În seara aceleiași zile, trecând prin Forum spre casă, Vinicius observă la intrarea în Vicus Tuscus lectica aurită a lui Petronius dusă de opt bitinieni. Oprindu-i cu un semn al mâinii, se apropie de perdele.
— Îți doresc să ai un vis plăcut și senin! — strigă și râse, văzându-l pe Petronius adormit.
— Ah, tu erai! — zise Petronius, trezindu-se. — Da! Am ațipit, căci am petrecut noaptea în Palatin. Acum am pornit să cumpăr ceva pentru citit la Antium… Ce se mai aude?
— Umbli prin librării? — întrebă Vinicius.
— Da. Nu vreau să-mi deranjez biblioteca, așa că pentru drum iau cărți de rezervă. Se zice că a apărut ceva nou de Musonius și Seneca. Mai caut un Persius și o anumită ediție din eglogele lui Vergiliu pe care n-o am. Oh, cât sunt de obosit. Mă dor mâinile de cât am tot dat jos de pe cuie suluri de pergament… Când intri într-o librărie, ești curios să vezi ba una, ba alta. Am fost la Avirunus, la Atractus în Argiletum, ba și la frații Sosius pe Vicus Sandalarius. Pe Castor! Mi-e un somn!…
— Ai fost la Palatin. Spune-mi: ce se mai aude? Sau știi ce? Trimite acasă lectica și cărțile și vino la mine. Să vorbim despre Antium și despre încă ceva.
— Bine — răspunse Petronius, ieșind din lectică. — Știi, desigur, că poimâine plecăm la Antium.
— De unde să știu?
— Pe ce lume trăiești? Deci eu sunt primul care-ți anunț vestea? Da! Fii gata pentru poimâine dimineață. N-au ajutat nici mazărea încinsă în ulei, nici compresele pe gâtul gros. Barbă-Arămie a răgușit. Din cauza asta nu poate fi vorba de amânare. Blestemă cu înverșunare Roma și aerul ei; ar fi bucuros s-o poată dărâma sau arde. Vrea să ajungă la mare cât mai repede. Zice că miasmele aduse de vânt din străduțele înguste îl bagă în mormânt. Azi s-au depus jertfe în toate templele ca să-i revină vocea. Vai Romei și mai ales vai Senatului, dacă nu-i revine cât mai repede!
— Atunci n-ar mai avea motive să plece în Achaia.
— Ce, parcă divinul nostru Cezar posedă numai acest unic talent? — răspunse Petronius, râzând. — Ar lua parte la jocurile olimpice ca poet, declamându-și poemul despre incendierea Troiei, sau dacă nu, ar putea fi și conducător de care, sau muzicant, sau atlet, sau chiar și dansator. Ar câștiga în orice caz toate cununile învingătorilor. Știi de ce a răgușit maimuța asta? Ieri i-a venit chef să-l ajungă în arta dansului pe Paris. Mimându-ne aventura Ledei, a transpirat și a răcit. Era tot ud și lipicios ca un țipar scos din apă. Schimba măștile una după alta, se învârtea ca un titirez, dădea din mâini ca un marinar beat. Ți se făcea scârbă, văzându-i burta mare și picioarele subțiri. Paris i-a dat lecții timp de două săptămâni. Închipuie-ți-l pe Ahenobarbus în rolul Ledei sau ca zeu în chip de lebădă! E o lebădă… n-am ce spune! Și vrea să se producă în public cu pantomima asta, mai întâi în Antium, iar apoi în Roma.
— A trezit indignare și când a cântat în public, dar când te gândești că împăratul roman se va produce ca mim… Nu! Cred că Roma n-are să suporte una ca asta!
— Dragul meu! Roma suportă totul, iar Senatul are să transmită mulțumiri „părintelui patriei”.
Și adăugă:
— Iar gloata e chiar mândră că împăratul este bufonul ei.
— Spune și tu, oare poți decădea mai jos?
Petronius ridică din umeri.
— Tu trăiești în casă, în mijlocul gândurilor tale, ba despre Ligia, ba despre creștini. Probabil nici nu știi ce s-a petrecut acum câteva zile. Nero s-a cununat în public cu Pitagora. El făcea pe mireasa. S-ar părea că s-a întrecut măsura nebuniei, nu-i așa? Ei bine: au venit flaminii chemați și i-au cununat cu fast. Am fost de față! Eu multe pot suporta, totuși, mărturisesc, m-am gândit că zeii, dacă există, ar trebui să dea vreun semn… Dar împăratul nu crede în zei și are dreptate.
— Deci într-o singură persoană e preot suprem, zeu și ateu — spuse Vinicius.
Petronius râse.
— Adevărat! Nu mi-a trecut prin minte, însă-i o combinație pe care lumea n-a mai văzut-o până acum.
Adăugă apoi:
— Trebuie completat că acest preot suprem, care nu crede în zei, și acest zeu, care-și bate joc de zei, se teme de ei ca un ateu ce este.
— Dovadă: ceea ce s-a petrecut în templul Vestei.
— Ce lume!
— Cum e și lumea, așa-i și împăratul! Însă n-o să mai dureze mult.
Discutând astfel, intrară în casa lui Vinicius, care, vesel, ceru să se servească cina și apoi se întoarse spre Petronius:
— Nu, dragul meu, lumea trebuie să renască.
— Noi n-o să facem lumea să renască — răspunse Petronius — fie și pentru faptul că omul în vremea lui Nero e ca un fluture: trăiește în soarele bunăvoinței imperiale, dar la primul vânt rece piere… chiar de n-ar vrea! Pe fiul Maiei! Adesea îmi pun întrebarea prin ce minune unul ca Lucius Saturninus a putut trăi nouăzeci și trei de ani, supraviețuindu-le lui Tiberius, Caligula, Claudius?… Dar n-are importanță. Îmi dai voie să trimit lectica ta după Eunice? Mi-a mai trecut somnul și aș vrea să mă distrez puțin. Dă poruncă să vină și un cântăreț cu citera și pe urmă o să vorbim despre Antium. Trebuie să ne gândim la asta. Mai ales tu.
Vinicius dădu poruncă să se trimită după Eunice, dar declară că n-are chef să-și bată capul cu plecarea la Antium. Să-și bată capul cei care nu pot să trăiască altfel decât în lumina bunăvoinței împăratului. Lumea nu se termină la Palatin, mai ales pentru cei care nutresc alte sentimente și idei.
Vesela lui nepăsare îl izbi pe Petronius. Privindu-l cu atenție, întrebă:
— Ce se petrece cu tine? Arăți ca pe vremea când mai purtai la gât bula de aur.
— Sunt fericit — răspunse Vinicius. — Te-am invitat la mine anume ca să ți-o spun.
— Ce ți s-a întâmplat?
— Ceea ce mi s-a întâmplat n-aș da pe tot imperiul roman.
Se așeză, sprijinindu-și brațul pe rezemătoarea scaunului, apoi, culcându-și capul pe braț, continuă, cu fața luminată de un zâmbet, cu privirea visătoare:
— Îți amintești când am fost împreună la Aulus Plautius și acolo ai văzut-o pentru prima oară pe fata aceea divină pe care ai numit-o auroră și primăvară? Îți amintești de Psyche, acea neasemuită fecioară, cea mai frumoasă dintre fecioare și dintre zeițele voastre?
Petronius se uita la el, uimit și oarecum îngrijorat, temându-se că tânărul s-a tulburat la minte.
— În ce limbă vorbești? — zise el, în cele din urmă. — Desigur că-mi amintesc de Ligia.
Vinicius spuse:
— Sunt logodnicul ei.
— Cum?…
Vinicius se ridică repede și-l chemă pe dispensator.
— Toți sclavii să vină aici în fața mea. Toți până la unul! Iute!
— Ești logodnicul ei? — repetă Petronius.
Până să-și revină însă din uluire, vastul atrium al casei lui Vinicius era ticsit de oameni. Veniseră în fugă bătrâni gâfâind, bărbați în puterea vârstei, femei, băieți și fete. Atrium-ul se umplu de oameni; pe coridoarele, numite fauces, se auzeau voci strigându-se în diferite limbi. În sfârșit, se grămădiră cu toții pe lângă pereți și printre coloane, iar Vinicius se duse lângă impluvium și, adresându-se libertului Demas, spuse:
— Cei care au slujit în casa aceasta douăzeci de ani se vor prezenta mâine la pretor, unde-au să capete libertatea. Cei care n-au slujit douăzeci de ani vor primi câte trei monezi de aur și porție dublă de hrană timp de o săptămână. Să se trimită poruncă la ergastulele de la țară să fie iertate pedepsele, să se scoată lanțurile de la picioarele oamenilor și să fie hrăniți din abundență. Aflați că a venit pentru mine o zi fericită și vreau ca în casă să domnească bucuria.
O clipă rămaseră muți, necrezându-și urechilor; apoi deodată ridicară mâinile spre cer, aclamând:
— Aa! Stăpâne! Aaa!…
Vinicius îi expedie cu un semn al mâinii și ei plecară repede, umplând casa de zvon de bucurie.
— Mâine — spuse Vinicius — am să poruncesc să se adune în grădină și să deseneze fiecare în fața lui ce semn vrea. Cei care vor desena un pește vor fi eliberați de Ligia.
Petronius, care niciodată nu se mira prea mult de nimic, își revenise și întrebă:
— Pește? Aha! Îmi amintesc ce spunea Chilon: e semnul creștinilor.
Întinse mâna spre Vinicius și adăugă:
— Fericirea-i întotdeauna acolo unde o găsește omul. Fie ca Flora{118} să vă presare flori la picioare ani mulți de acum înainte. Îți doresc tot ceea ce-ți dorești tu însuți.
— Îți mulțumesc. Mă gândeam că ai să te declari împotrivă, dar ți-ai fi pierdut timpul de pomană.
— De ce-aș fi împotrivă? Nicidecum. Ba mai mult, îți spun că faci bine.
— Cât ești de inconsecvent! — spuse Vinicius vesel. — Ai uitat ce ziceai când am ieșit din casa Pomponiei Graecina?
Petronius răspunse calm:
— Nu! Dar mi-am schimbat părerea.
Apoi adăugă:
— Dragul meu! La Roma totul se schimbă. Soții își schimbă soțiile, soțiile își schimbă soții; de ce nu mi-aș schimba și eu o părere? N-a lipsit mult ca Nero s-o ia de nevastă pe Acteea. Aranjase anume pentru ea obârșie împărătească. Ei bine! Ar fi avut o nevastă cinstită, iar noi o Augustă cumsecade. Pe Proteu{119} și pe pustiurile lui marine! Întotdeauna am să-mi schimb părerea când voi considera că e necesar sau comod. În ceea ce o privește pe Ligia, originea ei regală este mai sigură decât strămoșii din Pergam ai Acteii. Dar tu, la Antium, să te ferești de Poppea, care e răzbunătoare.
— Nici nu mă gândesc! N-o să mi se clintească niciun fir de păr din cap.
— Dacă-ți închipui că ai să mă surprinzi cu ceva, te înșeli, dar de unde ai certitudinea asta?
— Mi-a spus Apostolul Petru.
— Ah! Ți-a spus Apostolul Petru! Împotriva acestui adevăr nu mai am niciun argument. Permite-mi totuși să iau anumite măsuri de prevedere, fie și numai pentru ca Petru să nu se dovedească proroc mincinos. Dacă întâmplător Apostolul Petru s-ar înșela, ar putea să piardă încrederea ta, care, cu siguranță, are să-i mai fie de folos Apostolului.
— Fă ce vrei, dar eu îl cred. Și dacă-ți închipui că ai să-mi schimbi părerea repetându-i mereu numele cu ironie, te înșeli.
— Încă o întrebare: ai devenit creștin?
— Încă nu, însă Pavel din Tars o să vină cu mine să-mi explice învățătura lui Christos. Pe urmă, am să primesc botezul, căci nu-i adevărat ce-ai spus: că ei sunt dușmanii vieții și ai bucuriei!
— Cu atât mai bine pentru tine și pentru Ligia — răspunse Petronius.
Apoi, ridicând din umeri, spuse ca pentru sine:
— E totuși uimitor cum știu oamenii aceștia să-și atragă adepți și cum se extinde secta asta.
Vinicius răspunse cu atâta înflăcărare, de parc-ar fi fost și el botezat:
— Da! Mii și zeci de mii sunt în Roma, în orașele Italiei, în Grecia și Asia. Sunt creștini în legiuni și printre pretorieni, sunt chiar și în palatul Cezarului. Recunosc această învățătură sclavii și cetățenii, săracii și bogații, plebeii și patricienii. Știi oare că unii din neamul Cornelius sunt creștini, că este creștină Pomponia Graecina, că se pare c-ar fi fost Octavia, că este Acteea? Da, religia asta cuprinde lumea întreagă. Numai prin ea e posibilă renașterea. Nu ridica din umeri, căci cine știe dacă peste o lună sau un an n-ai s-o adopți chiar și tu.
— Eu? — făcu Petronius. — Nu, pe fiul Letei, nu! Eu n-am s-o adopt chiar dac-ar întruni adevărul și înțelepciunea umană și divină la un loc… Ar fi nevoie de osteneală, iar mie nu-mi place să mă ostenesc… Ar fi nevoie de renunțări, iar mie nu-mi place să renunț la nimic în viață… Cu firea ta asemănătoare focului și apei clocotite, oricând ți s-ar fi putut întâmpla ceva asemănător, dar mie? Eu am gemele mele, cameele mele, vazele mele și pe Eunice a mea. În Olimp nu cred, dar mi-l instalez pe pământ. Am să înfloresc atâta vreme cât n-au să mă străpungă săgețile arcașului divin sau până când Cezarul n-are să-mi poruncească să-mi deschid venele. Mie-mi place prea mult parfumul violetelor și triclinium-ul comod. Țin până și la zeii noștri… ca la niște figuri de stil și țin la Achaia, unde am de gând să plec împreună cu Cezarul nostru obez, cu picioare subțiri, inegalabil, divin, August, Periodonices, Hercule, Nero!…
Înveselit de ideea că ar putea adopta învățătura pescarilor galileeni, începu să cânte în șoaptă:
Îmi voi împodobi sabia cea lucioasă cu frunze de mirt, Pe urmele lui Harmodios și Aristogiton{120}…
Se întrerupse fiindcă un sclav anunță că a sosit Eunice.
Imediat după venirea ei, se servi cina. După ce muzicianul cântă la citeră și din gură câteva arii, Vinicius îi povesti lui Petronius de vizita lui Chilon, cum i-a venit ideea să se ducă direct la Apostoli chiar în timpul biciuirii lui Chilon.
Petronius, pe care începuse din nou să-l cuprindă somnul, își duse mâna la frunte și spuse:
— Ideea a fost bună, de vreme ce rezultatul e bun. În ceea ce-l privește pe Chilon, în locul tău aș fi poruncit să i se dea cinci monezi de aur; dar, dacă ai poruncit să fie biciuit, ar fi fost mai bine să-l fi omorât în bătaie, căci cine știe dacă într-o bună zi n-au să-l salute senatorii așa cum îl salută astăzi pe cavalerul cizmar Vatinius. Noapte bună!
Și, scoțându-și cununile, el și Eunice se pregăteau de plecare. După ce plecară, Vinicius se duse în bibliotecă și scrise Ligiei următoarele:
„Vreau ca, atunci când vei deschide minunații tăi ochi, o, divino, scrisoarea aceasta să-ți spună: bună dimineața! De aceea îți scriu astăzi, deși mâine am să te văd. Împăratul pleacă poimâine la Antium, iar eu — eheu! — trebuie să-l însoțesc. Ți-am spus doar că a nu-l asculta ar însemna să-ți expui viața, iar eu acum n-aș avea curajul să mor. Însă dacă tu nu vrei, scrie-mi un singur cuvânt și rămân. Pe urmă, treaba lui Petronius cum o să îndepărteze pericolul de mine.
Astăzi, de ziua bucuriei, am împărțit daruri tuturor sclavilor. Pe cei care au slujit douăzeci de ani îi duc mâine la pretor să-i elibereze. Tu, scumpo, trebuie să mă lauzi pentru lucrurile acestea, căci mi se pare că sunt în concordanță cu dulcea învățătură pe care o recunoști, și, în al doilea rând, fiindcă pentru tine am făcut asta. Am să le spun mâine că ție îți datorează libertatea, ca să-ți fie recunoscători și să slăvească numele tău. În schimb, mă predau eu însumi sclav fericirii și ție și fie ca niciodată să nu aflu eliberare.
Blestemate să fie Antium și călătoriile lui Ahenobarbus. Sunt de trei ori, de patru ori mai fericit că nu-s așa de cult ca Petronius, căci poate aș fi fost nevoit să plec și în Achaia. Deocamdată, clipele de despărțire îmi sunt îndulcite de amintirea ta.
De câte ori voi putea să mă smulg de acolo, voi încăleca pe cal și voi alerga la Roma să-mi bucur ochii cu chipul tău și urechile cu vocea ta dulce. Când n-am să pot merge, am să trimit un sclav cu o scrisoare, întrebând despre tine. Te salut, divino, și mă prosternez la picioarele tale.
Nu te supăra că-ți spun «divino». Dacă ai să mi-o interzici, am să mă supun, dar astăzi încă nu știu să te numesc altfel. Te salut din viitoarea ta casă — din tot sufletul”.
Note
{118} Zeița florilor și a vegetației în mitologia romană.
{119} La grecii antici, divinitate marină, dotată cu însușirea de a lua mereu alte înfățișări.
{120} Omorâtorii lui Hipparh, unul dintre tiranii Atenei. Erau celebrați ca salvatori ai patriei.