— Cezar — zise Chilon — acum marea e ca uleiul și valurile par să doarmă… Să plecăm în Achaia. Acolo te așteaptă gloria lui Apollo, acolo te așteaptă cununi, triumfuri, acolo oamenii te adoră, iar zeii te primesc ca pe un oaspete egal lor, în timp ce aici, stăpâne…
Se întrerupse, căci buza inferioară începu să-i tremure atât de tare, încât cuvintele-i deveniseră niște sunete neînțelese.
— Vom merge după terminarea jocurilor — răspunse Nero. — Știu că și așa unii îi numesc pe creștini innoxia corpora{155}. Dac-aș pleca, ar începe să repete asta cu toții. Tu de ce te temi, ciupercă putredă?
Zicând acestea, încruntă sprâncenele. Se uită întrebător la Chilon, parcă aștepta de la el o explicație. Se prefăcea numai că-i calm. La ultima reprezentație se speriase și el de cuvintele lui Crispus și, întorcându-se acasă, nu reușise să adoarmă de furie și rușine, și totodată de frică.
Superstițiosul Vestinus, care ascultase în tăcere discuția lor, se uită în jur și zise cu o voce tainică:
— Ascultă-l, stăpâne, pe bătrânul ăsta: în creștinii aceștia e ceva ciudat… Zeul lor le dă o moarte ușoară, dar cu alții s-ar putea să fie răzbunător.
Nero răspunse repede:
— Nu eu am organizat jocurile, ci Tigellinus.
— Așa-i! Eu — răspunse Tigellinus, care auzise cuvintele împăratului. — Eu, și-mi râd de toți zeii creștini. Vestinus, stăpâne, nu-i decât o bășică plină de superstiții, iar acest viteaz grec e gata să moară de spaimă când vede o cloșcă înfoiată apărându-și puii.
— Bine — zise Nero — dar de acum înainte creștinilor să li se taie limbile sau să li se pună călușuri în gură.
— Are să le pună focul călușuri, divine!
— Vai mie! — gemu Chilon.
Împăratul, căruia îi dăduse curaj cutezătoarea siguranță de sine a lui Tigellinus, începu să râdă și spuse, arătând spre bătrânul grec:
— Priviți cum arată urmașul lui Ahile!
Într-adevăr, Chilon arăta îngrozitor. Restul de păr cât îl mai avea îi albise complet. Pe față i se întipărise o expresie de nespusă neliniște, teamă și amărăciune; în unele clipe părea amețit și pe jumătate inconștient. Adesea nu răspundea la întrebări; uneori se înfuria și devenea obraznic, încât curtenii se fereau să se agațe de el.
O asemenea stare îl cuprinse și acum.
— Faceți cu mine ce vreți, dar eu nu mai merg la jocuri! — strigă, disperat, pocnind din degete.
Nero îl fulgeră cu privirea și, întorcându-se spre Tigellinus, zise:
— Să ai grijă ca în grădină stoicul acesta să fie aproape de mine. Vreau să văd ce impresie vor face asupra lui torțele noastre.
Chilon se sperie de amenințarea care vibra în vocea împăratului.
— Stăpâne — zise el — n-am să văd nimic, căci eu noaptea nu văd.
Împăratul îi răspunse cu un surâs sinistru:
— Noaptea aceea va fi luminoasă ca ziua.
Apoi se întoarse spre ceilalți curteni, cu care începu să discute despre cursele pe care plănuia să le inițieze în încheierea jocurilor.
De Chilon se apropie Petronius și, atingându-l de braț, zise:
— Ți-am spus eu? Nu reziști.
Acesta răspunse:
— Vreau să mă-mbăt…
Se întinse după o cupă cu vin, însă n-o putu duce la gură, fiindcă-i tremura mâna. Vestinus îi luă cupa, apoi, aplecându-se la urechea lui, întrebă curios și speriat:
— Te urmăresc Furiile? Ai?…
Bătrânul se uită năuc la el, clipind des din ochi, de parcă n-ar fi înțeles întrebarea.
Vestinus repetă:
— Te urmăresc Furiile?
— Nu — răspunse Chilon — dar în fața mea e noapte.
— Ce noapte?… Zeii să se milostivească de tine! Ce noapte?
— O noapte groaznică, de nepătruns, în care se mișcă ceva și vine spre mine. Dar eu nu știu ce-i și mi-e frică.
— Întotdeauna am fost sigur că ăștia-s vrăjitori. Nu visezi ceva anume?
— Nu, căci nu dorm. Eu n-am crezut c-au să-i chinuiască astfel.
— Ți-e milă de ei?
— De ce vărsați atâta sânge? Ai auzit ce spunea ăla de pe cruce? Vai vouă!
— Am auzit — răspunse Vestinus în șoaptă. — Dar ei sunt incendiatori.
— Nu-i adevărat!
— Și dușmanii neamului omenesc.
— Nu-i adevărat!
— Și otrăvesc apele.
— Nu-i adevărat!
— Și ucid copiii…
— Nu-i adevărat!
— Cum așa? — întrebă Vestinus, uimit. — Tu însuți ai spus toate astea și i-ai dat pe mâna lui Tigellinus!
— De aceea m-a împresurat noaptea și moartea vine spre mine… Uneori, mi se pare c-am și murit, și voi de asemenea.
— Nu! Ei mor, noi suntem vii. Dar spune-mi: ce văd ei când mor?
— Pe Christos…
— Asta-i zeul lor? E un zeu puternic?
Chilon răspunse tot printr-o întrebare:
— Ce torțe sunt acelea pe care urmează să le ardă în grădină? Ai auzit ce spunea împăratul?
— Am auzit și știu. Astea sunt așa-numitele sarmenti și semaxi… Îi îmbracă în tunici îmbibate în rășină, îi leagă de stâlpi și le dau foc… Numai de n-ar trimite zeul lor vreo calamitate asupra orașului… Semaxi! E o tortură îngrozitoare!
— O prefer, fiindcă n-o să fie cu sânge — răspunse Chilon. — Poruncește sclavului să-mi dea cupa la gură. Vreau să beau și vărs vinul, căci îmi tremură mâna de bătrânețe.
În timpul acesta, discutau și alții despre creștini. Bătrânul Domitius Afer își bătea joc de ei:
— Îs atât de mulți c-ar fi putut porni un război civil. Vă amintiți, ne-am temut c-o să se apere? Dar ei mor ca oile.
— Să fi încercat altfel! — zise Tigellinus.
Atunci vorbi Petronius:
— Vă înșelați. Ei se apără.
— În ce fel?
— Prin răbdare.
— E un fel nou de apărare.
— Cu siguranță. Dar puteți să spuneți că ei mor ca niște criminali de rând? Nu! Ei mor ca și cum criminalii ar fi cei care-i condamnă la moarte, adică noi și tot poporul roman.
— Ce prostii! — strigă Tigellinus.
— Hic abdera{156}! — răspunse Petronius.
Alții însă, izbiți de observațiile lui, începură să se privească mirați și să repete:
— Adevărat! E ceva aparte, ciudat, în moartea lor.
— Ascultați, ei îl văd pe zeul lor! — strigă Vestinus dintr-o parte.
Atunci, câțiva curteni se întoarseră spre Chilon.
— Hei, bătrâne, tu-i cunoști bine: spune-ne ce văd?
Grecul vărsă vinul pe tunică și răspunse:
— Învierea din morți!…
Și începu să tremure atât de tare, încât oaspeții care stăteau mai aproape izbucniră în râs.
Note
{155} Făpturi nevinovate.
{156} Aici te înșeli!