta la zaruri cu Senecion. Torquatus Silanus mi-a oferit pentru Eunice patru cai castanii care au să câștige cu siguranță întrecerile de anul acesta. N-am primit! Îți mulțumesc, de asemenea, și ție că n-ai primit-o. În ceea ce-l privește pe Torquatus Silanus, nici nu bănuiește sărmanul că-i de pe-acum mai mult o umbră decât un om. Moartea lui este hotărâtă. Știi care-i vina lui? E strănepotul divinului August. Nu există scăpare pentru el. Așa-i lumea noastră!
Era vorba, după cum știi, să ne viziteze Tiridates, însă Vologesius ne-a trimis o scrisoare jignitoare. Deoarece a cucerit Armenia, cere să-i fie lăsată pentru Tiridates, căci altminteri tot nu ne-o va ceda. Pur și simplu, bătaie de joc! Deci, am hotărât război. Lui Corbulon i se conferă puterea ce-o avea marele Pompeius pe vremea luptelor cu pirații marini. A fost un moment când Nero a șovăit: se teme probabil de gloria pe care o poate dobândi Corbulon în caz de victorie. S-au gândit chiar să dea comanda supremă lui Aulus al nostru. S-a împotrivit Poppea, pe care virtutea Pomponiei o irită în mod vădit.
Vatinius a făgăduit să ne arate lupte extraordinare de gladiatori la Benevent. Iată unde ajung cizmarii în timpurile noastre! În ciuda zicalei: ne sutor supra crepidam{96}! Vitellius e descendentul unui cizmar, iar Vatinius e fiul unui cizmar! Poate că el însuși a cusut încălțăminte. Histrionul Aliturus a jucat splendid ieri în Oedip. L-am întrebat, fiind evreu, dacă creștinii și evreii sunt același lucru. Mi-a răspuns că evreii au o religie de veacuri, iar creștinii sunt o sectă nouă care a luat ființă nu demult în Iudeea. A fost răstignit acolo, în vremea lui Tiberius, un anumit om, ai cărui adepți se înmulțesc pe zi ce trece, căci îl consideră zeu. Se pare că nu vor să recunoască niciun alt zeu, mai ales pe ai noștri. Nu înțeleg cu ce i-ar putea vătăma cinstirea celorlalți zei.
Tigellinus nu-și mai ascunde dușmănia față de mine. Până acum n-a reușit să mă învingă – deși are un avantaj asupra mea. Are mai multă grijă de viața lui și este mult mai ticălos decât mine, ceea ce-l apropie de Ahenobarbus. Aceștia doi, mai devreme sau mai târziu, se vor înțelege și atunci soarta mea o să fie pecetluită. Nu știu când se va întâmpla, dar, fiindcă oricum se va întâmpla, termenul n-are importanță. Deocamdată, trebuie să mă distrez. Viața în sine n-ar fi rea dacă n-ar exista Barbă-Arămie. Din cauza lui, uneori ți se face scârbă de tine însuți. Degeaba mă amăgesc, spunându-mi că lupta pentru favorurile lui nu-i decât un joc sau un șir de simple dispute în care victoria nu face decât să-ți flateze amorul propriu. Uneori, mi se pare că sunt un fel de Chilon, cu nimic mai bun decât el. Când n-are să-ți mai fie de folos, trimite-mi-l. Îmi place vorba lui moralizatoare. Salută din partea mea pe divina ta creștină, sau mai degrabă, roag-o, în numele meu, să nu fie rece ca un pește față de tine. Scrie-mi despre sănătatea ta și despre dragoste. Să știi să iubești și s-o înveți și pe ea să iubească. Adio!”
M. C. Vinicius către Petronius:
„Pe Ligia încă n-am găsit-o. Dacă n-aș spera s-o găsesc în curând, nici nu ți-aș răspunde. Când nu mai speri, ți se urăște de viață și nici să scrii nu mai ai chef. Am vrut să verific dacă nu cumva Chilon mă înșală și, în noaptea când a venit după banii pentru Euricius, m-am înfășurat într-o mantie de soldat și m-am luat pe furiș după el și după băiatul pe care i l-am dat să-l însoțească. Când au ajuns la fața locului, i-am urmărit de departe, ascuns după un stâlp din port. M-am convins că Euricius nu-i un personaj imaginar.
Jos, la râu, câteva zeci de oameni descărcau la lumina torțelor pietre dintr-o luntre mare și le așezau pe mal. L-am văzut pe Chilon apropiindu-se de ei și vorbindu-i unui bătrân, care după o clipă i-a căzut la picioare. Alții s-au strâns cerc în jurul lor, scoțând strigăte de uimire. Sub ochii mei, băiatul i-a întins punga lui Euricius. Acesta, luând-o, a început să se roage cu mâinile ridicate spre cer, iar alături de el a îngenuncheat și un alt bărbat, probabil fiul său.
Chilon a mai spus ceva ce nu am putut să aud și i-a binecuvântat atât pe cei doi îngenuncheați, cât și pe ceilalți, făcând în aer semne în formă de cruce, pe care probabil ei o cinstesc, căci au îngenuncheat cu toții. Aș fi vrut să cobor între ei și să promit trei asemenea pungi aceluia care mi-o va afla pe Ligia, dar mi-a fost teamă să nu-i stric lui Chilon aranjamentele și, după o clipă de chibzuială, am plecat.
Asta s-a întâmplat cam la vreo douăsprezece zile de la plecarea ta. De atunci, Chilon a mai fost la mine de câteva ori. Mi-a spus că a ajuns să aibă mare trecere printre creștini. Zice că n-a găsit-o până acum pe Ligia, fiindcă numai în Roma sunt nenumărați creștini, așa că nu toți se cunosc între ei și nu pot ști tot ce se petrece în comunitate; sunt foarte prevăzători și, în general, vorbesc puțin. Chilon însă îmi garantează că numai să ajungă la mai marii lor, numiți prezbiteri, și are să reușească să le afle toate tainele. Pe câțiva dintre ei i-a și cunoscut și a încercat să-i iscodească, însă cu multă grijă, pentru ca graba lui să nu le trezească bănuiala și să nu-i îngreuneze căutarea. Și, deși mi-e greu să aștept și am ajuns la capătul răbdării, simt că are dreptate și aștept.
A aflat, de asemenea, că pentru rugăciune au locuri comune, unele în afara porților orașului, în case pustii sau chiar în arenaria. Acolo îl adoră pe Christos, cântă și iau masa împreună. Asemenea locuri sunt multe. Chilon presupune că Ligia merge în altele decât Pomponia, pentru ca Pomponia, în caz de proces și anchetă, să poată jura cu inima curată că nu știe unde-i adăpostită Ligia. Poate că prezbiterii au sfătuit-o să fie așa de prudentă. Când Chilon are să cunoască aceste locuri, am să merg și eu împreună cu el și, dacă zeii au să-mi permită s-o zăresc pe Ligia, îți jur pe Jupiter că de data asta n-are să scape din mâinile mele.
Mă gândesc mereu la locurile acelea de rugăciune. Chilon nu vrea să mă duc cu el. Se teme, dar eu nu pot să stau în casă. Am s-o recunosc dintr-o dată chiar deghizată sau cu fața acoperită. Ei se strâng acolo noaptea, dar eu am s-o recunosc și noaptea. Aș recunoaște-o oriunde, numai după mișcări și după glas. Am să merg și eu deghizat și am să-i urmăresc pe toți cei care intră și ies. Mă gândesc mereu la ea, așa că am s-o recunosc. Chilon trebuie să vină mâine și vom merge acolo. Am să iau și o armă cu mine. Câțiva dintre sclavii mei trimiși în provincie s-au întors fără niciun rezultat. Însă acum sunt sigur că ea este aici, în Roma, poate chiar prin apropiere. Am vizitat și singur mai multe case, sub pretext că vreau să le închiriez. La mine are să-i fie de o sută de ori mai bine, căci acolo trăiesc mulțimi de oameni săraci. Nu mă voi zgârci cu nimic pentru ea. Scrii că am ales bine: da, am ales grijile și frământările. O să cercetez mai întâi casele din oraș, apoi pe cele de dincolo de porți. Sper câte ceva de la fiecare zi care vine; altfel n-aș mai putea trăi. Spui că trebuie să știi să iubești. Am știut și eu să vorbesc de dragoste cu Ligia, dar acum doar tânjesc și-l aștept pe Chilon. Mi-e nesuferit să stau în casă. Adio!”
Note
{95} Zeița mării, soția lui Neptun.
{96} Să nu sară cizmarul mai sus de sandala lui (în sensul – să nu se amestece cineva în treburi la care nu se pricepe).