Petronius, ridicând din umeri, porni spre casă. Era foarte nemulțumit. Își dădea seama că încetase să se mai înțeleagă cu Vinicius, că sufletele lor s-au despărțit complet. Cândva, Petronius avusese o influență considerabilă asupra tânărului ostaș, care-l privea ca pe un model în toate. Adesea câteva cuvinte ironice din partea lui erau suficiente pentru a-l opri pe Vinicius sau pentru a-l îndemna să facă un lucru oarecare.
Din toate astea nu mai rămăsese nimic. Petronius nici nu se mai gândea la vechile metode. Știa că spiritele și ironia lui vor aluneca, fără s-o atingă măcar, peste scoarța nouă care învelise sufletul lui Vinicius, prin dragostea asta și contactul cu lumea neînțeleasă a creștinilor. Scepticul din el înțelesese că pierduse cheia acestui suflet, ceea ce-i provoca un sentiment de nemulțumire și chiar de teamă, după întâmplările din noaptea aceea.
„Dacă pentru Augusta nu-i un capriciu trecător, ci o dorință mai durabilă — se gândea Petronius — atunci una din două: sau Vinicius n-are să-i reziste și poate să-l piardă orice întâmplare stupidă, sau, ceea ce mai degrabă e posibil acum, are să i se opună și în cazul acesta o să fie cu siguranță condamnat. Odată cu el pot cădea și eu, fie și numai pentru că-i sunt rudă; Augusta, aruncând în dizgrație întreaga familie, va trece de partea lui Tigellinus…”
Oricum era rău.
Petronius era un om curajos și nu se temea de moarte, dar, deoarece nu se aștepta la nimic bun din partea ei, se ferea s-o stârnească. După ce reflectă vreme îndelungată, ajunse la concluzia că mai bine și mai sigur ar fi să-l trimită pe Vinicius departe de Roma, într-o călătorie. Ah, dacă, în afară de asta, ar fi putut să i-o dea ca tovarăș de drum pe Ligia, ar fi făcut-o cu plăcere. Dar chiar și așa, spera să-l convingă.
Atunci ar răspândi în Palatin zvonul că-i bolnav și ar îndepărta pericolul atât de Vinicius, cât și de el. Augusta nu știa dacă Vinicius a recunoscut-o sau nu. Mai curând putea să presupună că nu, așa că amorul ei propriu nu prea avusese de suferit până acum. Situația însă putea să se înrăutățească în viitor și trebuiau luate măsuri de prevedere.
Petronius voia în primul rând să câștige timp. Știa că, îndată ce împăratul va porni spre Achaia, Tigellinus, care nu se pricepea la artă, avea să treacă pe planul al doilea, pierzându-și influența. În Grecia, Petronius era sigur de superioritatea lui asupra tuturor rivalilor.
Până una alta, se hotărî să aibă grijă de Vinicius și să-l îndemne mereu la călătorie. Timp de mai multe zile fu preocupat de ideea să-i sugereze Cezarului emiterea unui edict prin care să-i gonească pe creștini din Roma; Ligia ar părăsi orașul odată cu ceilalți adepți ai lui Christos, iar Vinicius ar urma-o. N-ar mai fi nevoie să-l îndemne. Lucrul nu era greu de realizat. Doar nu trecuse chiar atât de mult timp de când evreii au provocat tulburări din ură împotriva creștinilor, iar împăratul Claudius, neștiind să-i deosebească pe unii de alții, i-a izgonit pe evrei.
De ce n-ar izgoni și Nero pe creștini? În Roma s-ar face mai mult loc. După petrecerea aceea, „plutitoare”, Petronius se întâlnea zilnic cu Nero, la Palatin și în alte locuri. Era ușor să-i sugereze o asemenea idee, căci împăratul nu se opunea niciodată când era îndemnat la rău.
Chibzuind îndelung, Petronius își făcu un plan minuțios. Avea să dea o petrecere la el și aici avea să-l convingă pe Cezar să dea edictul. Nutrea chiar speranța îndreptățită că împăratul îi va încredința lui executarea ordinului.
Atunci ar expedia-o pe Ligia cu toată considerația cuvenită iubitei lui Vinicius, de exemplu la Baiae; acolo n-aveau decât să se iubească și să se joace de-a creștinismul cât le-o plăcea.
Între timp, îl vizita pe Vinicius des, în primul rând pentru că, în ciuda egoismului lui roman, nu se putea dezbăra de atașamentul său față de tânăr, iar, în al doilea rând, pentru a-l îndemna la călătorie. Vinicius se prefăcu bolnav și nu se mai arătă pe la Palatin, unde zilnic se urzeau noi planuri. Într-o bună zi, Petronius auzi chiar din gura împăratului că e ferm hotărât să plece peste trei zile la Antium. A doua zi, se duse să-l anunțe pe Vinicius.
Vinicius însă îi arătă lista invitaților la Antium, pe care i-o adusese de dimineață un libert de-al împăratului.
— E trecut și numele meu — zise el — și al tău. Când ai să te înapoiezi acasă, ai să găsești o listă ca asta.
— Dacă n-aș fi fost trecut pe lista invitaților — răspunse Petronius — ar fi însemnat că trebuie să mă omor, însă nu cred ca asta să aibă loc înainte de călătoria în Achaia. Prea-i sunt necesar lui Nero acolo.
După aceea, trecu cu privirea peste listă și adăugă:
— De-abia m-am întors și trebuie să-mi părăsesc din nou casa și să mă duc până la Antium. Dar n-am încotro! Căci asta nu-i o simplă invitație, ci un ordin.
— Dar dacă cineva nu s-ar supune?
— Ar primi o altfel de invitație, la o călătorie mult mai lungă, din care nu mai există întoarcere. Ce păcat că nu mi-ai urmat sfatul și n-ai plecat cât a mai fost timp. Acum trebuie să mergi la Antium.
— Acum trebuie să merg la Antium… Iată ce timpuri trăim și ce sclavi netrebnici suntem.
— De-abia azi ai observat?
— Nu. Însă, vezi, tu mi-ai demonstrat că religia creștină este dușmana vieții, pentru că o pune în lanțuri. Dar pot ele fi oare mai grele decât cele pe care le purtăm noi? Tu mi-ai spus: „Grecia a creat înțelepciunea și frumusețea, iar Roma puterea”. Unde-i puterea noastră?
— Cheamă-l pe Chilon. Azi n-am niciun chef să filozofez. Pe Hercule! Nu eu am făcut vremurile astea și nu eu răspund pentru ele. Să vorbim despre Antium. Află că acolo te paște un mare pericol, mai mare decât o trântă cu Ursus acela care l-a sugrumat pe Croton. Totuși trebuie să mergi la Antium.
Vinicius ridică din umeri nepăsător:
— Pericol! Înotăm cu toții în întunericul morții și în fiecare clipă unul sau altul se dă la fund.
— Trebuie oare să ți-i înșir pe toți aceia care, având un pic de minte, în ciuda unor vremuri ca ale lui Tiberius, Caligula, Claudius și Nero, au trăit până la optzeci sau nouăzeci de ani? Să-ți fie exemplu măcar Domitius Afer. A îmbătrânit liniștit, deși toată viața lui a fost un tâlhar.
— Poate de aceea! Poate tocmai de aceea! — răspunse Vinicius.
Apoi începu să studieze lista și spuse:
— Tigellinus, Vatinius, Sextus Africanus, Aquilinus Regulus, Suilius Nerulinus, Eprius Marcellus și așa mai departe! Ce adunătură de lepădături și de pungași!… Când te gândești că ăștia conduc lumea!… Nu le-ar sta oare mai bine să umble cu vreun zeu egiptean sau sirian prin orășele, să zdrăngăne la sistre și să-și câștige pâinea ghicind sau țopăind?…
— Sau arătând oamenilor maimuțe dresate, câini care știu să socotească sau un măgar suflând în flaut — adăugă Petronius. — Toate astea-s adevărate, dar acum să vorbim despre altceva, mai important. Fă un mic efort de atenție și ascultă-mă: am spus la Palatin că ești bolnav și că nu poți să părăsești casa, totuși numele tău se află pe listă, ceea ce înseamnă că cineva nu m-a crezut și a susținut dinadins să fii inclus printre invitați. Nu cred să fie Nero. Pentru el ești un simplu ostaș cu care nu poate discuta decât cel mult despre alergările de la circ și care n-are idee de poezie și muzică. Așa că s-ar putea să fie Poppea cea care a susținut inserarea numelui tău. Asta înseamnă că pasiunea ei pentru tine n-a fost un capriciu de moment și că și-a pus în gând să te cucerească.
— E curajoasă Augusta!
— Într-adevăr curajoasă, căci poate să se piardă pentru totdeauna. Fie ca Venus să-i inspire cât mai curând o nouă iubire, însă atâta vreme cât te vrea pe tine, trebuie să fii cât se poate de prevăzător. Barbă-Arămie a început să se plictisească de ea. Preferă pe Rubria sau pe Pitagora; rănit însă în amorul propriu, s-ar răzbuna îngrozitor împotriva voastră.
— Acolo, în pădure, nu știam cine-mi vorbește. Ai tras doar cu urechea și știi ce i-am răspuns: că o iubesc pe alta și că n-o vreau pe ea.
— Te conjur pe toți zeii subpământeni, nu-ți pierde și dramul de minte pe care ți l-au mai lăsat creștinii. Cum poți să șovăi, având de ales între o pieire posibilă și una sigură? Oare nu ți-am spus că, dacă ai răni amorul propriu al Augustei, n-ar mai exista salvare pentru tine? Pe Hades! Dacă ți s-a scârbit de viață, mai bine deschide-ți venele acum imediat sau aruncă-te în tăișul sabiei, căci dac-o jignești pe Poppea, te așteaptă o moarte mai puțin ușoară. Înainte era mai plăcută o discuție cu tine. În fond, despre ce-i vorba? Ce-ai de pierdut? Asta are să te împiedice s-o iubești pe Ligia ta? Nu uita că Poppea a văzut-o în Palatin și n-are să-i fie greu să deducă pentru cine refuzi tu favorurile ei auguste. Atunci are s-o scoată și de sub pământ. Te pierzi nu numai pe tine, dar și pe Ligia, înțelegi?
Vinicius asculta, dus pe gânduri. La urmă spuse:
— Eu trebuie s-o văd.
— Pe cine? Pe Ligia?
— Pe Ligia.
— Știi unde este?
— Nu.
— Și ai să începi s-o cauți din nou prin vechile cimitire și prin Transtiberim?
— Nu știu, dar trebuie s-o văd.
— Bine. Deși e creștină, se pare că-i mai chibzuită decât tine și are să fie și mai prevăzătoare, dacă nu vrea pieirea ta.
Vinicius ridică din umeri.
— M-a salvat din mâinile lui Ursus.
— În cazul acesta, grăbește-te, căci Barbă-Arămie n-are să-și amâne plecarea. Poate să ordone condamnări la moarte și la Antium.
Vinicius nu-l asculta. Îl preocupa un singur gând: să se vadă cu Ligia, întrebându-se cum ar putea ajunge la ea.
Până la plecare, surveni o întâmplare care ar fi putut înlătura toate greutățile. Chiar a doua zi, apăru pe neașteptate Chilon.
Era slăbit, flămânzit și cu hainele în zdrențe. Servitorii, care înainte avuseseră poruncă să-l lase să intre la orice oră din zi și din noapte, nu îndrăzniră să-l oprească, așa că intră direct în atrium și, oprindu-se în fața lui Vinicius, spuse:
— Zeii să-ți dea nemurirea și să împartă cu tine stăpânirea lumii.
În prima clipă, lui Vinicius îi veni să-l dea afară pe ușă. Pe urmă însă se gândi că poate grecul știe ceva despre Ligia și curiozitatea învinse scârba.
— Tu ești? — întrebă el. — Ce-i cu tine?
— Rău, fiu al lui Jupiter — răspunse Chilon. — Adevărata virtute e o marfă fără căutare astăzi și un adevărat înțelept trebuie să fie bucuros dacă are o dată la cinci zile cu ce să-și cumpere de la măcelar un cap de berbec, pe care să-l mănânce apoi într-un pod, stingându-și setea cu lacrimi. Ah, stăpâne! Tot ce mi-ai dat am cheltuit, cumpărând cărți la Atractus. Apoi am fost jefuit. Sclava care urma să scrie învățătura mea a fugit, luând și ce bruma îmi mai rămăsese din ceea ce mărinimia ta îmi dăruise. Sunt sărac lipit. M-am întrebat: la cine să mă duc, dacă nu la tine, Serapis, pe care te iubesc, te cinstesc și pentru care mi-am riscat viața?
— Pentru ce-ai venit și ce aduci?
— După ajutor am venit, Baal, și-ți aduc sărăcia mea, lacrimile mele, dragostea mea și, în sfârșit, niște știri pe care le-am adunat din dragoste pentru tine. Îți amintești, stăpâne, ce ți-am spus cândva, că i-am dat sclavei divinului Petronius un fir de ață de la cingătoarea Venerei din Pafos?… M-am interesat acum dacă a ajutat-o și tu, fiul Soarelui, care știi ce se petrece în casa aceea, știi desigur ce-a devenit acolo Eunice. Mai am un asemenea fir de ață. L-am păstrat pentru tine, stăpâne.
Se întrerupse, observând cum se încruntă sprâncenele lui Vinicius și, voind să preîntâmpine o izbucnire, spuse repede:
— Știu unde locuiește divina Ligia; am să-ți arăt, stăpâne, casa și străduța.
Vinicius își înăbuși emoția care-l cuprinse la această veste și spuse:
— Unde este ea?
— La Linus, mai marele preoților creștinilor. E acolo împreună cu Ursus. Ligianul lucrează tot ca înainte la morarul care se numește ca și economul tău, stăpâne, Demas… Da, Demas!… Ursus lucrează noaptea, așa că, încercuind locuința noaptea, n-ai să-l afli acasă… Linus e bătrân… iar în casă, în afară de el, mai sunt doar două femei bătrâne.
— De unde știi toate astea?
— Îți amintești, stăpâne, că creștinii m-au avut în mâna lor și m-au cruțat. De fapt, Glaucus se înșeală, considerându-mă cauza nenorocirilor lui, dar așa i-a intrat în cap, sărmanul, și tot așa crede și-acum. Totuși m-au cruțat! Așa că să nu te miri, stăpâne, că recunoștința mi-a umplut sufletul. Eu sunt un om din vremurile bune, de demult. M-am întrebat: de ce să-mi părăsesc prietenii și binefăcătorii? Oare n-aș fi lipsit de omenie dacă n-aș întreba de ei, dacă nu m-aș interesa ce-i cu ei, cum o duc cu sănătatea și unde locuiesc? Pe Cibela, marea născătoare de zei! De așa ceva eu nu sunt capabil. La început m-a reținut teama ca nu cumva să interpreteze greșit intențiile mele. Însă iubirea pe care-o nutream pentru ei s-a dovedit mai puternică decât teama. M-a încurajat mai ales ușurința cu care ei iartă orice fel de nedreptăți. Dar mai înainte de orice, m-am gândit la tine, stăpâne. Ultima noastră expediție s-a încheiat cu o înfrângere. Oare un asemenea fiu al Fortunei se poate împăca ușor cu gândul acesta? Așa că ți-am pregătit victoria. Casa e izolată. Poți să poruncești să fie înconjurată de sclavi, încât niciun șoarece să nu se poată strecura. O, stăpâne, numai de tine depinde ca, încă în noaptea asta, mărinimoasa ta prințesă să se afle în casa ta. Iar dacă are să se înfăptuiască asta, să nu uiți de contribuția fiului sărman și atât de flămând al tatălui meu.
Lui Vinicius i se sui tot sângele la cap. Ispita îi zgudui întreaga ființă. Da! Exista o posibilitate, și de data asta o posibilitate sigură. Când are s-o aibă pe Ligia la el, cine are să i-o mai poată lua? Când are să și-o facă amantă, ce-o să-i mai rămână ei altceva de ales decât să rămână a lui pentru totdeauna?
N-au decât să piară toate religiile! Ce-o să mai însemne atunci pentru el creștinii cu mila lor și cu religia lor tristă? Oare n-a venit timpul să se scuture de toate astea? Oare n-a venit timpul să trăiască așa cum trăiesc toți ceilalți? Ce-are să facă pe urmă Ligia, cum o să se împace cu soarta ei și cu religia pe care-o recunoaște? Nici asta n-are importanță! Singurul lucru important e că are să fie a lui și asta încă astăzi.
Rămânea numai întrebarea dacă ea o să-și mai păstreze credința, după ce-o să ajungă în lumea asta nouă și o să cunoască plăcerile și pasiunile ei? Și asta se poate întâmpla încă astăzi! E de ajuns să-l oprească pe Chilon și pe înserate să dea un ordin. Și ar urma o fericire fără sfârșit!
„Ce-a fost viața mea? — se gândi Vinicius. — Chin, dorințe nesatisfăcute, un lanț neîntrerupt de întrebări fără răspuns!”
În felul acesta, ar pune capăt la toate. Își aminti de promisiunea făcută Ligiei că nu va mai ridica mâna asupra ei. Dar pe ce-a jurat? Nu pe zei, căci nu mai credea în ei, nici pe Christos, căci în el încă nu credea. De altfel, dacă ea se va simți nedreptățită, are s-o ia de nevastă și în felul acesta are s-o recompenseze. Da! Se simte obligat s-o facă, pentru că îi datorează viața.
Își aminti deodată de ziua aceea când împreună cu Croton se năpustise în casa ei. Își aminti de pumnul lui Ursus ridicat deasupra capului său. De toate câte urmaseră după aceea. O văzu din nou aplecată deasupra patului lui, îmbrăcată în veșmânt de sclavă, minunată ca o zeiță, bună și adorată.
Privirile lui se îndreptară fără să vrea spre lararium, la cruciulița pe care i-o lăsase la plecare. Oare pentru toate astea să-i plătească printr-o nouă silnicie? Oare are s-o tragă de păr până în cubiculum, ca pe o sclavă? Și cum ar putea să facă așa ceva, când nu numai o dorește, ci o iubește și o iubește tocmai pentru că este așa cum este?
Și dintr-o dată simți că nu-i de ajuns s-o aibă în casa lui, nu-i de ajuns s-o ia cu forța, că dragostea lui cere mai mult: consimțământul, iubirea și sufletul ei.
Binecuvântată va fi casa aceasta, dacă ea va intra în ea de bunăvoie, binecuvântată clipa, binecuvântată ziua, binecuvântată viața! Atunci, fericirea amândurora ar fi nesfârșită ca marea și ca soarele de puternică. S-o ia cu forța ar însemna să alunge pentru totdeauna o asemenea fericire și în același timp să distrugă, să pângărească, să murdărească ceea ce este mai drag, singurul lucru curat din viața lui.
Fiori de dezgust îl cutremurară la gândul acesta. Se uită la Chilon, care, cu privirile ațintite asupra lui, își vârâse mâna sub zdrențe și se scărpina neliniștit. Îl cuprinse greața și dorința să-l calce în picioare pe acest fost ajutor al său, așa cum strivești un vierme scârbos sau un șarpe veninos. Acum știa ce are de făcut. Lipsit de cumpăt cum era și lăsându-se împins de apriga lui fire romană, îi spuse:
— N-am să fac ceea ce mă sfătuiești; dar, ca să nu pleci fără răsplata pe care-o meriți, am să poruncesc să ți se dea trei sute de vergi în ergastulum-ul de lângă casă.
Chilon păli. Pe chipul frumos al lui Vinicius se oglindea furia. Grecul nu putea spera nici măcar pentru o clipă ca plata promisă să fie numai o glumă crudă.
Se aruncă în genunchi și, îndoindu-se de mijloc, începu să geamă cu vocea întretăiată:
— Cum asta, rege persan? Pentru ce?… Piramidă de bunătate! Colos de mărinimie! Pentru ce?… Sunt bătrân, flămând, sărac… Ți-am slujit. Așa mă răsplătești?…
— Cum i-ai răsplătit și tu pe creștini — răspunse Vinicius.
Și chemă pe dispensator{116}.
Însă Chilon, cu fața acoperită de paloarea morții, se târî la picioarele lui și, cuprinzându-le convulsiv, strigă:
— Stăpâne, stăpâne!… Sunt bătrân! Cincizeci, nu trei sute… Cincizeci sunt de ajuns! O sută, nu trei sute!… Îndurare! Îndurare!
Vinicius îl îmbrânci cu piciorul și dădu porunca. Într-o clipită, după dispensator veniră în fugă doi sclavi din neamul quazilor, care, apucându-l de cât păr mai avea, îi înfășurară capul în propriile-i zdrențe și îl târâră în ergastulum.
— În numele lui Christos!… — mai strigă grecul în ușa dinspre coridor.
Vinicius rămase singur. Porunca dată, ațâțându-l, îl învioră. Se strădui să-și adune gândurile împrăștiate și să le pună în ordine. Simți o mare ușurare: reușise din nou să se înfrângă. I se păru că astfel prăpastia care-l desparte de Ligia s-a îngustat. Nici prin minte nu-i trecu că a comis o nedreptate față de Chilon, poruncind să fie biciuit pentru același lucru pentru care înainte îl plătise.
În afară de asta, prea era roman ca să-l doară durerea altuia sau să-și oprească atenția asupra unui amărât de grec. Chiar dacă s-ar fi gândit, ar fi fost convins că s-a purtat corect, pedepsind pe un nemernic.
Gândul însă-i era la Ligia; ei îi spunea: „N-am să-ți plătesc cu rău pentru bine. Dac-ai să afli vreodată cum m-am purtat cu acela care mă îndemna să ridic mâna asupra ta, ai să-mi fii recunoscătoare.”
Vorbindu-și astfel, rămase pe gânduri. Nu era tocmai sigur că Ligia l-ar lăuda pentru purtarea lui față de Chilon. Doar religia ei propovăduia iertarea. Creștinii l-au iertat pe acest nenorocit, deși aveau motive de răzbunare mai grave. Abia atunci îi răsună în suflet strigătul grecului: „În numele lui Christos!” Își aminti că aceeași frază îl scăpase pe Chilon din mâinile ligianului. Hotărî să-l ierte de restul pedepsei.
Tocmai voia să-l cheme pe dispensator când acesta apăru și spuse:
— Doamne, bătrânul acela a leșinat sau poate că a și murit. Poruncești să fie biciuit mai departe?
— Stropiți-l să-și revină și aduceți-l aici.
Dispensatorul dispăru după draperie, însă probabil că grecul își revenea cu greu, căci Vinicius așteptă cam mult și chiar începu să fie nerăbdător, până când sclavii îl aduseră pe Chilon. La un semn, se retraseră imediat.
Chilon era galben ca ceara. De pe picioare i se scurgeau pe mozaicul din atrium firișoare de sânge. Era totuși conștient. Căzând în genunchi, cu mâinile întinse, spuse:
— Îți mulțumesc, stăpâne! Ești milostiv și mare.
— Câine — zise Vinicius — să știi că te-am iertat în numele lui Christos, căruia eu însumi îi datorez viața.
— Am să-l slujesc, stăpâne, pe El și pe tine.
— Taci și ascultă. Scoală-te! Ai să mergi cu mine și-ai să-mi arăți casa în care locuiește Ligia.
Chilon se ridică repede, dar, de cum se ridică, păli și mai mult și spuse cu o voce pierită:
— Stăpâne, sunt flămând… Merg, stăpâne, merg! Dar n-am putere… Poruncește să mi se dea măcar resturile din farfuria câinelui tău și-am să merg!
Vinicius porunci să i se dea mâncare, un ban de aur și o manta. Chilon, slăbit de vergi și de foame, nu putu să meargă nici după ce mâncă, deși dârdâia de teamă ca nu cumva Vinicius să ia slăbiciunea lui drept împotrivire și să poruncească să-l biciuiască din nou.
— Numai să mă încălzească vinul — repeta, clănțănind din dinți — și-am să pot merge imediat, fie și până în Grecia Mare.
Într-adevăr, după o vreme, se mai întremă cât de cât și porniră. Drumul era lung, căci Linus locuia, ca majoritatea creștinilor, în Transtiberim, nu departe de casa lui Miriam. Chilon îi arătă lui Vinicius o căsuță mică, izolată, împrejmuită de un zid acoperit tot de iederă și spuse:
— Aici, stăpâne.
— Bine — răspunse Vinicius — acum du-te, dar mai întâi ascultă-mă: uită că m-ai slujit, uită unde locuiesc Miriam, Petru și Glaucus. Uită, de asemenea, de casa asta și de toți creștinii. Ai să vii în fiecare lună la casa mea, unde libertul Demas îți va plăti câte două monezi de aur. Însă dac-ai să-i mai spionezi pe creștini, am să poruncesc să te biciuiască sau am să te dau pe mâinile prefectului orașului.
Chilon se înclină și spuse:
— Voi uita!
Însă când Vinicius dispăru după colțul străduței, întinse mâinile după el și, amenințând cu pumnii, strigă:
— Pe Ate și pe Furii! Nu voi uita!
Apoi își pierdu din nou puterile.
Note
{116} Sclav cu funcție de econom.