Ligiei îi părea rău de Pomponia Graecina, pe care-o iubea din tot sufletul și-i părea rău de toată casa lui Aulus; totuși nu mai era deznădăjduită. Simți chiar o dulce mulțumire la gândul că, iată, pentru Adevărul ei sacrifică bunăstarea și confortul și pornește spre o viață de pribegie, în necunoscut. Poate că era la mijloc puțină curiozitate copilărească, să vadă cum are să fie viața acolo, în țări îndepărtate, printre barbari și animale sălbatice. Mai presus de toate, avea credința adâncă și încrezătoare că, procedând astfel, urmează porunca Divinului învățător și că, de acum, El însuși va veghea asupra ei ca asupra unui copil ascultător și credincios. Și în cazul acesta ce rău i s-ar mai putea întâmpla? Dac-au să fie și suferințe, are să le îndure în numele Lui. Dacă va veni moartea pe neașteptate, atunci El are s-o ia în ceruri și cândva, când are să moară și Pomponia, au să fie iarăși împreună, o veșnicie. Adesea, încă în casa lui Aulus, era frământată în mintea ei de copil de gândul că ea creștină nu poate să facă nimic pentru Răstignitul despre care amintise cu atâta înduioșare Ursus. Acum însă sosise clipa. Ligia se simțea aproape fericită și începu să-i vorbească Acteii despre fericirea ei, dar aceasta încă n-o putea înțelege. Să renunți la tot, la casă, la lux, la oraș, la grădini, la temple și porticuri, la tot ce e minunat, să părăsești țara însorită și oamenii apropiați și pentru ce? Ca să te ascunzi de dragostea unui oștean tânăr și frumos?…
Pentru Acteea aceste lucruri n-aveau nicio noimă. În anumite clipe, simțea că poate există un adevăr în asta, că poate să existe chiar o mare și tainică fericire, dar nu putea să-și dea seama clar, mai ales că pe Ligia o aștepta o încercare grea, care s-ar putea sfârși rău, și în care și-ar putea pierde chiar viața. Acteea era fricoasă din fire și se gândea cu teamă la ceea ce ar putea să aducă seara aceea. Nu voia însă să-i vorbească Ligiei de îndoielile ei și, deoarece între timp se făcuse ziuă și soarele pătrunsese în atrium, o îmbie la odihna necesară după noaptea nedormită. Ligia nu se opuse și intrară amândouă în cubiculum-ul spațios și aranjat cu somptuozitate, ca urmare a vechilor relații ale Acteii cu Cezarul. Acolo se culcară una lângă alta, însă Acteea, cu toată oboseala, nu reușea să adoarmă. De multă vreme era tristă și nefericită, acum însă începuse s-o cuprindă o neliniște necunoscută mai înainte. Până acum viața i se păruse doar grea și lipsită de orizont, acum îi apăru dintr-o dată înjositoare.
În mintea ei se stârniră gânduri tulburătoare. I se părea că poarta spre lumină când se întredeschide puțin, când se închide la loc. În clipa când se deschidea, lumina o orbea și nu mai vedea nimic clar. Mai mult, bănuia că în lumina asta se află o fericire nemărginită față de care orice altă fericire este neînsemnată, că dacă, de exemplu, Cezarul ar îndepărta-o pe Poppea și ar iubi-o din nou pe ea, pe Acteea, chiar și asta ar fi o nimica toată. Deodată, îi veni gândul că împăratul acesta pe care l-a iubit și pe care fără să vrea l-a considerat un fel de semizeu, este tot atât de neînsemnat ca oricare sclav și că palatul cu coloane de marmură numidică n-are valoare mai mare ca o grămadă de bolovani. În cele din urmă, simțămintele acestea, pe care nu le înțelegea, începură să o chinuiască. Dorea să adoarmă, dar, tulburată și neliniștită, nu reușea.
La un moment dat, gândind că, amenințată de primejdii și măcinată de nesiguranța situației sale, nici Ligia nu doarme, se întoarse spre ea ca să discute despre fuga ei.
Ligia însă dormea liniștită. În cubiculum-ul umbros, prin draperia care nu era perfect trasă, cădeau câteva raze luminoase, în care jucau nenumărate firișoare de praf auriu. În lumina răsfrântă, Acteea desluși fața delicată a fetei, sprijinită pe brațul dezgolit, ochii închiși și buzele întredeschise. Respira regulat, așa cum se respiră în somn.
„Doarme, poate să doarmă! E încă un copil”, se gândi Acteea.
După o clipă, îi trecu prin minte că acest copil preferă totuși să fugă decât să devină amanta lui Vinicius, preferă sărăcia în locul dezonoarei și pribegia în locul vieții din casa minunată de lângă Carinae, cu veșminte scumpe, bijuterii, petreceri și muzică de lăute și harpe.
„De ce?”
Începu să o privească pe Ligia, parcă ar fi vrut să citească răspunsul pe fața ei adormită. Se uita la fruntea ei curată, la arcul senin al sprâncenelor, la genele întunecate, la buzele întredeschise, la pieptul feciorelnic unduit de răsuflarea liniștită și se gândi din nou:
„Cât de mult se deosebește de mine!”
Ligia îi părea o minune, o viziune divină, ceva iubit de zei, de o sută de ori mai frumoasă decât toate florile din grădina împăratului și decât toate statuile din palatul lui. În sufletul grecoaicei nu era invidie. Dimpotrivă, gândindu-se la pericolele care o amenințau pe fată, o cuprinse o mare milă. Se trezi în ea un sentiment matern. Ligia îi păru nu numai frumoasă ca un vis, dar și foarte dragă și, apropiindu-și buzele de părul ei întunecat, începu să-l sărute.
Ligia dormea liniștită, ca acasă sub ocrotirea Pomponiei Graecina. Și dormi destul de mult. Amiaza trecuse când își deschise ochii azurii și începu să se uite prin cubiculum cu mare mirare.
Se mira probabil că nu-i acasă la Aulus.
— Tu ești Acteea? — spuse ea în sfârșit, zărind în penumbră fața grecoaicei.
— Eu, Ligia.
— S-a și făcut seară?
— Nu, fetițo, dar a trecut de amiază.
— Ursus nu s-a întors?
— Ursus n-a zis că se întoarce, ci că seara are să pândească cu creștinii ieșirea lecticii.
— Adevărat.
Părăsiră cubiculum și se duseră la baie, de unde Acteea, după ce o îmbăie pe Ligia, o conduse la gustare și apoi în grădinile palatului, în care n-aveau a se teme de nicio întâlnire periculoasă, deoarece împăratul și curtenii lui de frunte dormeau încă. Ligia vedea pentru prima dată în viață grădinile acelea minunate, pline de chiparoși, pini, stejari, măslini și mirt, printre care lucea albă o întreagă lume de statui, străluceau liniștite oglinzile iazurilor, înfloreau crânguri întregi de trandafiri înrourați de stropii havuzurilor; intrările în peșterile fermecate erau acoperite cu iederă sau viță de vie, pe ape pluteau lebede de argint, iar printre statui și copaci umblau gazele îmblânzite din pustiurile Africii și păsări cu pene măiestru colorate, aduse din toate țările lumii.
Grădinile erau aproape deșarte. Ici-colo, lucrau sclavi cu sapele, cântând în surdină; alții, cărora li se îngăduiseră câteva clipe de odihnă, ședeau pe malul iazurilor sau în umbra stejarilor, mângâiați de firavele raze strecurate printre frunze, iar alții stropeau trandafirii sau florile liliachii de șofran. Acteea și Ligia umblară destul de mult, vizitând toate minunățiile grădinii și, deși Ligia nu era destul de liniștită, era încă prea copil ca să nu se lase cucerită de curiozitate și admirație. Chiar își spuse că, dacă împăratul ar fi bun, ar putea fi foarte fericit într-un asemenea palat și în asemenea grădini.
Mai târziu, după ce obosiseră puțin, se așezară pe o bancă ascunsă în desișul chiparoșilor și începură să vorbească de ceea ce le apăsa cel mai mult sufletul, adică de fuga Ligiei, plănuită pentru seara aceea. Acteea era mult mai puțin liniștită decât Ligia în privința reușitei acestei fugi. În anumite clipe, avea impresia că este un plan nebunesc, care nu poate să reușească. Îi era milă de Ligia din ce în ce mai mult. Se gândea că ar fi fost de o sută de ori mai sigur să încerce să-l atragă pe Vinicius de partea ei. O întrebă de când îl cunoaște pe Vinicius și dacă nu crede cumva că ar putea să-l convingă s-o ducă înapoi la Pomponia.
Însă Ligia clătină cu tristețe din cap.
— Nu. În casa lui Aulus, Vinicius era altul, era foarte bun, însă de la banchetul de ieri mi-e frică de el și prefer să fug la ligieni.
Acteea întrebă mai departe:
— Totuși, în casa lui Aulus, îți era drag?
— Da — răspunse Ligia, plecând capul.
— Doar tu nu ești sclavă cum am fost eu — spuse Acteea după o clipă de gândire. — Vinicius ar putea să te ia de soție. Ești ostatică și fiica regelui ligienilor. Soții Aulus te iubesc ca pe propriul lor copil și sunt sigură că ar fi gata să te primească drept fiică. Vinicius ar putea să se căsătorească cu tine, Ligia.
Însă ea răspunse încet, cu și mai multă tristețe:
— Prefer să fug la ligieni.
— Ligia, vrei să mă duc acum imediat la Vinicius, să-l trezesc dacă doarme și să-i spun tot ce ți-am spus și ție acum? Da, draga mea, am să mă duc la el și am să-i spun: „Vinicius, ea-i fiică de rege și copilul drag al celebrului Aulus; dacă o iubești, dă-o înapoi soților Aulus și apoi ia-o ca soție din casa lor”.
Fata însă răspunse cu o voce atât de înceată, că Acteea abia putu să audă:
— Prefer la ligieni…
Și două lacrimi i se iviră pe genele ei plecate.
Discuția lor fu întreruptă de zgomot de pași care se apropiau și, mai înainte ca Acteea să aibă timp să vadă cine vine, în fața băncii apăru Poppea Sabina cu o mică suită de sclave. Două dintre ele țineau deasupra capului ei mănunchiuri de pene de struț prinse de bețe de aur, cu care-i făceau vânt, ferind-o în același timp de soarele de toamnă care ardea încă. În fața ei, o etiopiană neagră ca abanosul, cu pieptul proeminent, parcă umflat de lapte, purta în brațe un copil înfășat în purpură cu franjuri aurii. Acteea și Ligia se ridicară, crezând că Poppea are să treacă pe lângă ele fără să le dea atenție, însă ea se opri în fața lor și spuse:
— Acteea, clopoțeii pe care i-ai cusut la icunula{82} au fost prost cusuți; copilul a rupt unul și l-a dus la gură; noroc că Lilith l-a observat la vreme.
— Iartă-mă, divino — răspunse Acteea, încrucișându-și mâinile la piept și plecând capul.
Poppea privi lung la Ligia.
— Cine-i sclava asta? — întrebă ea după o clipă.
— Nu-i sclavă, divină Augusta, ci copila adoptivă a Pomponiei Graecina și fiica regelui ligienilor dată ca ostatecă Romei.
— Și a venit să te viziteze?
— Nu, Augusta. Locuiește de alaltăieri în palat.
— A fost aseară la banchet?
— A fost, Augusta.
— Din porunca cui?
— Din porunca împăratului…
Poppea privi și mai atent la Ligia, care stătea sfioasă în fața ei, ba uitându-se curioasă cu ochii ei luminoși, ba coborând iarăși pleoapele peste ei. Deodată, o cută apăru între sprâncenele Augustei. Veghea geloasă asupra frumuseții și puterii ei și trăia în permanentă teamă ca nu cumva vreo rivală norocoasă s-o nimicească așa cum ea o nimicise pe Octavia. De aceea, fiecare femeie frumoasă apărută la curte îi trezea bănuieli. Cântări cu ochii unei cunoscătoare formele Ligiei, aprecie fiecare amănunt al chipului ei și se sperie. „E o adevărată nimfă”, își zise ea. „E fiica Venerei.” Deodată, îi fulgeră prin minte un gând care niciodată până acum n-o tulburase, oricâte femei frumoase întâlnise: că ea e mult mai bătrână! Tresări în ea amorul propriu rănit, stârnindu-i neliniște și teamă în suflet. „Poate că Nero n-a văzut-o, sau, privind prin smarald, n-a apreciat-o. Dar ce-are să se întâmple, dacă o întâlnește ziua la lumina soarelui? Așa minunată cum e… Și nici măcar nu-i sclavă! E fiică de rege, barbară, adevărat, dar fiică de rege!… Zei nemuritori! Ea-i tot atât de frumoasă ca și mine și mai tânără!” Și cuta dintre sprâncene se adânci, iar pe sub genele ei aurii ochii prinseră să arunce fulgere reci.
Întorcându-se spre Ligia, întrebă, aparent calmă:
— Ai vorbit cu Cezarul?
— Nu, Augusta.
— De ce preferi să stai aici decât la Aulus?
— Eu nu prefer, domina. Petronius l-a îndemnat pe împărat să mă ia de la Pomponia, dar eu nu-s aici din voia mea, o, stăpână!…
— Și ai vrea să te întorci la Pomponia?
La ultima întrebare, vocea Poppeii sunase mai moale, mai blândă, trezind speranță în inima Ligiei.
— Domina! — spuse Ligia, întinzând mâinile spre Poppea. — Împăratul a promis să mă dea, ca sclavă, lui Vinicius, dar tu intervino pentru mine și redă-mă Pomponiei.
— Deci Petronius l-a îndemnat pe împărat să te ia de la Aulus și să te dea lui Vinicius?
— Da, domina. Vinicius urmează să trimită chiar astăzi după mine, însă tu, preabuno, îndură-te de mine!
Spunând acestea, se înclină până-n pământ și, apucând poala rochiei Poppeii, rămase așa, așteptând răspunsul cu inima bătând nebunește. Însă Poppea, cu fața luminată de un zâmbet rău, se uită o clipă la ea și spuse:
— Îți promit că încă de astăzi vei deveni sclava lui Vinicius.
Apoi se îndepărtă ca o fantomă frumoasă, dar rea. La urechile Ligiei și Acteii ajunse doar țipătul copilului, care, cine știe de ce, începuse să plângă.
Ochii Ligiei se umplură de lacrimi, îndată însă o luă pe Acteea de mână, spunând:
— Să ne întoarcem. Ajutor trebuie să așteptăm numai de acolo de unde poate să vină.
Se întoarseră în atrium pe care nu-l mai părăsiră până seara. Când se întunecă și sclavii aduseră opaițe cu câte patru fitiluri și cu flăcări mari, amândouă erau palide. Convorbirea li se întrerupea mereu. Amândouă ascultau dacă nu se apropie cineva. Ligia repeta întruna că, deși îi părea rău s-o părăsească pe Acteea, Ursus trebuia s-o aștepte deja în întuneric și ar fi vrut ca totul să se petreacă în seara aceea. De emoție, răsufla mai repede și mai zgomotos. Acteea strânse în grabă câte bijuterii găsi la îndemână, legându-le într-un colț al peplumului, și o imploră pe Ligia să nu refuze darul acesta care ar putea să-i fie de folos în fuga ei. În anumite clipe, se lăsa o tăcere grea, misterioasă. Li se năzărea că aud ba șoapte după draperie, ba un plâns îndepărtat de copil, ba lătrat de câini.
Deodată, draperia dinspre coridor se clinti fără zgomot și în atrium apăru, ca o nălucă, un om înalt, negricios, cu fața ciupită de vărsat. Ligia îl recunoscu imediat pe Atacinus, un libert al lui Vinicius, care venea în casa lui Aulus.
Acteea țipă, însă Atacinus se înclină adânc și spuse:
— Salutări divinei Ligia de la Marcus Vinicius, care o așteaptă la banchet în casa împodobită cu verdeață.
Buzele fetei păliră.
— Vin — spuse ea.
Și își aruncă brațele pe după grumajii Acteii ca să-și ia rămas bun.
Note
{82} Păpușă, jucărie.