În următoarele câteva zile, Chilon nu mai apăru pe nicăieri. De când aflase de la Acteea că Ligia îl iubise, Vinicius dorea de o sută de ori mai mult s-o regăsească. Începu cercetările pe cont propriu, nevrând și, de altfel, neputând să ceară ajutor împăratului, care, din cauza bolii micii Auguste, era chinuit de îngrijorare.
Nici la palat însă nu ajutară cu nimic nici jertfele aduse în temple, nici rugăciunile, nici arta medicală și nici farmecele la care recurseseră ca la o ultimă speranță. După o săptămână, copilul muri. Curtea imperială și Roma se îndoliară. Împăratul, care la nașterea copilului fusese nebun de bucurie, acum era nebun de disperare și, închizându-se la el, două zile nu primi mâncare. Deși palatul forfotea de mulțimea senatorilor și a curtenilor grăbiți să facă dovada durerii și compătimirii lor, nu voia să vadă pe nimeni. Senatul se adună într-o ședință extraordinară, în care copila decedată fu declarată zeitate. Se hotărî zidirea unui templu închinat ei și numirea unui preot care să-i slujească la altar. Și celelalte temple aduceau jertfe în cinstea moartei. Statuile ei fură turnate din metale prețioase, înmormântarea fu fastuoasă; poporul admiră semnele de nețărmurită durere pe care le dădea împăratul, plângea împreună cu el, întindea mâinile după daruri și, mai presus de orice, se distra la spectacolul neobișnuit.
Pe Petronius moartea asta îl neliniști. Se știa acum în toată Roma că Poppea o punea pe seama farmecelor. Îi țineau isonul și medicii, justificând în felul acesta ineficacitatea eforturilor lor, și preoții ale căror jertfe se dovediseră neputincioase, și vrăjitorii care tremurau pentru viața lor, și poporul. Acum, Petronius era bucuros că Ligia fugise. Totuși, întrucât nu le dorea răul soților Aulus și ținea și la binele său și al lui Vinicius, când fu îndepărtat chiparosul înfipt în fața Palatinului în semn de doliu, se duse la recepția oferită senatorilor și curtenilor, ca să se convingă în ce măsură își plecase Nero urechea la zvonurile despre farmece și să preîntâmpine urmările neplăcute.
Presupunea, cunoscându-l bine, că Nero, deși nu credea în farmece, are să se prefacă a crede, ca să-și amăgească propria-i durere și să aibă motiv să se răzbune pe cineva; și chiar pentru a scăpa de bănuiala chinuitoare că zeii au început să-l pedepsească pentru păcatele și crimele sale. Petronius nu credea că Nero ar putea iubi cu adevărat și profund nici chiar pe propriul său copil. Era convins că așa cum o iubise cu înflăcărare, avea să exagereze și în durere. Și nu se înșelase. Nero asculta consolările senatorilor și ale curtenilor cu fața împietrită, cu ochii pironiți în gol. Era limpede că – chiar dacă suferința lui era reală – îl preocupa mai ales impresia pe care o face durerea lui asupra celor de față. Pozând în Niobe{93}, dădea o reprezentație de durere părintească, așa cum ar da-o un comediant pe scenă. Nu reușea nici măcar să se mențină într-o poză a durerii tăcute și împietrite. Din când în când mima gesturi ca și cum și-ar fi pus, chipurile, țărână în cap, alteori gemea surd, iar când îl zări pe Petronius, sări în sus și începu să strige cu o voce tragică, așa ca să-l audă toți:
— Eheu!… Și tu ești vinovat de moartea ei! După îndemnul tău a intrat între aceste ziduri duhul cel rău care printr-o privire a frânt viața în pieptul ei… Vai mie! Aș fi preferat ca ochii mei să nu mai fi văzut lumina lui Helios… Vai, mie! Eheu! Eheu!
Și, ridicând vocea tot mai mult, izbucni într-un țipăt disperat. Petronius hotărî într-o clipă să riște totul dintr-o singură aruncare a zarurilor. Întinzând mâna, smulse repede năframa de mătase pe care Nero o purta întotdeauna la gât și i-o puse pe gură.
— Stăpâne! — spuse el cu gravitate. — Dă foc Romei și lumii întregi de durere, dar păstrează-ne vocea ta!
Cei de față rămaseră uluiți. Rămase uluit pentru o clipă însuși Nero. Numai Petronius stătea impasibil. Știa el prea bine ce face. Terpnos și Diodor aveau doar poruncă expresă să-i astupe gura, dacă împăratul, ridicând prea mult glasul, și l-ar fi pus în primejdie.
— Împărate — spuse el cu aceeași gravitate și tristețe —, am avut o pierdere nemăsurată, să ne rămână măcar consolarea asta drept mângâiere!
Fața lui Nero tremură și după o clipă în ochii lui luciră lacrimile. Deodată, își sprijini mâinile pe umerii lui Petronius și, punând capul pe pieptul lui, începu să repete printre sughițuri:
— Numai tu singur din toți te-ai gândit la asta, tu singur, Petronius! Tu singur!
Tigellinus se îngălbeni de invidie, iar Petronius spuse:
— Pleacă la Antium! Acolo a venit ea pe lume, acolo a pogorât asupra ta bucuria, acolo are să-ți vină alinarea. Lasă ca aerul mării să-ți împrospăteze gâtul tău divin; lasă ca pieptul tău să respire umezeala sărată. Noi, credincioșii tăi, vom merge pretutindeni după tine, îți vom alina durerea prin prietenia noastră, iar tu ai să ne-o alini prin cântecul tău.
— Da — spuse Nero, îndurerat —, am să scriu un imn în memoria ei și am să-i compun muzica.
— Pe urmă ai să cauți soare cald la Baiae.
— Pe urmă uitarea în Grecia.
— În patria poeziei și a cântecului!
Și atmosfera împietrită, apăsătoare se risipea treptat, ca norii care acoperă soarele. Începu o discuție, încă plină de tristețe, dar și de planuri de viitor referitoare la călătorii, la reprezentații artistice și chiar la recepțiile impuse de anunțata vizită a lui Tiridates, regele Armeniei. Tigellinus încercă să mai amintească de farmece, însă Petronius, acum sigur fiind de succes, primi provocarea pe față.
— Tigellinus — spuse el —, crezi oare că farmecele pot lovi în zei?
— Însuși împăratul a vorbit de farmece — răspunse curteanul.
— Durerea a vorbit, nu împăratul, însă tu ce crezi despre asta?
— Zeii sunt mult prea puternici ca să fie atinși de farmece.
— Atunci ai nega divinitatea împăratului și a familiei lui?
— Peractum est{94}! — mormăi Eprius Marcellus, care stătea alături, folosind strigătul pe care-l dădea poporul când un gladiator în arenă era lovit decisiv și nu mai era nevoie de lovitura de grație.
Tigellinus își înăbuși mânia. Între el și Petronius exista de mult o rivalitate acerbă pentru câștigarea grațiilor lui Nero. Tigellinus avea avantajul că Nero în fața lui se simțea mai la largul său. Până acum însă, de câte ori se ciocniseră, Petronius câștigase prin inteligență și spirit.
Așa se întâmplă și de astă dată. Tigellinus tăcu. Își notă doar în minte numele senatorilor care îl înconjurară imediat pe Petronius când acesta se retrase în fundul sălii, convinși că, după cele întâmplate, el avea să fie favoritul împăratului.
Ieșind din palat, Petronius se duse la Vinicius și, povestindu-i incidentul cu împăratul și Tigellinus, spuse:
— Deocamdată, sunt la adăpost de primejdie nu numai Aulus Plautius și Pomponia, ci și persoanele noastre, ba chiar și Ligia, pe care n-au s-o mai caute fie numai pentru că l-am sfătuit pe maimuțoiul ăla cu barbă arămie să plece la Antium, iar de acolo la Neapolis sau Baiae. Și are să plece, fiindcă în Roma n-a îndrăznit până acum să dea reprezentații în public, la teatru, și știu că de multă vreme dorește să dea o reprezentație la Neapolis. Pe urmă visează să plece în Grecia, unde vrea să cânte în toate orașele mai importante și apoi, împodobit cu cununile oferite de graeculi, să-și facă intrarea triumfală în Roma. În acest timp, vom putea s-o căutăm liniștiți pe Ligia și s-o ascundem undeva în deplină siguranță. Ei bine, nobilul nostru filozof nu a venit până acum?
— Nobilul tău filozof este un șarlatan. Nu! N-a fost, nu s-a arătat și nici n-o să se mai arate!
— Eu am o părere ceva mai bună, dacă nu despre cinstea lui, cel puțin despre istețimea lui. A luat odată sânge pungii tale, are să revină măcar să încerce să-i mai ia sânge și a doua oară.
— Să se păzească să nu-i iau eu sânge!
— Asta să n-o faci. Ai răbdare până te convingi că-i incontestabil un șarlatan. Nu-i mai da bani. În schimb, promite-i o răsplată bogată dacă-ți aduce o informație sigură. Ai întreprins ceva și pe cont propriu?
— Doi liberți ai mei, Nimfidius și Demas, o caută în fruntea a șaizeci de oameni. Acela dintre sclavi care o s-o găsească are ca premiu eliberarea. În afară de asta, am trimis oameni pe toate drumurile care pornesc din Roma, ca să întrebe în hanuri de ligian și de fată. Eu însumi am colindat orașul ziua și noaptea, contând pe o întâmplare norocoasă.
— Orice ai să afli, dă-mi de știre, căci eu trebuie să plec la Antium.
— Bine.
— Iar dacă într-o bună dimineață, trezindu-te, ai să-ți spui că nu merită să te chinuiești și să risipești atâtea eforturi pentru o singură fată, vino la Antium. Acolo, n-ai să duci lipsă de femei, nici de plăceri.
Vinicius începu să se plimbe agitat prin încăpere. Petronius îl privi o vreme, pe urmă spuse:
— Spune-mi sincer — nu ca un exaltat mistuit de propriile sale năluciri, ci ca un om chibzuit care răspunde la o întrebare a prietenului său: Ligia asta te interesează tot atât de mult ca la început?
Vinicius se opri brusc și se uită la Petronius de parcă numai acum l-ar fi văzut pentru prima oară, pe urmă continuă să se plimbe prin încăpere. Era clar că abia se ținea să nu izbucnească. În cele din urmă, de durere și mânie, de dor, de sentimentul propriei sale neputințe, în ochii lui răsăriră două lacrimi care fură mai grăitoare pentru Petronius decât orice răspuns.
Îngândurat, spuse:
— Lumea nu-i purtată pe umeri de Atlas, ci de femeie, și cum se mai joacă uneori cu ea, de parc-ar fi o minge!
— Da! — încuviință Vinicius.
Se pregăteau să-și ia rămas bun, când un sclav anunță că Chilon Chilonides așteaptă și roagă să fie primit.
Vinicius porunci să fie introdus imediat. Petronius spuse:
— Ha! Nu ți-am spus!? Pe Hercule! Numai păstrează-ți calmul; altfel, are să te domine el pe tine, nu tu pe el.
— Salutare și plecăciuni nobilului tribun militar și ție, stăpâne! — spuse Chilon, intrând. — Fie ca fericirea voastră să fie pe măsura gloriei voastre, iar faima voastră să cutreiere lumea întreagă, de la coloanele lui Hercule și până la granițele Arsacizilor.
— Salut, legiuitor al virtuții și înțelepciunii! — răspunse Petronius.
Însă Vinicius întrebă cu prefăcut calm:
— Ce vești aduci?
— Prima dată ți-am adus, stăpâne, speranța. Acum îți aduc certitudinea că fata va fi găsită.
— Asta înseamnă că n-ai găsit-o încă?
— Ah, stăpâne, am aflat însă înțelesul semnului pe care ți l-a făcut. Știu cine sunt oamenii care au răpit-o și știu printre adepții cărei religii s-o caut.
Vinicius era gata să sară de pe scaunul pe care ședea, însă Petronius îi puse palma pe umăr și, întorcându-se spre Chilon, spuse:
— Continuă!
— Ești absolut sigur, stăpâne, că fata ți-a desenat pe nisip un pește?
— Da! — izbucni Vinicius.
— Atunci este creștină și au răpit-o creștinii.
Se lăsă o clipă de tăcere.
— Ascultă, Chilon — spuse Petronius în cele din urmă. — Ruda mea ți-a făgăduit pentru găsirea fetei o mare sumă de bani, dar și o cantitate nu mai puțin respectabilă de bastoane, dacă vei încerca să-l înșeli. În prima variantă îți vei cumpăra nu un scrib, ci trei, dar în a doua, toată știința celor șapte înțelepți luați la un loc, la care am adăugat-o pe a ta personală, n-ar ajunge să-ți vindece rănile.
— Fata este creștină, stăpâne! — exclamă grecul.
— Gândește-te, Chilon. Tu ești un om deștept! Știm că Iunia Silana împreună cu Calvia Crispinilla au acuzat-o pe Pomponia Graecina că a adoptat credința creștină, dar știm de asemenea că tribunalul de familie a absolvit-o de această învinuire. Ai vrea să aduci din nou acuzația? Ai vrea să ne sugerezi că Pomponia și împreună cu ea Ligia ar putea să aparțină tagmei dușmanilor neamului omenesc, celor care otrăvesc bazinele și fântânile, care cinstesc capul de măgar, ucid copiii și se dedau la cel mai deșănțat dezmăț? Gândește-te, Chilon, dacă teza pe care-o susții nu se poate întoarce sub formă de antiteză pe spinarea ta.
Chilon desfăcu mâinile în semn că nu-i vina lui, după care spuse:
— Stăpâne! Spune în greacă următoarea frază: Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul.
— Bine, iată spun!… Și ce-i cu asta?
— Acum, ia inițialele fiecăruia din aceste cuvinte și unește-le ca să formeze un singur cuvânt.
— Pește! — spuse Petronius cu uimire.
— Iată de ce peștele a devenit simbolul creștinilor — răspunse Chilon cu mândrie.
Se lăsă un moment de tăcere. În argumentul grecului era totuși ceva atât de neașteptat, încât amândoi prietenii au rămas uimiți.
— Vinicius — întrebă Petronius —, nu te înșeli oare? Ligia ți-a desenat cu adevărat un pește?
— Pe toți zeii subpământeni, poți să înnebunești! — strigă tânărul cu furie. — Dacă mi-ar fi desenat o pasăre, aș fi spus: o pasăre!
— Deci, este creștină — repetă Chilon.
— Asta înseamnă — zise Petronius — că Pomponia și Ligia otrăvesc fântânile, ucid copiii prinși pe stradă și se dedau la desfrâu! Prostii! Tu, Vinicius, ai fost mai mult timp în casa lor, eu am fost doar o dată, dar îl cunosc destul pe Aulus și pe Pomponia, o știu pe Ligia destul ca să spun: calomnie și prostii! Dacă peștele este simbolul creștinilor, ceea ce într-adevăr ar fi greu de negat, și dacă ele sunt creștine, atunci, pe Proserpina, se vede că creștinii nu sunt ceea ce credem noi.
— Vorbești ca Socrate, stăpâne — răspunse Chilon. — Cine a cercetat vreodată pe un creștin? Cine a cunoscut învățătura lor? Când am călătorit acum trei ani de la Neapolis încoace, spre Roma (o, de ce n-am rămas acolo?) s-a întovărășit la drum cu mine un medic pe nume Glaucus, despre care se spunea că-i creștin; cu toate astea m-am convins că era un om bun și virtuos.
— Oare nu de la acest virtuos om ai aflat acum ce înseamnă peștele?
— Din păcate, nu, stăpâne! Pe drum, într-un han, cineva l-a înjunghiat pe acel bătrân cumsecade. Pe soția și copilul lui i-au luat negustorii de sclavi, iar eu, sărind în apărarea lor, am pierdut aceste două degete. Dar, deoarece printre creștini, după cum se spune, se întâmplă miracole, am speranța că au să-mi crească la loc.
— Cum asta? Te-ai făcut creștin?
— De ieri, stăpâne! De ieri! Peștele acesta m-a făcut creștin. Iată ce putere are! Și peste câteva zile am să fiu cel mai zelos dintre zeloși, ca să am acces la toate tainele lor. Când au să-mi înlesnească accesul la toate tainele lor, am să știu unde se ascunde fata. Atunci creștinarea mea are să-mi aducă foloase mai mari decât filozofia. Am făcut legământ cu Mercur, că dacă are să-mi ajute s-o găsesc pe fată am să-i jertfesc două junci de aceeași vârstă și aceeași mărime, cărora am să poruncesc să li se aurească coarnele.
— Deci creștinarea ta de ieri și filozofia ta mai veche îți permit să crezi în Mercur?
— Cred întotdeauna în ceea ce-mi folosește. Asta-i filozofia mea, care mai ales lui Mercur ar trebui să-i placă. Din nefericire, știți, iluștri stăpâni, ce zeu bănuitor este el. Nu crede în promisiuni fie chiar și ale celor mai nepătați filozofi. Ar prefera poate să primească juncile anticipat, numai că așa ceva cere o cheltuială colosală. Nu oricine e Seneca! Mie nu-mi dă mâna. Dacă nobilul Vinicius ar vrea, în contul sumei pe care mi-a promis-o… ceva…
— Niciun obol, Chilon! — spuse Petronius. — Niciun obol! Mărinimia lui Vinicius o să depășească chiar și speranțele tale nesăbuite, însă numai după ce Ligia va fi găsită, adică atunci când o să ne arăți ascunzătoarea ei. Mercur o să fie nevoit să-ți acorde credit în privința celor două junci, deși nu mă mir de el că nu-i dispus s-o facă și recunosc în asta înțelepciunea lui.
— Ascultați-mă, iluștri stăpâni! Descoperirea pe care am făcut-o este mare. Pe fată n-am găsit-o până acum, am găsit în schimb calea pe care trebuie căutată. Iată, ați trimis liberți și sclavi în tot orașul și în provincie. V-a dat vreunul dintre ei vreo știre? Nu! Numai eu singur v-am dat. Și am să vă mai spun ceva. Chiar și printre sclavii voștri pot să fie creștini, iar voi să nu știți, căci superstiția asta s-a răspândit pretutindeni. Acești sclavi, în loc să vă ajute, au să vă trădeze. E periculos și faptul că mă văd aici. De aceea, nobile Petronius, poruncește-i tăcere Eunicei, iar tu, tot atât de nobil Vinicius, scoate zvonul că ți-am vândut o alifie pentru cai, care îți asigură victoria la curse… Numai eu am să-i caut pe fugari unde trebuie și numai eu am să-i descopăr, iar voi să aveți încredere în mine și fiți convinși că orice voi primi anticipat va fi pentru mine doar un stimulent, căci mă voi simți îndreptățit să sper mai mult și-mi va spori siguranța că am să primesc răsplata promisă. Ah, da! Ca filozof disprețuiesc banii, deși nici Seneca, nici Musonius și nici Cornutus nu-i disprețuiesc, deși niciunul dintre ei nu și-a pierdut degetele, sărind în apărarea cuiva, și pot să-și scrie singuri operele, transmițându-și numele posterității. În afară de sclavul pe care doresc să-l cumpăr și în afară de Mercur, căruia i-am promis două junci (și știți cât s-au scumpit vitele), însăși cercetarea aduce după sine o mulțime de cheltuieli. Ascultați-mă cu răbdare! Iată, în aceste câteva zile, am făcut răni la picioare de atâta mers. Am umblat prin cârciumi, ca să vorbesc cu oamenii, pe la brutari, măcelari, negustori de ulei, pe la pescari. Am cutreierat toate străzile și fundăturile. Am fost prin ascunzătorile sclavilor fugiți. Am pierdut aproape o sută de ași la mora. Am fost la spălătorii, uscătorii și birturi. I-am vizitat pe cărăușii cu măgarii și pe sculptori. I-am vizitat pe vracii care vindecă de bășică și scot dinți. Am vorbit cu negustorii de smochine uscate. Am umblat prin cimitire. Și știți de ce? Uite, pentru ca să desenez pretutindeni un pește, să-i privesc pe oameni în ochi și să ascult ce spun când văd semnul acela. Multă vreme, fără niciun rezultat. Într-o zi, am văzut un sclav bătrân lângă o fântână. Scotea apă cu găleata și plângea. Apropiindu-mă de el, l-am întrebat de ce plânge. Așezându-ne pe treptele fântânii, mi-a povestit că toată viața a adunat sesterț cu sesterț ca să-și răscumpere fiul iubit, însă stăpânul lui, un oarecare Pansa, când a văzut banii i-a luat, iar pe fiu l-a reținut mai departe în sclavie. „Și așa plâng — zicea bătrânul —, căci, deși repet «Facă-se voia Domnului!», nu pot, păcătosul de mine, să-mi rețin lacrimile.” Auzindu-l, mi-a venit o inspirație. Înmuind degetul în găleată, am desenat un pește, iar el mi-a răspuns: „Și nădejdea mea este în Hristos.” Apoi l-am întrebat: „M-ai recunoscut după semn?” El a zis: „Da, și pacea fie cu tine!”
— Atunci am început să-l trag de limbă și moșneagul, cumsecade, mi-a spus totul. Stăpânul lui, Pansa acela, el însuși libert al marelui Pansa, aduce pietre pe Tibru la Roma, pe care sclavii și oamenii tocmiți cu bani le descarcă din plute și le cară la casele care se construiesc. Le cară în timpul nopții ca să nu încurce circulația pe străzi. Printre ei lucrează mulți creștini și fiul lui, însă e o muncă peste puteri și de aceea voia să-l răscumpere, dar Pansa a reținut și banii, și sclavul. Spunând acestea, a început din nou să plângă, iar eu mi-am amestecat lacrimile cu ale lui, ceea ce nu mi-a fost greu, fiindcă am inimă miloasă și mai simțeam și junghiuri în picioare de atâta umblat. I-am destăinuit, lamentându-mă și eu, că am venit de câteva zile de la Neapolis și nu cunosc pe nimeni dintre frați și nu știu unde se adună ca să se roage împreună. El s-a mirat că creștinii din Neapolis nu mi-au dat scrisori către frații din Roma. I-am spus că mi s-au furat pe drum. Atunci, mi-a zis să vin noaptea pe malul râului și el are să-mi facă cunoștință cu frații, iar ei mă vor conduce la casele de rugăciune și la mai marii comunității creștine. Auzind asta, m-am bucurat, așa că i-am dăruit suma necesară pentru răscumpărarea fiului, în speranța că mărinimosul Vinicius mi-o va restitui îndoit…
— Chilon — spuse Petronius —, în povestirea ta minciuna plutește pe deasupra adevărului ca uleiul la suprafața apei. Ai adus știri importante, nu neg asta. Afirm chiar că a fost făcut un pas mare pe calea găsirii Ligiei, însă nu-ți unge cu minciuni informațiile. Cum se numește bătrânul de la care ai aflat că creștinii se recunosc cu ajutorul semnului peștelui?
— Euricius, stăpâne. Biet bătrân nenorocit! Mi-a amintit și de medicul Glaucus, pe care l-am apărat de tâlhari și cu asta m-a mișcat și mai mult.
— Că l-ai cunoscut, te cred, și de asemenea că ai să reușești să folosești cunoștința asta, însă bani nu i-ai dat. Nu i-ai dat niciun as, mă înțelegi? Nu i-ai dat nimic.
— Dar l-am ajutat să ridice gălețile și de fiul lui am vorbit cu cea mai mare compătimire. Da, stăpâne! Ce pot eu să ascund în fața spiritului pătrunzător al lui Petronius? Adevărat, nu i-am dat bani, sau mai degrabă i-am dat, dar numai în gând, lucru cu care, dac-ar fi fost un adevărat filozof, ar fi trebuit să se mulțumească… Am socotit însă darul necesar și folositor: gândește-te, stăpâne, cum mi-ar fi câștigat dintr-odată prietenia tuturor creștinilor și mi-ar fi deschis calea spre încrederea lor.
— Adevărat — spuse Petronius —, și ar fi trebuit să-l răsplătești.
— Tocmai de aceea am venit aici, ca să traduc intenția în fapt.
Petronius se întoarse spre Vinicius:
— Poruncește să i se dea cinci mii de sesterți, dar numai în gând…
Însă Vinicius zise:
— Îți dau un băiat care are să ducă suma necesară, iar tu ai să-i spui lui Euricius că băiatul este sclavul tău și ai să-i dai bătrânului banii. Și deoarece ai adus o veste importantă, ai să primești încă pe atâta și pentru tine. Vino astă seară după băiat și după bani.
— Iată un adevărat cezar — zise Chilon. — Permite, stăpâne, să-ți dedic opera mea, dar permite de asemenea ca astă seară să vin numai după bani, căci Euricius mi-a spus că au descărcat de-acum toate plutele și că altele noi au să sosească de la Ostia abia peste câteva zile. Pace vouă! Așa-și iau creștinii rămas bun… Am să-mi cumpăr o sclavă, adică am vrut să spun un sclav. Peștii se pescuiesc cu undița, iar creștinii se prind cu pește. Pax vobiscum! Pax! Pax!… Pax!…
Note
{93} Regină legendară a Frigiei. Personifică durerea maternă.
{94} S-a sfârșit!