Soarele coborâse între timp spre apus și părea să se topească în crepuscul. Spectacolul se terminase. Mulțimea începu să părăsească amfiteatrul, revărsându-se prin ieșirile numite vomitoria, spre oraș. Numai curtenii mai întârziau, așteptând să plece grosul mulțimii. Părăsindu-și locurile, se adunară cu toții în jurul podiumului pe care împăratul apăru din nou ca să asculte elogiile. Deși spectatorii nu fuseseră zgârciți în aplauze, pentru el asta nu era de ajuns, căci se așteptase la un entuziasm delirant. În zadar îl ridicau în slăvi cu toții, în zadar vestalele îi sărutau mâinile „divine”, iar Rubria se aplecă atât de aproape, încât capul ei roșcat atinse pieptul lui Nero. Cezarul nu era mulțumit și nu reușea să ascundă acest lucru. Era mirat și îngrijorat că Petronius păstrează tăcere. Un cuvânt de laudă din gura lui, care să releve cu dibăcie calitățile cântecului, i-ar fi produs o mare bucurie în clipa asta. În cele din urmă, nemaiputând suporta, îi făcu un semn, iar când acesta urcă pe podium, îi zise:
— Spune…
Petronius răspunse rece:
— Tac, căci nu pot găsi cuvinte. Te-ai întrecut pe tine însuți!
— Așa mi s-a părut și mie. Și totuși poporul acesta?…
— Poți pretinde unor corcituri să se priceapă la poezie?
— Deci ai observat și tu că nu mi-au mulțumit așa cum meritam?
— Ai ales rău momentul.
— De ce?
— Pentru că mințile tulburate de mirosul sângelui nu pot asculta cu atenție.
Nero strânse pumnii și răspunse:
— Ah, creștinii ăștia! Au dat foc Romei, iar acum mă necăjesc și pe mine. Ce pedepse să mai născocesc pentru ei?
Petronius își dădu seama că apucase pe un drum greșit și că cuvintele lui obțin un rezultat contrar celui scontat. Vrând să-i schimbe gândurile, se aplecă spre el și-i șopti la ureche:
— Cântecul tău este extraordinar! O singură observație am: în versurile din strofa a treia metrica nu-i tocmai perfectă.
Nero se împurpură de rușine, ca și cum ar fi fost prins asupra unei fapte rușinoase. Îl privi, speriat, și răspunse la fel de încet:
— Tu observi totul!… Știu!… Am să refac!… Dar n-a mai observat nimeni altcineva? Adevărat? Iar tu, în numele zeilor, nu spune nimănui… dacă… ți-e dragă viața…
— Tu poți, divine, să mă condamni la moarte dacă te încurc, dar nu mă amenința, căci zeii știu cel mai bine că nu mi-e teamă de asta.
Vorbind astfel, privea țintă în ochii împăratului. Acesta răspunse, după o clipă:
— Nu te supăra… Știi că te iubesc…
„Semn rău!” se gândi Petronius.
— Am vrut să vă invit astăzi la un banchet — continuă Nero. — Prefer însă să mă închid și să șlefuiesc versurile astea blestemate din strofa a treia. În afară de tine, ar mai fi putut să observe greșeala doar Seneca și poate Secundus Carinas, dar de ei scap ușor.
Spunând acestea, îl chemă pe Seneca și-i spuse că-l trimite împreună cu Acratus și Secundus Carinas în Italia și în toate provinciile după bani, poruncindu-i să-i adune din orașe, din sate și din templele bogate, adică de pretutindeni unde se pot găsi. Seneca, înțelegând că i se încredințează o treabă de profanator și tâlhar, refuză.
— Trebuie să plec la țară, stăpâne — zise el — și acolo să-mi aștept moartea, căci sunt bătrân și nervii mei sunt șubrezi.
Nervii iberici ai lui Seneca, mai rezistenți decât ai lui Chilon, poate că nu erau șubrezi, sănătatea lui însă era destul de precară, căci arăta ca o umbră, iar capul, în ultima vreme, îi albise cu totul.
Nero, uitându-se la el, se gândi că poate într-adevăr nu trebuie să aștepte mult până la moartea lui și răspunse:
— Nu vreau să te expun greutăților unor călătorii dacă ești bolnav, dar fiindcă-mi ești drag, vreau să te am aproape. În loc să pleci la țară, ai să te închizi în casa ta și n-ai s-o părăsești.
Zâmbi apoi și spuse:
— Dacă am să-i trimit pe Acratus și pe Carinas singuri, ar fi să trimit lupii după oi. Pe cine să pun mai mare peste ei?
— Pune-mă pe mine, Cezar! — zise Domitius Afer.
— Nu! Nu vreau să atrag asupra Romei mânia lui Mercur, pe care hoțiile voastre l-ar înfuria. Am nevoie de un stoic, ca Seneca sau ca noul meu prieten, filozoful Chilon.
Privi în juru-i și întrebă:
— Dar ce s-a întâmplat cu Chilon?
Chilon, care, după ce-și revenise la aer curat, se întorsese în amfiteatru în timpul cântecului împăratului, se apropie și zise:
— Sunt aici, luminos fruct al soarelui și lunii. Am fost bolnav, dar cântecul tău m-a însănătoșit.
— Am să te trimit în Achaia — spuse Nero. — Tu trebuie să știi și ultimul bănuț ce se poate găsi în fiecare templu.
— Fă asta, Zeus, și zeii au să-ți dea o răsplată cum n-au mai dat niciodată cuiva.
— Aș face-o, dar nu vreau să te lipsesc de la plăcerea de a asista la jocuri.
— O, Baal!… — spuse Chilon.
Curtenii, bucuroși că împăratului i-a revenit buna dispoziție, începură să râdă și să strige:
— Nu, stăpâne! Nu-l lipsi pe acest viteaz grec de plăcerea jocurilor.
— Lipsește-mă, stăpâne, de plăcerea de a vedea aceste gâște gălăgioase din Capitoliu, ai căror creieri strânși la un loc n-ar umple nici măcar o coajă de alună — răspunse Chilon. — Iată, tocmai scriu, o, întâiule născut al lui Apollo, un imn în grecește în cinstea ta și de aceea vreau să petrec câteva zile în templul muzelor, ca să le cer inspirație.
— O, nu! — strigă Nero. — Vrei să te sustragi de la reprezentațiile următoare! Nu-ți merge!
— Îți jur, stăpâne, că scriu un imn.
— Ai să-l scrii noaptea. Implor-o pe Diana să-ți dea inspirație, doar e sora lui Apollo.
Chilon plecă capul, uitându-se cu răutate la cei de față, care începuseră din nou să râdă. Cezarul, întorcându-se spre Senecion și Silius Nerulinus, spuse:
— Închipuiți-vă că din creștinii destinați pentru astăzi abia dacă am reușit să lichidăm jumătate.
Bătrânul Aquilius Regulus, mare cunoscător în problemele legate de circ, după ce se gândi câteva clipe, rosti:
— Spectacolele astea în care iau parte oameni sine armis et sine arte{149} durează foarte mult și sunt puțin atrăgătoare.
— Voi porunci să li se dea arme — răspunse Nero.
Superstițiosul Vestinus, trezit brusc din îngândurare, întrebă cu voce tainică:
— Ați observat că ei văd ceva în clipa când mor? Privesc în sus și mor parcă fără să sufere. Sunt sigur că ei văd ceva…
Spunând aceasta, ridică ochii spre bolta peste care noaptea începuse să-și întindă zăbranicul ei presărat cu stele. Ceilalți răspunseră prin râsete și glume, făcând tot felul de presupuneri deșucheate despre ceea ce pot creștinii să vadă în clipa morții. Împăratul făcu un semn sclavilor care țineau torțele și părăsi circul, iar după el vestalele, senatorii, demnitarii și curtenii.
Noaptea era senină, caldă. În fața circului mai mișuna încă mulțimea curioasă să asiste la plecarea împăratului, dar părea posomorită și tăcută. Ici și colo, izbucniră aplauze, dar încetară imediat. Din spoliarium, carele scârțâiau, scoțând într-una resturile însângerate ale creștinilor.
Petronius și Vinicius parcurseră drumul în tăcere. Abia aproape de vilă, Petronius întrebă:
— Te-ai gândit la ceea ce ți-am spus?
— Da — răspunse Vinicius.
— Oare mă crezi că și pentru mine acum asta-i problema cea mai importantă? Trebuie s-o eliberăm, făcându-le în ciudă împăratului și lui Tigellinus. E ca o luptă în care mă încăpățânez să înving, ca un joc în care vreau să câștig, chiar de-ar fi să-mi pun pielea la bătaie… Ziua de astăzi m-a întărit și mai mult în această hotărâre.
— Să te răsplătească Christos!
— Vei vedea.
Discutând astfel, ajunseră la poarta vilei și coborâră din lectică. În clipa aceea, se apropie de ei un om în negru și întrebă:
— E aici nobilul Vinicius?
— Da — răspunse tribunul. — Ce dorești?
— Eu sunt Nazarius, fiul lui Miriam. Vin de la închisoare și-ți aduc vești despre Ligia.
Vinicius îi puse mâna pe umăr și la lumina torței își aținti privirile în ochii lui, neputând rosti niciun cuvânt. Nazarius ghici întrebarea care-i înghețase pe buze și răspunse:
— Trăiește. Ursus m-a trimis la tine, să-ți spun că în delirul ei se roagă și repetă numele tău.
Iar Vinicius răspunse:
— Slavă lui Christos, care poate să mi-o redea!
Îl luă pe Nazarius și-l conduse în bibliotecă. Îndată veni și Petronius, voind să asculte convorbirea lor.
— Boala a salvat-o de la necinstire, căci călăilor le e frică de molipsire — spuse băiatul. — Ursus și medicul Glaucus veghează la căpătâiul ei zi și noapte.
— Paznicii au rămas aceiași?
— Da, stăpâne, și ea e în camera lor. Deținuții care erau în închisoarea de jos au murit cu toții de friguri sau s-au sufocat.
— Cine ești tu? — întrebă Petronius.
— Nobilul Vinicius mă cunoaște. Sunt fiul văduvei la care a stat Ligia.
— Ești creștin?
Băiatul privi întrebător spre Vinicius și, văzând că în clipa aceea se roagă, ridică fruntea și spuse:
— Da.
— Cum de poți intra liber în închisoare?
— M-am angajat, stăpâne, la căratul cadavrelor. Am făcut-o anume ca să vin în ajutorul fraților mei și să le aduc vești din oraș.
Petronius examină atent fața frumoasă a băiatului, ochii lui albaștri și părul negru, bogat, apoi întrebă:
— Din ce țară ești, băiete?
— Sunt galilean, stăpâne.
— Ai vrea ca Ligia să fie liberă?
Băiatul ridică ochii în sus:
— Chiar dac-ar trebui să-mi dau viața!
Atunci Vinicius se opri din rugăciune și zise:
— Spune paznicilor s-o pună într-un coșciug, zicând că-i moartă. Tu alege-ți ajutoare care, împreună cu tine, s-o scoată noaptea din închisoare. În apropiere de Gropile Puturoase veți găsi niște oameni, așteptând cu o lectică, și le veți da sicriul. Paznicilor promite-le din partea mea atâta aur cât va putea să ducă fiecare în mantie.
În timp ce vorbea, de pe fața lui dispăru expresia absentă. Se trezise în el ostașul, căruia speranța îi reda vechea energie.
Nazarius se aprinse la față de bucurie și, ridicând mâinile spre cer, strigă:
— Christos să-i dea sănătate, căci va fi liberă!
— Crezi că paznicii au să se învoiască? — întrebă Petronius.
— Ei, stăpâne? Numai să știe că n-au să fie pedepsiți pentru asta și torturați.
— Da! — zise Vinicius. — Paznicii s-ar fi învoit chiar și la fuga ei, cu atât mai mult au să se învoiască s-o scoatem ca moartă de acolo.
— E adevărat că este un om care controlează cu fierul roșu dacă trupurile pe care le scoatem sunt moarte — spuse Nazarius. — Dar acesta e dispus chiar și pentru câțiva sesterți să nu atingă cu fierul fețele morților. Pentru un aureus are să atingă coșciugul, nu trupul.
— Spune-i că are să primească o pungă plină cu aur — spuse Petronius. — Dar ai să găsești ajutoare sigure?
— Am să mi-i aleg dintre aceia care pentru bani și-ar vinde nevestele și copiii.
— Unde-i vei găsi?
— Chiar în închisoare sau în oraș. Paznicii, odată plătiți, au să dea drumul oricui vom vrea noi.
— În cazul acesta, ai să mă duci și pe mine printre ei — zise Vinicius.
Petronius îl sfătui energic să renunțe. Pretorienii ar putea să-l recunoască chiar și travestit. Totul s-ar putea astfel nărui.
— Nici în închisoare, nici la Gropile Puturoase! — spuse el. — Trebuie ca toți, și împăratul, și Tigellinus, să fie convinși că ea a murit. Altfel, ar porunci imediat să fie urmărită. Putem înlătura bănuielile numai dacă, atunci când ea va fi dusă în munții Albani sau mai departe, în Sicilia, noi vom rămâne la Roma. Abia după o săptămână sau două, tu te vei îmbolnăvi, vei chema medicul lui Nero, care are să-ți recomande plecarea în munți. Atunci vă veți întâlni, iar apoi…
Căzu pe gânduri, iar după un timp făcu un semn disprețuitor cu mâna și zise:
— Pe urmă poate c-au să vină alte timpuri.
— Să se milostivească Christos de ea — spuse Vinicius — căci tu vorbești de Sicilia, dar ea-i bolnavă și poate să moară…
— Deocamdată, o ducem undeva mai aproape. Are să se facă bine la aer curat, numai s-o smulgem din închisoare. Oare n-ai undeva în munți vreun arendaș în care să te poți încrede?
— Da! Am! Da! — răspunse Vinicius, grăbit. — Este în munți, lângă Coriola, un om singur, care m-a purtat în brațe când eram copil și care mă iubește și acum.
Petronius îi întinse o tăbliță.
— Scrie-i să vină mâine aici. Trimit imediat un curier.
Îl chemă pe atriensis și-i dădu poruncile corespunzătoare. Câteva clipe mai târziu, un sclav călare porni în noapte spre Coriola.
— Aș vrea — spuse Vinicius — ca Ursus s-o însoțească la drum… Aș fi mai liniștit…
— Stăpâne — zise Nazarius — Ursus e un om cu o putere supraomenească; o să rupă gratiile și o să se ducă după ea. Este o fereastră deasupra unui zid abrupt, înalt, sub care nu-i pază. Am să aduc o funie lui Ursus. Restul face el singur.
— Pe Hercule! — spuse Petronius. — N-are decât să fugă cum o vrea, dar nu odată cu ea și nu la două-trei zile după ea, fiindcă au să-i ia urma și-au să descopere ascunzătoarea fetei. Pe Hercule! Vreți să vă pierdeți pe voi și pe ea? Vă interzic să-i pomeniți de Coriola sau eu mă spăl pe mâini de toate.
Amândoi recunoscură că are dreptate și tăcură. Nazarius își luă rămas bun, promițând să vină a doua zi în zori.
Cu paznicii spera să ajungă la o înțelegere încă în noaptea asta, însă mai înainte vroia să treacă pe la mama lui, care, din cauza vremurilor nesigure și îngrozitoare, n-avea nicio clipă de liniște, gândindu-se la el. După ce chibzui, hotărî să nu caute ajutor în oraș, ci să găsească și să-l mituiască pe unul din cei care cărau cadavrele din închisoare împreună cu el.
Când să plece, se mai opri și, luându-l pe Vinicius la o parte, începu să-i șoptească:
— Stăpâne, de planul nostru n-am să pomenesc nimănui, nici măcar mamei, însă Apostolul Petru a promis să vină la noi după jocuri și lui am să-i spun tot.
— În casa asta poți vorbi tare — răspunse Vinicius. — Apostolul Petru a fost în amfiteatru printre oamenii lui Petronius. De altfel, merg și eu cu tine.
Porunci să i se aducă o mantie de sclav, apoi ieșiră. Petronius răsuflă profund.
„Aș dori — se gândea el — ca ea să moară de febra asta, căci pentru Vinicius așa ar fi fost mai ușor de îndurat. Însă acum sunt gata să ofer un trepied de aur lui Esculap în schimbul însănătoșirii ei… Ah, tu, Ahenobarbus, vrei să-ți faci distracție din durerea îndrăgostitului! Tu, Augusto, mai întâi ai invidiat-o pe fată pentru frumusețe, acum ai mânca-o de vie că a pierit Rufius al tău… Tu, Tigellinus, vrei pieirea ei numai ca să-mi faci mie în ciudă!… Vom vedea. Eu vă spun că ochii voștri n-au s-o vadă în arenă, căci sau va muri de moarte naturală, sau am să v-o smulg de sub nas… Și am să v-o smulg în așa fel, încât nici habar să n-aveți, iar pe urmă, de câte ori am să mă uit la voi, am să gândesc: iată proștii pe care i-a păcălit Petronius…”
Mulțumit de sine, trecu în triclinium, unde se așeză la cină împreună cu Eunice. Lectorul citi în timpul acesta idilele lui Teocrit{150}. Vântul adusese nori dinspre Soracte și o furtună neașteptată tulbură liniștea nopții senine de vară. Din când în când, răsunau tunete deasupra celor șapte coline, iar ei, stând culcați alături, lângă masă, ascultau versuri care în melodicul dialect doric cântau iubirea păstorilor. Pe urmă, liniștiți, se pregătiră pentru un somn dulce.
Tocmai atunci însă, se întoarse Vinicius. Petronius, aflând de înapoierea lui, se duse la el și-l întrebă:
— Ei?… Poți să-mi spui ceva nou? Nazarius s-a dus la închisoare?
— Da — răspunse tânărul, netezindu-și părul udat de ploaie. — Nazarius s-a dus să se înțeleagă cu paznicii, iar eu m-am văzut cu Petru, care mi-a poruncit să mă rog și să cred.
— Bine. Dacă totul va merge bine, mâine o vom putea salva…
— Arendașul cu oamenii ar trebui să vină în zori.
— E aproape. Acum, odihnește-te.
Însă Vinicius îngenunche în cubiculum-ul său și începu să se roage.
La răsăritul soarelui, veni de lângă Coriola arendașul Niger, aducând cu el, așa cum îi ceruse Vinicius, asini, o lectică și patru oameni siguri, aleși dintre sclavii britani, pe care, de altfel, prevăzător, îi lăsase la un han din Subura.
Vinicius, care veghease toată noaptea, ieși să-l întâmpine. Niger se tulbură când îl văzu pe tânărul său stăpân și, sărutându-i mâinile și ochii, spuse:
— Dragul meu, ori ești bolnav, ori necazurile ți-au supt sângele din obraz, că abia am putut să te recunosc.
Vinicius îl luă în galeria interioară numită xystus și acolo îi spuse taina. Niger ascultă cu atenția încordată și pe fața lui roșie, bronzată, se vedea o mare emoție, pe care nici nu căuta să și-o stăpânească.
— Deci ea-i creștină? — întrebă.
Se uita cercetător la fața lui Vinicius, care probabil ghici gândul țăranului, căci răspunse:
— Și eu sunt creștin…
În ochii lui Niger sclipiră lacrimi. În primul moment, tăcu; apoi, ridicând mâinile spre cer, spuse:
— O, slavă Ție, Christe, că ai îndepărtat negura de pe ochii care mi-s mai dragi pe lume!
Strânse capul lui Vinicius la piept și, plângând de fericire, începu să-l sărute pe frunte.
Puțin mai târziu veni Petronius, aducându-l după el pe Nazarius.
— Vești bune! — spuse de departe.
Veștile erau într-adevăr bune. Mai întâi, Glaucus, medicul, garanta pentru viața Ligiei, deși suferea de aceleași friguri de care mureau în Tullianum și în alte temnițe sute de oameni zilnic. În ce-i privea pe paznici și pe omul care controla morții cu fierul încins, nu se iviseră niciun fel de greutăți. Era, de asemenea, angajat și ajutorul, Attys.
— Am făcut găuri în coșciug, ca bolnava să poată respira, spuse Nazarius. Singurul pericol e ca nu cumva să geamă sau să vorbească tocmai în clipa când vom trece pe lângă pretorieni. Însă ea-i foarte slăbită și de azi dimineață zace cu ochii închiși. De altfel, Glaucus are să-i dea o băutură adormitoare, făcută chiar de el din medicamentele pe care i le-am adus din oraș. Capacul sicriului n-o să fie bătut în cuie. O să-l ridicați cu ușurință. O să luați bolnava în lectică, iar noi vom pune în coșciug un sac cu nisip, pe care să-l aveți pregătit.
Vinicius era alb ca varul, însă asculta cu atenția atât de încordată, încât părea că gândește dinainte tot ce vrea să spună Nazarius.
— N-au să fie scoase și alte cadavre din închisoare? — întrebă Petronius.
— În noaptea asta, au murit vreo douăzeci de oameni, iar până diseară au să mai moară câțiva — răspunse băiatul. — Noi trebuie să mergem împreună cu convoiul, dar o să facem în așa fel, încât să rămânem în urmă. La prima cotitură, tovarășul meu o să șchioapete înadins. Așa o să rămânem mult în urma celorlalți. Voi să așteptați lângă templul mic al Libitinei. Să dea Dumnezeu o noapte cât mai întunecoasă.
— O să dea Dumnezeu — rosti Niger. — Ieri a fost o seară senină, dar pe urmă a început dintr-o dată furtuna. Azi cerul e iară senin și-i zăpușeală de dimineață; în fiecare noapte au să fie acum ploi și furtună.
— Mergeți fără lumini? — întrebă Vinicius.
— Numai în față sunt torțe. Voi, pentru orice eventualitate, să fiți lângă templul Libitinei de cum se întunecă, cu toate că, de obicei, ducem cadavrele abia după miezul nopții.
Tăcură. Se auzea doar respirația grăbită a lui Vinicius. Petronius se întoarse spre el:
— Ieri, ți-am spus că cel mai cuminte lucru ar fi să rămânem amândoi acasă. Acum însă văd că nici eu însumi n-am să pot sta locului… Dac-ar fi vorba de fugă, ar trebui să fim extrem de precauți, însă, de vreme ce o scot ca moartă, cred că nimănui n-o să-i treacă prin minte nici cea mai mică bănuială.
— Da! Da! — răspunse Vinicius. — Eu trebuie să fiu acolo. Am s-o scot eu însumi din sicriu…
— Odată ajunsă în casa mea de lângă Coriola, răspund de ea — spuse Niger.
Cu asta discuția se încheie. Niger se duse la han, la oamenii săi. Nazarius luă sub tunică o pungă cu aur și se întoarse la închisoare. Pentru Vinicius începu o zi plină de neliniște, febră, așteptare.
— Treaba trebuie să reușească, căci e bine chibzuită — îi spuse Petronius. — Mai bine nici că se putea aranja. Tu trebuie să te prefaci amărât și să umbli în togă neagră. Însă de la circ să nu lipsești. Să te vadă… Totul e-atât de bine ticluit, încât nici vorbă nu poate fi de eșec. Nici vorbă! Ești absolut sigur de arendașul tău, nu?
— E creștin.
Petronius îl privi mirat, apoi ridică din umeri și începu să vorbească parcă pentru sine însuși:
— Pe Pollux! Cum se extinde totuși! Și cum pătrunde în sufletele oamenilor!… În fața unor asemenea persecuții, oamenii s-ar fi lepădat dintr-o dată de toți zeii romani, greci și egipteni. E totuși ciudat… Pe Pollux!… Dac-aș crede că mai depinde ceva pe lume de zeii noștri, le-aș promite fiecăruia câte șase boi albi, iar lui Jupiter Capitolinul doisprezece… însă tu nu precupeți făgăduielile către Christos al tău…
— Eu I-am dăruit sufletul! — răspunse Vinicius.
Se despărțiră. Petronius se întoarse în cubiculum. Vinicius se duse să se uite de departe la închisoare, iar de acolo, până la dealul Vaticanului, la coliba săpătorului unde primise botezul din mâinile Apostolului. I se părea că în coliba aceea Christos are să-l asculte mai degrabă decât oriunde aiurea, așa că, ajuns acolo, se aruncă cu fața la pământ, se cufundă în rugăciune, uitând unde este și ce se petrece cu el.
După-amiază, îl trezi glasul trompetelor care venea dinspre Circul lui Nero. Ieși din colibă, privind în juru-i, de parcă abia s-ar fi trezit din somn. Afară era foarte cald și o liniște întreruptă doar din când în când de sunetul îndepărtat al trompetelor, alămurilor și de țârâitul greierilor. Aerul devenise înăbușitor. Cerul deasupra orașului mai era încă albastru, dar înspre munții Sabini se adunau jos, la orizont, nori întunecoși.
Vinicius se întoarse acasă. În atrium, îl aștepta Petronius.
— Am fost la Palatin — zise el. — M-am arătat acolo dinadins și chiar am jucat zaruri. Diseară e banchet la Anicius. Am anunțat că mergem, dar abia după miezul nopții, căci mai înainte de asta trebuie să dorm. Mă voi duce cumva. Ar fi bine să mergi și tu.
— N-au venit știri de la Niger sau Nazarius? — întrebă Vinicius.
— Nu. Îi vom vedea abia la miezul nopții. Ai observat că vine furtună?
— Da.
— Mâine urmează să fie spectacol cu creștini răstigniți, poate însă că ploaia îi va împiedica.
Spunând acestea, se apropie și, atingând brațul lui Vinicius, spuse:
— Dar pe ea n-ai s-o vezi pe cruce, ci în Coriola. Pe Castor! N-aș da pe toate gemele din Soma clipa în care-o vom elibera. Se apropie seara…
Se însera, întunericul începuse să cuprindă orașul mai devreme decât de obicei, din cauza norilor care acoperiseră tot orizontul. Odată cu venirea serii, căzu o ploaie deasă, scoțând aburi din piatra încinsă de dogoarea zilei și umplând de ceață străzile orașului. Din când în când, ploaia contenea, pornindu-se apoi iarăși, cu mai multă putere.
— Să ne grăbim — spuse Vinicius, în cele din urmă. — Din cauza furtunii s-ar putea să scoată cadavrele mai devreme din închisoare.
— E timpul! — răspunse Petronius.
Luând mantii galice cu glugi, ieșiră prin portița de lângă grădină în curte. Petronius se înarmă cu un cuțit scurt roman, numit sica, pe care-l lua cu el întotdeauna în escapadele nocturne.
Din cauza furtunii, orașul era pustiu. Din timp în timp, câte-un fulger spinteca norii, luminând zidurile noi ale caselor proaspăt ridicate sau în construcție și pavajul ud al străzilor. La lumina fulgerelor, zăriră, în sfârșit, după ce merseseră destul de mult, movila pe care se ridica micul templu al Libitinei, iar lângă movilă un grup de oameni cu asini și cai.
— Niger! — strigă Vinicius încet.
— Aici, stăpâne! — rosti o voce în ploaie.
— Totul e gata?
— Da, dragul meu. Cum s-a întunecat, am fost aici. Dar adăpostiți-vă sub streașină, c-o să vă udați până la piele. Ce furtună! Cred c-o să cadă grindină!
Presupunerea lui Niger se adeveri. În curând, începu să cadă grindină, la început măruntă, după aceea tot mai mare și mai deasă. Aerul se răci imediat. Stând sub streașină, la adăpost de vânt și ploaie, discutau cu voci înăbușite.
— Chiar dacă ne-ar zări cineva — spuse Niger — n-are să intre la bănuieli, căci arătăm ca niște oameni care așteaptă să treacă furtuna. Mă tem însă să nu amâne scoaterea cadavrelor pe mâine.
— Grindina n-o să dureze mult — zise Petronius. — Trebuie să așteptăm chiar de-ar fi să stăm aici până-n zori.
Așteptară atenți la toate zgomotele nopții. Grindina se opri, însă ploaia nu conteni. Din când în când, rafalele de vânt aduceau dinspre Gropile Puturoase un miros îngrozitor de cadavre intrate în putrefacție, căci erau îngropate fără grijă, la suprafață.
Deodată, Niger zise:
— Văd o luminiță prin ceață… Una, două, trei… Sunt torțe!
Se întoarse spre oameni:
— Aveți grijă să nu fornăie asinii!…
— Vin! — spuse Petronius.
Luminile se apropiau. După câteva clipe, se puteau vedea clar flăcările tremurătoare ale torțelor.
Niger își făcu semnul crucii și începu să se roage. Convoiul sumbru continua să se apropie și, când ajunse în dreptul templului Libitinei, se opri. Petronius, Vinicius și Niger se lipiră în tăcere de movilă, neînțelegând ce poate să însemne asta. Însă convoiul se oprise numai pentru ca oamenii să-și acopere nările și gura cu cârpe, fiindcă duhoarea lângă puticuli era insuportabilă. După aceea ridicară tărgile cu sicrie și porniră mai departe.
Numai un sicriu rămase în fața templului.
Vinicius se repezi într-acolo, urmat de Petronius, Niger și doi sclavi britani cu lectica.
Înainte însă de a ajunge acolo, din întuneric se auzi vocea lui Nazarius, plină de durere:
— Stăpâne, au dus-o împreună cu Ursus la închisoarea Esquilina… Noi ducem un mort. Pe ea au luat-o înainte de miezul nopții!…
În drum spre casă, Petronius era sumbru ca furtuna. Nici măcar nu încerca să-l consoleze pe Vinicius. Înțelegea că nu-și mai pot face niciun fel de iluzii în privința răpirii Ligiei din catacombele Esquilinului. Bănuia că a fost mutată de la Tullianum, ca să nu moară de friguri, scăpând astfel de arenă, și tocmai asta era o dovadă că erau cu ochii pe ea și o păzeau cu mai multă grijă decât pe alții. Lui Petronius îi părea rău din tot sufletul și de ea, și de Vinicius, și în afară de asta îl frământa gândul că pentru prima dată în viață ceva nu-i reușește, pentru prima dată e învins în luptă.
„Se pare că Fortuna mă părăsește — își zise el — însă zeii se înșeală dacă-și închipuie că am să mă împac cu o viață ca a lui, de exemplu.”
Se uită la Vinicius, care, de asemenea, îl privea cu ochii larg deschiși.
— Ce-i cu tine? Ai febră? — întrebă Petronius.
Îi răspunse cu o voce ciudată, frântă, tărăgănată, ca de copil bolnav:
— Eu cred că El mi-o poate reda!
Deasupra orașului se stingeau ultimele tunete ale furtunii.
Note
{149} Fără arme și fără artă.
{150} Poet grec, născut la Siracuza (cca 310–300 î.e.n.), celebru prin ideile sale bucolice.