După eliberarea Ligiei, nevoind să-l supere pe împărat, Petronius îl urmă împreună cu alți curteni la Palatin. Voia să audă ce se va discuta acolo și mai ales să-și dea seama de intențiile lui Tigellinus, care ar putea născoci ceva nou pentru pierderea fetei. E adevărat că și ea, și Ursus intraseră sub ocrotirea poporului și, fără riscul unei revolte, nimeni nu mai putea să se atingă de ei. Petronius însă, cunoscând ura pe care i-o purta prefectul pretorienilor, presupuse că acesta, neputând să-l lovească direct, are să caute să lovească măcar în nepotul lui.
Nero era supărat și nervos fiindcă reprezentația se terminase cu totul altfel decât dorise el. Nici nu se uită la Petronius, dar acesta, fără să se sinchisească de el, cu dezinvoltura lui caracteristică de arbitru al eleganței, îi spuse:
— Știi, divine, la ce m-am gândit? Scrie un poem despre fata pe care ordinul stăpânului lumii o eliberează dintre coarnele zimbrului sălbatic și o redă iubitului ei. Grecii sunt sentimentali. Sunt sigur că are să-i încânte un asemenea poem.
Deși enervat, lui Nero îi plăcu ideea, mai întâi, ca temă pentru un poem, iar în al doilea rând, fiindcă dădea prilejul să se laude singur, ca stăpân mărinimos al lumii. Privi cu interes la Petronius și zise:
— Da! Poate că ai dreptate! Dar se cuvine oare să cânt propria mea bunătate?
— Nu trebuie să-ți pomenești numele. La Roma, au să ghicească despre cine-i vorba, iar din Roma veștile se răspândesc în toată lumea.
— Și ești sigur că are să placă în Achaia?
— Pe Pollux! — rosti Petronius și plecă mulțumit, căci acum era sigur că Nero, a cărui viață n-a fost decât o continuă adaptare a realității la ideile sale literare, n-o să lase să-i scape o temă ca asta, deci Tigellinus o să aibă mâinile legate. Asta nu schimba însă intenția lui de a-l expedia pe Vinicius din Roma, îndată ce sănătatea Ligiei are să permită o călătorie. De aceea, când îl văzu a doua zi, îi spuse:
— Du-o în Sicilia. Astăzi, din partea împăratului nu vă mai amenință nimic, însă Tigellinus e în stare să folosească chiar și otrava, dacă nu din ură față de voi, atunci față de mine.
Vinicius îi zâmbi și răspunse:
— Ea a fost între coarnele unui zimbru sălbatic și Christos a salvat-o.
— Jertfește-i o sută de boi — răspunse Petronius, ușor iritat — dar nu-l pune în situația să fie nevoit s-o salveze pentru a doua oară… Îți amintești cum l-a primit Eol pe Ulise, când s-a întors să-i ceară a doua oară vânt favorabil? Zeilor nu le place să se repete.
— Când are să se însănătoșească — răspunse Vinicius — am s-o duc Pomponiei Graecina.
— Și ai să faci foarte bine, fiindcă aud că Pomponia zace bolnavă. Mi-a spus o rudă de-a lui Aulus, Antistius. Între timp, aici se vor petrece atâtea evenimente, încât oamenii au să uite de voi, iar în vremurile de astăzi, cei mai fericiți sunt cei care au fost uitați. Fie ca Fortuna să vă dea soare iarna și umbră vara!
Spunând acestea, îl lăsă pe Vinicius cu fericirea lui, iar el se duse să-l cerceteze pe Teocles cu privire la sănătatea și viața Ligiei.
Însă pe ea n-o mai amenința niciun pericol. În închisoare, extenuată cum era după friguri, ar fi răpus-o aerul închis și mizeria; aici însă avea parte de cea mai atentă îngrijire și nu numai de îndestulare, ci chiar de lux. Conform recomandărilor lui Teocles, după două zile începură s-o scoată în grădina vilei, unde rămânea ore în șir. Vinicius îi împodobea lectica cu anemone și mai ales cu iriși, ca să-i amintească de atrium-ul lui Aulus. Uneori, ascunși în umbra copacilor bătrâni, discutau, ținându-se de mâini, despre suferințele și spaimele prin care trecuseră. Ligia îi spunea că Christos l-a călăuzit anume pe o cale spinoasă, ca să-i schimbe sufletul și să-l ridice spre El, iar Vinicius simțea că-i adevărat, fiindcă nu mai rămăsese nimic în el din fostul patrician care nu cunoștea altă lege decât propriile sale dorințe. În aceste aduceri-aminte nu era amărăciune. Li se părea amândurora că trecuseră ani întregi și că trecutul îngrozitor rămăsese undeva departe în urma lor. Deocamdată, trăiau într-o pace cum nu cunoscuseră niciodată până acum. O viață nouă, nespus de blândă, li se deschidea în față. La Roma, împăratul putea să-și facă de cap și să umple de groază o lume întreagă; ei, știindu-se ocrotiți de o ființă de sute de ori mai puternică, nu se mai temeau nici de răutatea lui, nici de nebuniile lui, de parcă ar fi încetat să mai fie stăpân peste viața sau moartea lor. Odată, pe la apusul soarelui, auziră venind din vivariile îndepărtate răgete și urlete de fiare sălbatice. Cândva, sunetele astea îl umpluseră de groază pe Vinicius, ca o prevestire rea. Acum se uitară unul la altul zâmbind, apoi amândoi ridicară ochii spre lumina asfințitului. Din când în când, Ligia, încă foarte slăbită, adormea în liniștea grădinii. El veghea lângă ea și, contemplându-i fața adormită, se gândea, fără să vrea, că nu mai e Ligia aceea pe care-a întâlnit-o la Aulus. Închisoarea și boala o urâțiseră întrucâtva. Când o întâlnise la Aulus, și mai târziu, când venise s-o răpească din casa lui Miriam, era minunată ca o statuie și în același timp delicată ca o floare. Acum, fața ei era aproape transparentă, mâinile i se subțiaseră, trupul îi slăbise de boală, buzele îi păliseră și chiar și ochii păreau mai puțin azurii decât înainte. Eunice cea cu părul de aur, care-i aducea flori și țesături scumpe ca să-și acopere picioarele, arăta pe lângă ea ca zeița Cipris. Estetul Petronius se străduia în zadar să descopere în ea frumusețea de altădată și, ridicând din umeri, se gândea că umbra asta din Câmpiile Elizee nu meritase atâta alergătură, atâta durere și chinuri, care fuseseră cât p-aci să-l ucidă pe Vinicius. Însă Vinicius o iubea acum și mai mult și, în timp ce-i veghea somnul, avea impresia că veghează la căpătâiul întregii lumi.