Nu se lăsase încă întunericul, când primele valuri ale poporului începură să se reverse în grădinile împărătești. Mulțimea, îmbrăcată sărbătorește, cu cununi pe cap, voioasă și cântând, parte beată, mergea să vadă un nou și strălucit spectacol. Strigătele: „Semaxi! Sarmenti!” răsunau pe Via Tecta, pe Pons Aemilius și de cealaltă parte a Tibrului, pe calea Triumfală, pe lângă Circul lui Nero și până departe spre dealul Vaticanului. În Roma, mai fuseseră arătați oameni arși pe stâlpi, niciodată însă numărul lor nu fusese atât de mare. Cezar și Tigellinus, voind să termine cu creștinii și totodată să preîntâmpine molima, care din închisori se răspândise prin oraș, dădură poruncă să se golească toate închisorile, așa că nu mai rămaseră decât vreo câteva zeci de oameni, destinați încheierii jocurilor. Îndată ce trecea poarta parcului, mulțimea amuțea de uimire. Pe toate aleile principale și lăturalnice care treceau în lungul desișurilor de copaci, în jurul poienilor, tufișurilor, lacurilor și pajiștilor semănate cu flori, erau împlântați stâlpi smoliți de care fuseseră legați creștinii. De pe locurile mai ridicate, de unde priveliștea nu era stânjenită de copaci, se puteau zări șiruri întregi de stâlpi și trupuri împodobite cu flori, cu frunze de mirt și iederă, întinzându-se până departe, pe coline și văi, atât de departe, încât, dacă cei apropiați păreau niște catarge de corabie, cei mai îndepărtați apăreau ca niște tirsuri sau lănci înfipte în pământ. Numărul lor mare întrecuse chiar și așteptările norodului. Se putea crede că un popor întreg fusese legat de stâlpi, pentru distrarea Romei și a împăratului. Grupurile de spectatori se opreau în fața diferitelor catarge, după cum îi interesau figura, vârsta sau sexul victimelor, priveau fețele, ghirlandele de iederă, apoi își continuau plimbarea, punându-și întrebări pline de uimire: „Oare-s așa de mulți vinovați? Cum au putut să dea foc Romei niște copii care abia se țin pe picioare?” Și mirarea se transforma cu încetul în neliniște.
Între timp, se lăsase întunericul și pe cer începură să lucească primele stele. Lângă fiecare condamnat se opri un sclav cu o torță aprinsă în mână. Când trompetele răsunară din diferite părți ale parcului, dând semnalul de începere a spectacolului, sclavii aplecară torțele spre baza stâlpilor.
Paiele muiate în smoală, ascunse sub flori, se aprinseră imediat, dând într-o flacără luminoasă, care, întețindu-se cu fiecare clipă, mistuia ghirlandele de iederă și, înălțându-se, învăluia picioarele victimelor. Poporul tăcu; grădina răsună de un geamăt lung de durere. Unele victime, ridicând capetele spre cerul înstelat, începură să cânte în cinstea lui Christos. Poporul asculta. Când însă de la stâlpii mai mici voci sfâșietoare de copii începură să strige: „Mamă! Mamă!”, chiar și cele mai aspre inimi se umplură de groază. Se cutremurară, înfiorați, chiar și spectatorii beți, când văzură căpșoarele acelea și fețișoarele nevinovate, schimonosite de durere sau leșinând în fumul care începuse să înăbușe victimele. Iar flăcările urcau, mistuind mereu alte și alte coronițe de trandafiri și iederă. Luceau în lumina flăcărilor aleile principale și lăturalnice, tufișurile, arborii, poienile și pajiștile cu flori. Apa din heleștee și lacuri sclipea. Frunzele tremurătoare ale pomilor căpătaseră nuanțe roșietice. Se făcuse lumină ca ziua. Mirosul de trupuri arse umplu grădina, însă imediat sclavii începură să presare smirnă și aloes în cădelnițele pregătite anume între stâlpi. În mulțime se auzeau strigăte, cine știe dacă de compătimire sau de entuziasm? Strigătele se întețeau odată cu focul ce cuprindea stâlpii, șerpuind spre pieptul victimelor, pârlindu-le părul din cap cu răsuflarea lui fierbinte, așternând parcă un văl peste fețele lor cenușii și, în sfârșit, țâșnind în văzduh, parcă spre victoria și triumful acelei forțe care-l aprinsese.
Chiar de la începutul spectacolului, în mijlocul poporului apăruse împăratul într-o minunată cvadrigă de curse, la care erau înhămați patru armăsari albi. Era îmbrăcat în veșminte de vizitiu în culorile partidei Verzilor, din care făceau parte și el, și curtea lui. În urma sa, veneau alte care, pline de curteni în splendide veșminte, senatori, preoți și bacante goale, cu cununi pe cap și amfore de vin în mâini, multe din ele beate, scoțând țipete sălbatice. Lângă ele ședeau muzicanți îmbrăcați în fauni și satiri, cântând la citare, lire, fluiere și cornuri. În alte care veneau matroanele și fecioarele romane, de asemenea beate și pe jumătate goale. Alături de cvadrigi, gimnaștii scuturau tirsurile împodobite cu panglici, alții loveau în tobe mici, alții aruncau flori.
Tot acest splendid convoi înainta, urlând „Evoe!” pe drumul cel mai larg din parc, printre torțe omenești și fum. Împăratul, avându-i alături pe Tigellinus și pe Chilon, de a cărui spaimă dorea să se veselească, conducea singur caii și, mergând la pas, se uita la trupurile ce ardeau și asculta ovațiile poporului. Urcat în cvadriga înaltă, de aur, înconjurat de valul omenesc care i se unduia la picioare, în lumina focului, cu cununa de aur de învingător la circ, era cu un cap mai sus decât curtenii și părea un uriaș. Brațele lui monstruoase, întinse ca să țină hățurile, păreau să binecuvânteze poporul. Fața și ochii pe jumătate închiși erau zâmbitori. Strălucea tot deasupra oamenilor ca un soare sau ca un zeu înfricoșător, dar minunat și puternic.
Din când în când, se oprea să contemple fie vreo fecioară, al cărei sân începea să sfârâie în foc, fie vreo față de copil zgârcită de convulsii, și din nou pornea mai departe, ducând după sine cortegiul nebun și gălăgios. Uneori, saluta poporul, apoi, lăsându-se pe spate, trăgea de hățurile aurii și discuta cu Tigellinus. În cele din urmă, ajungând la un mare havuz așezat la întretăierea a două alei, coborî din cvadrigă și, făcând un semn tovarășilor săi, se amestecă în mulțime.
Era întâmpinat cu ovații și aplauze. Bacante, nimfe, senatori, curteni, preoți, fauni, satiri și soldați îl înconjurară imediat cu un cerc nebunesc, iar el, având de o parte pe Tigellinus, de cealaltă pe Chilon, dădu ocol havuzului, în jurul căruia ardeau câteva zeci de torțe, oprindu-se în fața fiecăreia, făcând observații asupra victimelor sau bătându-și joc de bătrânul grec, pe fața căruia se oglindea o disperare nemărginită.
În cele din urmă, se opriră în fața unui stâlp înalt, împodobit cu mirt și înfășurat în iederă. Limbile roșii ale flăcărilor ajungeau acum la genunchii victimei, însă fața nu i se vedea, fiindcă o învăluia fumul scos de frunzele aprinse. O ușoară adiere nocturnă risipi fumul și descoperi capul bătrânului, cu barbă căruntă, căzută pe piept.
Văzându-l, Chilon se chirci deodată, se făcu ghem ca o reptilă rănită, iar din gură îi țâșni un țipăt:
— Glaucus! Glaucus!…
Într-adevăr, de pe stâlpul în flăcări îl privea medicul Glaucus.
Mai trăia încă. Fața lui exprima suferință. Își aplecă fruntea parcă ar fi vrut să-l privească pe călăul său pentru ultima oară, pe omul care-i trădase, care-l lipsise de soție și de copii, care plătise un ucigaș să-l omoare, iar când toate astea îi fuseseră iertate în numele lui Christos, îl mai dăduse încă o dată pe mâna călăilor. Niciodată un om nu făptuise împotriva altui om nedreptăți mai mari și mai sângeroase. Și iată că victima ardea acum pe stâlpul smolit, iar călăul stătea lângă stâlp. Ochii lui Glaucus nu se desprindeau de chipul grecului. Din când în când, erau acoperiți de fum, dar când adia vântul, Chilon vedea din nou ochii aceia pironiți asupra lui. Se ridică, voind să fugă, însă nu putu. Avu brusc senzația că picioarele-i sunt de plumb și că o mână nevăzută îl țintuiește cu o forță supraomenească în fața acestui stâlp. Și împietri acolo. Simțea numai că ceva se frânge în el, că e sătul de chinuri și sânge, că se apropie sfârșitul vieții și că totul în jurul lui piere: și împăratul, și curtea, și mulțimea, și că-l împresoară un gol adânc, înfiorător, întunecos, din care se văd numai ochii mucenicului care-l acuză. Iar acela, aplecându-și capul tot mai jos, continua să-l privească. Cei de față ghiciră că între acești oameni există o legătură, însă râsul le încremeni pe buze, căci Chilon arăta îngrozitor: era schimonosit de teamă și de durere, de parcă el însuși ar fi ars în flăcări. Deodată, se clătină și, întinzând brațele în sus, strigă cu o voce groaznică, sfâșietoare:
— Glaucus! În numele lui Christos! Iartă-mă!
Se făcu liniște în jur. Un fior îi cutremură pe cei de față și toți ochii, fără voie, se ridicară în sus.
Iar capul martirului se mișcă încet a încuviințare, apoi se auzi din înălțimea stâlpului un geamăt:
— Te iert!…
Chilon se aruncă cu fața la pământ, urlând ca o fiară turbată și luând pământ în amândoi pumnii, și-l presără pe cap. Între timp, flăcările țâșniră în sus, cuprinseră pieptul și fața lui Glaucus, despletiră coroana de mirt de pe capul lui și cuprinseră panglicile din vârful stâlpului. Întreg stâlpul ardea, luminând puternic, strălucitor.
Chilon se ridică după un timp, cu fața atât de schimonosită, încât curtenii avură impresia că văd un alt om. Ochii-i ardeau învăpăiați de extaz. Neputincios cu o clipă mai înainte, grecul arăta acum ca un mag care a avut viziunea zeului său și vrea să dezvăluie adevăruri necunoscute.
— Ce-i cu el? A înnebunit! — se auziră câteva voci.
Întorcându-se spre mulțime și întinzând în sus mâna dreaptă, începu să vorbească sau, mai degrabă, să strige atât de tare, încât să-l poată auzi nu numai curtenii, ci și gloata:
— Popor roman! Jur pe moartea mea că, iată, ei pier nevinovați, iar incendiatorul este — acesta!…
Și arătă cu degetul spre Nero.
Se lăsă o clipă de liniște. Curtenii încremeniră. Chilon continua să stea cu brațul întins, tremurător, arătând cu degetul spre împărat. Deodată, se produse tulburare. Poporul, ca un val împins de o rafală de vânt, năvăli spre bătrân, să-l vadă mai bine. Ici și colo se auziră strigăte: „Ține-l!”, în alte părți: „Vai nouă!” În mulțime izbucniră fluierături și țipete: „Ahenobarbus! Matricid! Incendiator!” Dezordinea sporea cu fiecare clipă. Bacantele, țipând cât le ținea gura, își căutară adăpost în care. Deodată, căzură câțiva stâlpi arși, risipind scântei în jur și mărind haosul. Valul orb și înghesuit al mulțimii îl luă pe Chilon și-l târî până în fundul grădinii.
Peste tot, stâlpii începuseră să cadă de-a curmezișul aleilor, umplându-le de fum, scântei, miros de copac ars și de grăsime omenească. Se stinseră luminile apropiate și îndepărtate. În grădină se făcu întuneric. Mulțimea neliniștită, abătută și speriată, se înghesuia pe la porți. Întâmplarea trecea din gură în gură, schimbată și amplificată. Unii povesteau că împăratul a leșinat, alții că el însuși a recunoscut că a poruncit incendierea Romei, alții că s-a îmbolnăvit grav, alții, în sfârșit, că a fost dus aproape mort cu carul. Ici și colo, se auzeau cuvinte de compătimire pentru creștini: „Nu ei au dat foc Romei, de ce atâta sânge, chinuri și nedreptate? Oare zeii n-au să se răzbune? Ce piacula o să-i mai împace?” Cuvintele „innoxia corpora!” se repetau tot mai des. Femeilor le era milă de copiii aruncați fiarelor sălbatice, răstigniți sau arși în aceste blestemate grădini! Mila se schimba în blesteme la adresa împăratului și a lui Tigellinus. Erau însă și unii care își puneau lor înșiși sau altora întrebarea: „Ce fel de zeu e acela care dă atâta putere în fața chinurilor și a morții?” Și se întorceau, îngândurați, la casele lor…
Chilon mai rătăci o vreme prin parc, neștiind unde să meargă și încotro să se îndrepte. Se simțea din nou un bătrân fără putere, neputincios și bolnav. Uneori se împiedica de trupurile numai pe jumătate arse, lovea cu piciorul în butucii transformați în jăratic, stârnind scântei. Din când în când, se așeza, privind năuc în jurul lui. În grădină se făcuse întuneric. Printre copaci, doar luna așternea o lumină palidă, incertă, peste alei, peste stâlpii negri prăbușiți de-a curmezișul, peste trupurile arse, transformate în scrum. Bătrânului grec i se părea că în lună vede fața lui Glaucus și că ochii lui continuă să-l urmărească și de aceea se ascundea de lumină. În cele din urmă, ieși cu totul din întuneric și, fără să vrea, parcă împins de o putere necunoscută, se îndreptă spre havuzul lângă care își dăduse sufletul Glaucus.
Deodată, o mână îl atinse pe umăr. Bătrânul se întoarse și, văzând înaintea lui o persoană necunoscută, strigă speriat:
— Cine-i? Cine ești?
— Un apostol, Pavel din Tars.
— Sunt blestemat!… Ce vrei?
Apostolul răspunse:
— Vreau să te mântuiesc.
Chilon se rezemă de un copac. Picioarele i se înmuiaseră. Brațele îi atârnau inerte în lungul trupului.
— Pentru mine nu mai există mântuire! — zise el, copleșit.
— N-ai auzit oare că Dumnezeu l-a iertat pe tâlharul de pe cruce, care s-a căit? — întrebă Pavel.
— Am văzut durerea ta și am auzit cum ai mărturisit adevărul.
— O, stăpâne…
— Și, de vreme ce o slugă a lui Christos te-a iertat în clipa torturii și a morții, cum să nu te ierte Christos însuși?
Iar Chilon se apucă cu mâinile de cap, înnebunit:
— Iertare! Pentru mine iertare!
— Dumnezeul nostru e Dumnezeul îndurării — răspunse apostolul.
— Pentru mine?! — repetă Chilon.
Și începu să geamă ca un om care nu mai avea putere să-și stăpânească durerea și chinul. Pavel zise:
— Sprijină-te pe mine și vino.
Porni cu el spre încrucișarea aleilor, călăuzindu-se după susurul havuzului, care părea un plâns în liniștea nopții.
— Dumnezeul nostru e Dumnezeul îndurării — repetă apostolul. — Dac-ai sta pe malul mării și ai arunca pietre în apă, ai putea oare să umpli cu ele abisul mării? Iar eu îți spun că mila lui Christos este ca marea și că păcatele oamenilor vor fi înghițite de ea, cum sunt înghițite pietrele de abis. Și îți spun ție că El este cerul care acoperă munții, șesul și marea, căci este pretutindeni. Tu ai suferit lângă stâlpul lui Glaucus și Christos a văzut suferința ta. Tu ai spus fără să-ți pese de ce-ai să pățești mâine: „Acesta e incendiatorul!” și Christos va ține minte vorbele tale. Căci a trecut răutatea ta și minciuna, iar în inima ta a rămas numai căința… Vino cu mine și ascultă ce-ți spun. Iată, și eu L-am urât și i-am persecutat pe aleșii Lui, până când nu mi s-a arătat și nu m-a chemat. De atunci, El este dragostea mea. Asupra ta a trimis acum remușcarea, teama și durerea, ca să te cheme spre El. Tu L-ai urât, dar El te-a iubit. Tu i-ai vândut și dat la chinuri pe credincioșii Lui, iar El vrea să te ierte și să te mântuiască.
Chilon începu să plângă în hohote, iar Pavel îi stătea în preajmă, punând stăpânire pe sufletul lui.
După puțin timp, continuă:
— Vino cu mine și eu am să te duc la El. Pentru care alt motiv aș fi venit la tine? Dar iată că El mi-a poruncit să adun sufletele oamenilor în numele iubirii, așa că împlinesc porunca Lui. Tu crezi că ești blestemat, iar eu îți zic: crede în El și te așteaptă mântuirea! Tu crezi că ești urât, iar eu îți repet: El te iubește! Uită-te la mine. Dacă nu L-aș fi avut pe El, n-aș fi avut nimic în afară de răutatea care sălășluia în inima mea, iar acum dragostea Lui îmi ține loc de tată și mamă, de bogăție și domnie. Numai în El există mântuire, numai El va ține seamă de căința ta, va înțelege nenorocirea vieții tale, va alunga teama din inima ta și te va ridica la El.
Vorbind astfel, îl conduse la havuzul, ale cărui unde argintii sclipeau de departe în lumina lunii. În jur era liniște și pustiu, căci servitorii sclavi îndepărtaseră stâlpii carbonizați și trupurile martirilor.
Chilon se lăsă gemând în genunchi și, ascunzându-și fața în palme, rămase așa fără mișcare, iar Pavel ridică fața spre stele și începu să se roage:
— Doamne, privește la sărmanul acesta, la remușcările lui, la lacrimile și suferința lui! Doamne al îndurării, care Ți-ai vărsat sângele pentru păcatele noastre, în numele chinului Tău, al morții și al învierii, iartă-l!
După aceea tăcu, însă multă vreme continuă să privească la stele și să se roage.
Deodată, la picioarele lui se auzi o chemare ca un suspin:
— Christe!… Christe!… Iartă-mă!…
Atunci, Pavel se apropie de fântână și, luând apă în pumni, se întoarse la sărmanul îngenuncheat:
— Chilon! Iată, te botez în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh! Amin!
Chilon ridică capul, desfăcu brațele și rămase așa, nemișcat. Lumina lunii cădea pe părul său albit și pe fața lui albă, nemișcată, parcă moartă. Clipele treceau una după alta. Din marile crescătorii de păsări din grădinile Domitiei, se auzi cântat de cocoși. El continua să stea așa, ca o statuie pe un mormânt.
În cele din urmă, se dezmetici, se ridică și, adresându-se apostolului, întrebă:
— Ce trebuie să fac înainte de moarte, stăpâne?
Pavel se trezi de asemenea din meditația sa asupra acestei forțe nemăsurate, căreia nu i se puteau împotrivi nici chiar spirite îndărătnice ca al acestui grec, și răspunse:
— Crede și mărturisește adevărul!
După aceea, ieșiră împreună. În poarta grădinii, apostolul îl mai binecuvântă o dată pe bătrân și se despărțiră. Însuși Chilon ceru să facă astfel, prevăzând că, după cele întâmplate, împăratul și Tigellinus vor porunci ca el să fie urmărit.
Nu se înșelase. Întorcându-se la el, găsi casa împresurată de pretorieni, care-l luară și, sub comanda lui Scevinus, îl duseră la Palatin.
Împăratul se culcase, însă Tigellinus aștepta. Zărindu-l pe nefericitul grec, îl întâmpină cu fața liniștită, dar amenințătoare.
— Ai comis o crimă de lezare a maiestății — îi spuse el — și pedeapsa n-are să te ocolească. Însă, dacă mâine declari în amfiteatru că ai fost beat și nebun și că făptașii incendiului sunt creștinii, pedeapsa ta se va limita doar la o biciuire și expulzare.
— Nu pot, stăpâne! — răspunse Chilon încet.
Tigellinus se apropie de el cu pas încet și, cu o voce șoptită, dar îngrozitoare, întrebă:
— Cum asta, nu poți, câine grecesc? Oare n-ai fost beat și oare nu înțelegi ce te așteaptă? Uită-te acolo!
Arătă spre un colț al atrium-ului, unde, alături de o bancă lungă, de lemn, stăteau în întuneric patru sclavi nemișcați, cu frânghii și clești în mâini. Chilon răspunse iarăși:
— Nu pot, stăpâne!
Pe Tigellinus începea să-l cuprindă furia, dar încă se mai stăpânea.
— Ai văzut cum mor creștinii? — întrebă el. — Vrei să mori așa?
Bătrânul își înălță spre cer fruntea palidă. O vreme, buzele lui se mișcară fără zgomot, după care răspunse:
— Și eu cred în Christos!…
Tigellinus îl privi, uluit.
— Câine, tu ai înnebunit de-a binelea!
Furia îngrămădită în el rupse zăgazul. Repezindu-se la Chilon, îl apucă cu ambele mâini de barbă, îl trânti și începu să-l calce în picioare, repetând cu spume la gură:
— Ai să retractezi! Ai să retractezi!…
— Nu pot! — îi răspunse Chilon de jos.
— La chinuri cu el!
Auzind porunca, tracii îl luară pe bătrân, îl puseră pe bancă, legându-l cu frânghii, și începură să strângă cu cleștele oasele picioarelor descărnate. Iar el, în timp ce-l legau, le săruta cu umilință mâinile, apoi închise ochii și păru mort.
Totuși trăia. Când Tigellinus se aplecă asupra lui și-l mai întrebă o dată: „Îți retragi cuvintele?”, buzele lui sleite se mișcară ușor și s-auzi o biată șoaptă:
— Nu… pot!…
Tigellinus porunci întreruperea torturii și începu să se plimbe prin atrium, desfigurat de mânie neputincioasă. În cele din urmă, îi veni în minte o nouă idee. Se întoarse spre traci și spuse:
— Smulgeți-i limba.