Petronius nu se înșela. Două zile mai târziu, tânărul Nerva, care-i fusese totdeauna binevoitor și devotat, îl trimise la Cumae pe un libert al său cu vești de la curtea împăratului.
Pierderea lui Petronius fusese hotărâtă. A doua zi seara, urma să fie trimis la el un centurion cu ordinul să rămână în Cumae și să aștepte acolo alte dispoziții. Următorul sol, trimis câteva zile mai târziu, avea să-i aducă sentința de moarte.
Petronius ascultă veștile libertului cu un calm netulburat, apoi zise:
— Îi vei duce stăpânului tău una din vazele mele, care-ți va fi înmânată înainte de plecare. Spune-i din partea mea că-i mulțumesc din tot sufletul, căci m-a ajutat să mă pregătesc.
Deodată, începu să râdă ca un om căruia i-a venit o idee admirabilă și se bucură dinainte de realizarea ei.
În aceeași seară, sclavii lui se împrăștiară, invitându-i pe toți curtenii aflați în Cumae și pe toate curtenele la banchet în splendida vilă a arbitrului eleganței.
După-amiaza și-o petrecu în bibliotecă, scriind, apoi făcu o baie, după care porunci vestiplicelor să-l îmbrace cu cât mai multă strălucire și eleganță, făcându-l asemănător zeilor. Trecu în triclinium să controleze cum merg pregătirile, apoi în grădină, unde niște băieți și fete tinere din insulele grecești împleteau din trandafiri cununi pentru cină.
Pe fața lui nu se vedea nici cel mai mic semn de îngrijorare. Servitorii bănuiră că petrecerea va fi ceva deosebit din faptul că porunci să se dea premii neobișnuite acelora de care era mulțumit și să fie ușor biciuiți toți aceia al căror lucru nu-i fusese pe plac sau care încă dinainte meritaseră o pedeapsă. Cântăreților porunci să li se plătească anticipat și cu mare dărnicie. În cele din urmă, așezându-se în grădină sub un fag, printre frunzele căruia se strecurau razele soarelui, presărând pete luminoase pe pământ, o chemă la el pe Eunice.
Ea veni îmbrăcată în alb, cu o crenguță de mirt în păr, minunată ca o Grație. O așeză lângă el și, mângâindu-i ușor tâmplele, începu s-o contemple, cu dragostea unui estet pasionat, ca pe o statuie de zeiță ieșită de sub dalta unui maestru.
— Eunice — îi spuse el — știi tu oare că de multă vreme nu mai ești sclavă?
Ridicând spre el ochii ei senini, azurii ca cerul, ea clătină din cap, negând.
— Stăpâne, am să rămân totdeauna sclava ta!
— Nu știi însă — continuă Petronius — că vila asta și sclavii aceia care împletesc cununi, întreg acest domeniu și câmpiile, și cirezile sunt de azi ale tale.
Eunice făcu brusc un pas îndărăt și, cu neliniște în glas, întrebă:
— De ce-mi spui asta, stăpâne?
Apoi se apropie din nou, privindu-l, speriată. Deodată, fața ei se făcu albă ca varul, deși el continua să surâdă. După un timp, el răspunse, rostind un singur cuvânt:
— Da!
Urmă un răstimp de tăcere. Doar o ușoară adiere mișca frunzele fagului. Petronius putea într-adevăr să-și închipuie că era înaintea sa o statuie dăltuită din marmură albă.
— Eunice! — spuse el. — Vreau să mor senin.
Iar fata, zâmbindu-i sfâșietor, șopti:
— Înțeleg, stăpâne.
Seara, oaspeții, care mai frecventaseră petrecerile lui Petronius și știau că în comparație cu ele chiar și petrecerile împăratului sunt plicticoase și barbare, veniră în număr mare, căci nimeni nu bănuia că acesta urma să fie ultimul simposion. Mulți știau, ce-i drept, că asupra elegantului arbitru s-au strâns norii dizgrației împărătești, însă asta se mai întâmplase de câteva ori și de fiecare dată Petronius știuse să-i risipească printr-o manevră abilă sau cu un cuvânt îndrăzneț, încât nimeni nu presupunea că ar putea să-l amenințe un pericol serios. Fața lui veselă și obișnuitu-i surâs nepăsător confirmară tuturor această părere. Splendida Eunice, căreia-i spusese că vrea să moară senin, și pentru care fiecare cuvânt al lui era sfânt, păstra în trăsăturile-i divine o liniște netulburată și o lumină ciudată în priviri, care putea să pară bucurie. La intrarea în triclinium, băiețași cu părul strâns în plase de aur puneau cununi de trandafiri pe capul musafirilor, atrăgându-le totodată atenția, așa cum cerea obiceiul, să treacă pragul cu piciorul drept. În sală plutea un parfum suav de violete. Lumina venea din lămpi multicolore din sticlă de Alexandria. Pe lângă paturile de repaos stăteau fete grecoaice, care aveau să umezească cu parfum tălpile oaspeților. Lângă perete, cântăreții atenieni așteptau semnul dirijorului.
Masa întinsă strălucea de bogăție, însă bogăția asta nu supăra pe nimeni, nu părea nimănui greoaie, ci parcă înflorea de la sine. Veselia și degajarea se revărsau în sală odată cu parfumul de violete. Oaspeții, intrând aici, simțeau că nu-i pândește nicio constrângere, nicio amenințare, așa cum se întâmpla la împărat, unde laudele nu îndeajuns de umflate sau poate nepotrivite, la adresa cântecului sau poeziei, puteau fi plătite cu viața. Lămpile multicolore, cupele încrustate, vinurile puse la răcit în straturi de zăpadă, mâncărurile alese îi înveseliră pe oaspeți. Un murmur pașnic de voci domina, ca bâzâitul unui roi de albine pe un măr înflorit, întrerupt numai din când în când de o izbucnire de râs vesel, de rumoarea laudelor sau de o sărutare prea zgomotoasă omagiind vreun umăr alb.
Oaspeții, bând vin, vărsau din cupe câteva picături în cinstea zeilor nemuritori, ca să atragă ocrotirea și bunăvoința pentru amfitrion. N-avea nicio importanță că mulți nu credeau în zei. Așa cerea obiceiul și superstiția. Petronius, stând culcat lângă Eunice, discuta despre noutățile de la Roma, despre ultimele divorțuri, despre iubiri, aventuri amoroase, întreceri, despre Spiculus, care în ultima vreme ajunsese renumit în arenă, despre cele mai noi cărți care apăruseră la Atractus și Sosius. Vărsând din fiecare cupă câte un strop de vin, o evoca pe zeița Cipris, care e mai veche și mai mare decât toți zeii, singura nemuritoare, dăinuitoare și dominatoare.
Vorbele lui erau ca niște raze de soare, luminând mereu alte obiecte, erau ca o adiere vara, care leagănă una după alta florile în grădină. După răstimpul destinat discuțiilor, făcu un semn dirijorului. Îndată, răsunară acorduri ușoare de citeră și de voci tinere. Pe urmă, dansatoare din Cos, compatrioatele Eunicei, începură să danseze. Trupurile lor roze luceau sub văluri transparente. În cele din urmă, un ghicitor din Egipt începu să prevestească oaspeților viitorul, după mișcarea doradelor{163} sclipitoare închise într-un vas de cristal.
După ce se saturară de distracțiile acestea, Petronius se ridică puțin pe patul de repaus, așternut cu purpură siriană, și spuse:
— Prieteni! Iertați-mă că-mi permit să vă fac o rugăminte: fiecare din voi să primească în dar de la mine cupa din care a vărsat primul strop de vin în cinstea zeilor, urându-mi succes.
Cupele lui Petronius străluceau de aur, pietre scumpe și sculpturi măiestrite, așa că, deși împărțirea de daruri era un lucru obișnuit la Roma, oaspeții nu-și ascunseră plăcerea surprizei. Unii îi mulțumiră, lăudându-l cu voce tare; alții spuneau că nici Jupiter nu i-a cinstit vreodată pe zeii din Olimp cu asemenea daruri; erau și din aceia care stăteau pe gânduri, să primească sau ba, pentru că un asemenea lucru depășea măsura obișnuită.
Ridicând în aer cupa de murrină, pe care lumina juca în irizări de curcubeu, o cupă cu adevărat neprețuită, spuse:
— Iată, aceasta este cupa din care eu am vărsat vin în cinstea zeiței Cipris. Fie ca de acum încolo buzele nimănui să n-o atingă și mâna nimănui să nu verse din ea în cinstea altei zeițe.
Și izbi vasul prețios de podeaua de piatră, presărată cu flori liliachii de șofran, iar când se sparse în cioburi mărunte, văzând în juru-i priviri uimite, zise:
— Dragii mei, în loc să vă mirați, veseliți-vă! Bătrânețea și neputința sunt prieteni triști ai ultimilor ani ai vieții. Eu însă am să vă dau un exemplu bun și un sfat bun: poți, vedeți voi, să nu mai aștepți venirea anilor și să pleci de bunăvoie, așa cum plec eu înainte de sosirea lor.
— Ce vrei să faci? — întrebară câteva voci speriate.
— Vreau să mă bucur, să beau vin, să ascult muzică, să admir aceste forme divine pe care le vedeți în preajma mea și pe urmă să dorm cu capul încununat. Mi-am luat rămas bun de la împărat. Vreți să ascultați și voi ce i-am scris în semn de rămas bun?
Spunând acestea, scoase de la căpătâi o scrisoare și începu să citească următoarele:
„Știu, o, Cezare, că aștepți cu nerăbdare sosirea mea și că inima ta credincioasă de prieten tânjește zile și nopți întregi după mine! Știu că m-ai copleșit cu daruri, că mi-ai încredințat prefectura pretorienilor, iar lui Tigellinus i-ai poruncit să-și urmeze destinul dat de zei: să fie păstor de asini pe domeniile pe care le-ai moștenit după otrăvirea lui Domitius. Iartă-mă. Pe Hades, deci și pe umbra mamei tale, a soției tale, a fratelui tău și a lui Seneca, îți jur că nu pot veni la tine. Viața e o mare comoară, dragul meu, iar eu am știut să aleg din comoara asta cele mai prețioase diamante. Însă în viață sunt și lucruri pe care nu le mai pot suporta. Oh, să nu-ți închipui că m-ai scârbit, asasinându-ți mama, soția și fratele, incendiind Roma și trimițându-i în Ereb pe toți oamenii cinstiți din împărăția ta. Nu, drag strănepot al lui Cronos! Moartea-i un lucru omenesc, iar din partea ta nu ne putem aștepta la o altă comportare. Dar să-mi mai chinuiesc urechile ani la rând, ascultând cântecul tău, să văd picioarele tale subțiri, domitiene, frământându-se într-un dans pirrheic{164}, să te ascult cântând la instrumente și declamându-ți poemele, o, biet poet de mahala! Iată ce mi-a sleit puterile, trezind în mine dorința morții. Roma își astupă urechile când te ascultă, lumea râde, iar eu nu mai vreau să roșesc de rușinea ta. Nu pot. Urletul Cerberului, dragul meu, deși nu se deosebește de cântecul tău, va fi mai puțin supărător pentru mine, căci lui nu i-am fost niciodată prieten și pentru vocea lui nu-s obligat să mă rușinez. Fii sănătos, dar nu cânta; ucide, dar nu scrie versuri; otrăvește, dar nu dansa; incendiază, dar nu cânta din citeră. Asta îți urează și acest ultim sfat prietenesc ți-l trimite Arbiter elegantiarum.”
Oaspeții încremeniră. Știau că, dacă Nero și-ar pierde tronul, lovitura ar fi pentru el mai puțin cruntă. Înțeleseră, de asemenea, că omul care a scris o asemenea scrisoare trebuie să moară și îi trecură fiori de groază că au ascultat-o.
Însă Petronius râse atât de sincer și atât de vesel, de parc-ar fi fost vorba de gluma cea mai nevinovată, apoi, plimbându-și privirile peste cei de față, spuse:
— Veseliți-vă și goniți departe de voi teama. Nimeni nu-i obligat să se laude c-a ascultat scrisoarea asta, iar eu doar față de Caron aș putea să mă laud, în timp ce-o să mă treacă peste râul Styx.
Făcu un semn medicului grec și întinse brațul. Grecul abil i-l legă într-o clipită cu un șnur de aur și-i deschise artera de la încheietura mâinii. Sângele țâșni pe căpătâiul patului de repaos și o stropi pe Eunice, care, sprijinind capul lui Petronius, se aplecă spre el și spuse:
— Stăpâne, ai crezut oare c-am să te părăsesc? Dacă zeii mi-ar oferi nemurirea sau împăratul domnia asupra lumii întregi, eu tot te-aș urma.
Petronius zâmbi, se ridică puțin, o sărută ușor pe buze și răspunse:
— Vino cu mine! — Și adăugă: — Tu m-ai iubit cu adevărat, divina mea!…
Întinse și ea spre medic brațul ei roz și, după o clipă, sângele ei începu să curgă, amestecându-se cu sângele lui.
Petronius făcu un semn dirijorului și din nou se auziră citerele și vocile. Cântară mai întâi imnul lui Harmodios, pe urmă un cântec de Anacreon, în care poetul se plânge că a găsit la ușa lui copilul înghețat și plâns al Afroditei: l-a luat, l-a încălzit, i-a uscat aripioarele, iar el, nerecunoscător, drept mulțumire i-a străpuns inima cu săgeata lui și de atunci l-a părăsit liniștea…
Sprijinindu-se unul de altul, ca doi zei de frumoși, ei ascultau, zâmbind și pălind. După ce cântecul se termină, Petronius porunci să se servească mai departe vin și bucate și începu să discute cu oaspeții care stăteau mai aproape despre lucruri mărunte, însă plăcute, așa cum se discută de obicei la petreceri. După un timp, îl chemă pe grec să-i lege pentru câteva clipe venele, căci, spunea el, i se făcuse somn și-ar vrea să se mai lase o dată în voia lui Hypnos, înainte ca Thanatos să-l adoarmă pentru totdeauna.
Și adormi. Când se trezi, capul fetei zăcea ca o floare albă pe pieptul lui. O rezemă de căpătâiul patului, ca s-o mai privească o dată. După aceea, i se deschiseră din nou venele.
La un semn al lui, cântăreții intonară un alt cântec de Anacreon, pe care citerele îl acompaniau în surdină, ca să nu acopere cuvintele. Petronius pălea tot mai tare, iar când se stinseră ultimele acorduri, se mai adresă o dată mesenilor și spuse:
— Prieteni, recunoașteți că odată cu noi piere…
Însă nu mai reuși să termine. Cu o ultimă mișcare, brațul lui o îmbrățișă pe Eunice, apoi capul îi căzu pe căpătâiul patului și muri.
Mesenii, uitându-se la aceste două trupuri albe, asemenea unor splendide statui, înțeleseră că odată cu ele piereau singurele lucruri ce mai rămăseseră lumii lor: frumusețea și poezia.
Note
{163} Dorade – peștișori cu solzi aurii.
{164} La origine dans războinic grec. În lumea romană, era executat cel mai adesea de profesioniști. Uneori, se încheia cu lupte simulate.