A doua zi, Petronius abia terminase cu îmbrăcatul în unctorium, când sosi Vinicius chemat de către Tiresias. Aflase că n-au venit niciun fel de noutăți de la porți, dar, în loc să se bucure că Ligia se mai află încă în oraș, se întristă și mai mult, căci îi mijise în minte bănuiala că Ursus a reușit s-o scoată din oraș imediat după răpire, deci mai înainte ca sclavii lui Petronius să-și fi început pânda la porți. E adevărat că toamna, când zilele deveneau mai scurte, porțile se închideau devreme, dar se și deschideau în zori, pentru cei care plecau și al căror număr era foarte mare. Puteai să ajungi dincolo de ziduri și prin alte mijloace, pe care, de pildă, sclavii, care voiau să fugă, le cunoșteau bine. E adevărat că Vinicius își trimisese oamenii pe toate drumurile care duceau în provincie, la vigilii din orașele mai mici, cu vestea despre perechea de sclavi fugită, cu descrierea amănunțită a lui Ursus și a Ligiei și cu promisiunea unui premiu pentru prinderea lor. Se îndoia însă că au să poată fi ajunși și, chiar dacă ar fi ajunși, că autoritățile locale au să se simtă obligate să-i rețină la simpla cerere a lui Vinicius, neconfirmată de pretor. Iar pentru asemenea confirmare nu mai era timp. În ceea ce-l privește, Vinicius toată ziua trecută o căutase pe Ligia, travestit în sclav, prin toate străduțele, dar nu găsise nici cea mai mică urmă, nici cel mai neînsemnat indiciu. Îi văzuse și pe oamenii lui Aulus, dar și ei păreau să caute, ceea ce-i întări convingerea că nu Aulus o răpise și că nici ei nu știu ce s-a petrecut cu ea.
Așa că atunci când Tiresias îl anunță că există un om care se angajează s-o găsească, veni într-un suflet la casa lui Petronius și, abia salutându-se cu el, începu să întrebe de omul acela.
— Îl vom vedea imediat — spuse Petronius. — Este un cunoscut al Eunicei, care vine în clipa asta să-mi așeze faldurile togii și care o să ne dea amănunte despre el.
— Cea pe care ai vrut să mi-o dăruiești ieri?
— Cea pe care ai refuzat-o ieri, lucru pentru care, de altfel, îți sunt recunoscător, căci este cea mai bună vestiplica din tot orașul.
Și vestiplica sosi imediat, în clipa când Petronius își termina fraza și, luând toga așezată pe un scaun încrustat cu fildeș, o desfăcu ca să o arunce pe umerii lui. Era tăcută, fața-i era luminoasă, iar în ochi îi strălucea bucuria.
Petronius se uită la ea și i se păru foarte frumoasă. În timp ce îi așeza toga, aplecându-se din când în când să-i netezească cutele în jos, el observă că brațele ei aveau nuanța rozelor palide, iar pieptul și umerii aveau reflexe transparente de sidef și alabastru.
— Eunice — spuse el —, a venit omul acela despre care ai pomenit ieri lui Tiresias?
— Da, stăpâne.
— Cum se numește?
— Chilon Chilonides, stăpâne.
— Cine este el?
— Medic, filozof și ghicitor care știe să citească soarta oamenilor și să prezică viitorul.
— Ți-a prezis viitorul și ție?
Eunice roși până la urechi.
— Da, stăpâne.
— Și ce ți-a ghicit?
— Că mă așteaptă o durere și apoi o fericire.
— Durerea ți-a venit ieri din mâna lui Tiresias, deci ar urma să vină și fericirea.
— A și venit, stăpâne.
— Care?
Iar ea șopti încet:
— Am rămas aici.
Petronius puse mâna pe părul ei auriu.
— Ai așezat foarte bine faldurile și sunt mulțumit de tine, Eunice.
Ochii ei se încețoșară de fericire, iar pieptul începu să-i palpite. Petronius și Vinicius trecură în atrium, unde îi aștepta Chilon Chilonides, care, văzându-i, făcu o adâncă plecăciune. Amintindu-și de bănuiala că acesta ar putea să fie iubitul lui Eunice, Petronius zâmbi. Omul care stătea în fața lor nu putea să fie amantul nimănui. Figura lui ciudată avea o expresie întrucâtva respingătoare și caraghioasă. Nu era bătrân: în barba lui neîngrijită și în părul creț doar ici și colo se zărea câte un fir cărunt. Avea burta suptă și era adus de spate, așa că la prima vedere părea cocoșat, iar deasupra cocoașei se ridica un cap mare, o față de maimuță și de vulpe în același timp. Privirea lui era pătrunzătoare. Pielea feței sale gălbuie era spuzită, iar nasul îi era năpădit tot de coșuri, ceea ce putea indica o excesivă înclinare spre băutură. Îmbrăcămintea lui neglijentă, compusă dintr-o tunică neagră din lână de capră și o mantie de asemenea neagră, zdrențuită, dovedea o sărăcie adevărată sau prefăcută. Când îl văzu, Petronius își aminti de Tersites{90} al lui Homer, așa că, răspunzând printr-o mișcare a mâinii la plecăciunea lui, zise:
— Salut, divine Tersites! Ce-ți mai fac cucuiele pe care ți le-a făcut Ulise la asediul Troii și ce face el însuși în Câmpiile Elizee?
— Nobile stăpâne — răspunse Chilon Chilonides —, cel mai înțelept dintre morți, Ulise, trimite prin mine celui mai înțelept dintre cei în viață, Petronius, salutări și rugămintea să-mi acoperi cucuiele cu o mantie nouă.
— Pe întreita Hecate! — strigă Petronius. — Răspunsul merită o mantie…
Vinicius însă întrerupse nerăbdător discuția și întrebă direct:
— Știi exact ce te angajezi să faci?
— Când două familii din două strălucite case nu discută decât despre asta, iar după ele jumătate din Roma, nu e greu să știi — răspunse Chilon. — Noaptea trecută a fost răpită o fecioară crescută în casa lui Aulus Plautius, pe nume Ligia, sau de fapt Callina, pe care sclavii tăi, o, stăpâne, o conduceau din palatul Cezarului spre insula ta, iar eu mă angajez să o găsesc în oraș, sau dacă a părăsit orașul, ceea ce este puțin probabil, să-ți indic, nobile tribun, direcția în care a fugit și locul unde s-a ascuns.
— Bine! — spuse Vinicius, căruia îi plăcuse promptitudinea și precizia răspunsului. — Ce mijloace ai pentru asta?
Chilon zâmbi viclean:
— Mijloace posezi tu, stăpâne, eu n-am decât înțelepciune.
Petronius zâmbi de asemenea, căci era complet satisfăcut de oaspetele său.
„Omul ăsta poate s-o găsească pe fată”, gândi el.
Vinicius însă încruntă din sprâncenele sale îmbinate și spuse:
— Mizerabile, dacă ai să mă înșeli pentru câștig, am să pun să te omoare cu bastoanele.
— Sunt filozof, stăpâne, și un filozof nu poate fi lacom de câștig, mai ales de unul ca acela pe care cu mărinimie mi-l promiți.
— Ah, ești filozof? — întrebă Petronius. — Eunice mi-a spus că ești medic și ghicitor. De unde o cunoști pe Eunice?
— A venit la mine după sfat, căci renumele meu a ajuns la urechile ei.
— Ce sfat a vrut?
— Pentru dragoste, stăpâne. A vrut să se vindece de o dragoste neîmpărtășită.
— Și ai vindecat-o?
— Am făcut mai mult, stăpâne, căci i-am dat o amuletă care-i asigură reciprocitatea. La Pafos, în Cipru, există un templu, o, stăpâne, în care se păstrează cingătoarea Venerei. I-am dat două fire din cingătoarea asta, într-o coajă de migdală.
— Și ai pus-o să te plătească bine?
— Pentru reciprocitate nu poți plăti niciodată îndeajuns, iar eu, fiindcă îmi lipsesc două degete de la mâna dreaptă, adun bani ca să plătesc un sclav scrib care să scrie ideile mele și să păstreze astfel învățătura mea pentru posteritate.
— Cărei școli îi aparții, divine înțelept?
— Sunt cinic, stăpâne, pentru că am o mantie găurită; sunt stoic, pentru că suport răbdător sărăcia și sunt peripatetic pentru că, neposedând o lectică, merg pe jos de la un cârciumar la altul și pe drum îi învăț pe cei care promit să plătească ulciorul de vin.
— Iar în fața ulciorului te transpui în retor?
— Heraclit a spus: „Totul curge” și poți oare nega, stăpâne, că vinul e lichid?
— Și mai spune că focul este o divinitate, iar această divinitate arde în nasul tău.
— Iar divinul Diogene din Apollonia susținea că esența lucrurilor este aerul și cu cât aerul este mai cald, cu atât realizează creaturi mai perfecte, iar din cel mai cald se formează sufletele înțelepților. Deoarece toamna se lasă răcoarea, ergo un adevărat înțelept trebuie să-și încălzească sufletul cu vin… căci de asemenea nu poți nega, stăpâne, că un ulcior fie chiar și cu poșircă de la Capua sau Telesia, răspândește căldură în toate oasele efemerului trup omenesc.
— Chilon Chilonides, unde-i patria ta?
— Pe malul Pontului Euxin. Mă trag din Mesembria.
— Chilon, ești mare!
— Și neapreciat! — adăugă înțeleptul, melancolic.
Vinicius se simți din nou neliniștit. Speranța tresărise în sufletul său și ar fi vrut ca Chilon să pornească imediat în cercetare. Toată discuția i se păru zadarnică pierdere de timp, pentru care era mânios pe Petronius.
— Când ai să începi cercetările? — întrebă, adresându-se grecului.
— Le-am și început — răspunse Chilon. — Și chiar în vreme ce sunt aici și răspund la amabilele tale întrebări, continui să caut. Ai încredere, distinse tribune. Să știi că dacă ți-ar fi dispărut legătura de la încălțăminte, aș putea s-o găsesc, sau pe acela care a ridicat-o de pe stradă.
— Ai mai fost folosit pentru asemenea servicii? — întrebă Petronius.
Grecul ridică ochii în sus:
— Virtutea și înțelepciunea sunt astăzi prețuite prea puțin. Chiar și un filozof e silit să caute alte mijloace de trai decât înțelepciunea sa.
— Care sunt ale tale?
— Să știu totul și să-i servesc cu informații pe aceia care au nevoie de ele.
— Și care plătesc pentru ele?
— Ah, stăpâne, am nevoie să cumpăr un scrib. Altfel, înțelepciunea mea va muri odată cu mine.
— Dacă n-ai agonisit până acum nicio mantie ca lumea, meritele tale nu pot fi deosebite.
— Modestia mă împiedică să mă laud. Însă, gândește-te, stăpâne, că azi nu mai există binefăcători, cum erau mulți înainte, cărora le făcea tot atâta plăcere să răsplătească în aur un serviciu, cât și înghițirea unei stridii din Puteoli. Nu meritele mele sunt mici, ci recunoștința oamenilor este mică. Uneori, când fuge câte un sclav prețios, cine-l găsește dacă nu fiul unic al tatălui meu? Când pe ziduri apar inscripții împotriva divinei Poppea, cine-i descoperă pe făptași? Cine scormonește pe la librari și găsește versuri împotriva împăratului? Cine destăinuie ce se vorbește în casele senatorilor și ale cavalerilor? Cine duce scrisorile care nu trebuie încredințate sclavilor, cine trage cu urechea la noutăți pe la ușile bărbierilor, pentru cine n-au secrete cârciumarii și ucenicii brutarilor, în cine au încredere sclavii, cine știe să cunoască dintr-o privire fiecare casă din atrium până în grădină? Cine știe toate străzile, fundăturile, ascunzătorile, cine știe ce se vorbește în terme, la circ, în târguri, în școlile de spadasini, în barăcile negustorilor de sclavi și chiar în arenaria{91}.
— Pe toți zeii, destul, distinse înțelept! — strigă Petronius —, căci o să ne înecăm în meritele tale, în virtutea, înțelepciunea și elocința ta. Destul! Am voit să știm cine ești și am aflat.
Vinicius era bucuros. Se gândea că omul acesta, ca un câine de vânătoare, odată pus pe urme, nu se oprește până nu găsește ascunzătoarea.
— Bine — spuse el. — Ai nevoie de indicații?
— Am nevoie de armă.
— Ce fel? — întrebă Vinicius cu mirare.
Grecul întinse palma, făcând cu degetele semnul numărării banilor.
— Așa-s astăzi vremurile, stăpâne — spuse el, oftând.
— Ai să fii deci măgarul care cucerește fortăreața cu ajutorul sacilor de aur — spuse Petronius.
— Sunt doar un biet filozof, stăpâne — răspunse cu umilință Chilon —, aurul îl aveți voi.
Vinicius îi aruncă o pungă, pe care grecul o prinse din aer, deși într-adevăr îi lipseau două degete de la mâna dreaptă. Pe urmă, ridică capul și zise:
— Stăpâne, încă de pe acum știu mai multe decât te așteptai. N-am venit aici cu mâinile goale. Știu că fecioara n-a fost răpită de soții Aulus, căci am vorbit cu slugile lor. Știu că nu e în Palatin, unde toți sunt ocupați cu mica Augusta bolnavă. Poate că bănuiesc chiar de ce preferați să căutați fecioara cu ajutorul meu, decât cu al vigililor și soldaților Cezarului. Știu că i-a înlesnit fuga un slujitor care provine din aceeași țară cu ea. N-a putut afla ajutor de la sclavi, căci sclavii, care țin unii cu alții, nu i-ar fi ajutat împotriva alor tăi. Au putut să-l ajute numai coreligionarii…
— Ascultă, Vinicius — întrerupse Petronius —, nu ți-am spus același lucru, cuvânt cu cuvânt?
— Este o onoare pentru mine — spuse Chilon. — Fecioara, stăpâne — continuă el, întorcându-se din nou spre Vinicius —, adoră fără îndoială pe același zeu pe care-l adoră și cea mai virtuoasă dintre romane, o adevărată matrona stolata{92}, Pomponia. Am auzit că și Pomponia a fost judecată în familie pentru adorarea unei zeități străine, n-am putut încă afla de la slugile ei care este acea zeitate și cum se numesc adepții ei. De-aș putea să știu, m-aș duce la ei, aș deveni cel mai zelos dintre ei și le-aș dobândi încrederea. Însă tu, stăpâne, care, după cum știu, ai stat mai mult de zece zile în casa nobilului Aulus, poți să-mi dai vreo informație în legătură cu asta?
— Nu pot — spuse Vinicius.
— M-ați întrebat îndelung despre tot felul de lucruri, nobili stăpâni, și eu v-am răspuns la întrebări. Permiteți să întreb acum eu. N-ai văzut, distinse tribune, niciun fel de statuete, niciun fel de jertfe, niciun fel de semne, de amulete la Pomponia sau la divina ta Ligia? N-ai văzut să schimbe între ele anumite semne înțelese numai de ele?
— Semne?… Stai!… Da! Am văzut o dată când Ligia a desenat pe nisip un pește.
— Un pește? Aa! Ooo! A făcut-o o dată sau de mai multe ori?
— O dată.
— Și ești sigur, stăpâne, că a desenat… un pește? Oo!…
— Da! — răspunse Vinicius, pradă curiozității. — Ghicești oare ce înseamnă asta?
— Dacă ghicesc? — strigă Chilon.
Și, înclinându-se în semn de adio, adăugă:
— Fie ca Fortuna să vă copleșească pe amândoi deopotrivă cu toate darurile, iluștri stăpâni.
— Spune să ți se dea o mantie! — îi zise Petronius la despărțire.
— Ulise îți aduce mulțumiri pentru Tersites — răspunse grecul.
Și, înclinându-se încă o dată, ieși.
— Ce spui de acest distins înțelept? — îl întrebă Petronius pe Vinicius.
— Spun că el o s-o găsească pe Ligia! — strigă Vinicius cu bucurie. — Dar mai spun de asemenea că, dac-ar exista un stat al pungașilor, el ar putea să fie rege în statul ăsta.
— Fără îndoială. Trebuie să fac cunoștință mai strânsă cu acest stoic, însă deocamdată am să poruncesc să se afume atriumul după el.
Iar Chilon Chilonides, înfășurându-se în noua sa mantie, juca în palmă pe sub faldurile ei punga primită de la Vinicius, bucuros și de greutate, și de clinchetul ei. Mergând încet și privind în urmă să vadă dacă nu-i observat cumva din casa lui Petronius, trecu de porticul Liviei și, ajuns la colțul Clivus Virbius, o coti spre Subura.
„Trebuie să mă duc la Sporus și să sacrific puțin vin Fortunei”, își zise el. „Am găsit, în sfârșit, ceea ce căutam de mult. E tânăr, impulsiv, mărinimos ca minele din Cipru și pentru păsăruica asta ligiană e gata să dea jumătate din averea lui. Da, de mult caut unul ca ăsta. Trebuie totuși să fiu prevăzător. Încruntarea sprâncenelor lui nu-mi place. Ah! Puii de lup domnesc astăzi peste lume!… Mai puțin m-aș teme de Petronius ăsta. O, zei! Codoșlâcul să fie astăzi mai bine plătit decât virtutea? Ha! Ți-a desenat un pește pe nisip? Să mă înec cu o bucată de brânză de capră dacă știu ce înseamnă asta! Dar am să știu! Deoarece peștii trăiesc sub apă, iar să cauți pe sub apă e mai greu decât pe pământ, ergo: o să-mi plătească separat pentru peștele ăsta. Încă o pungă ca asta și am să pot să arunc traista de cerșetor și să-mi cumpăr un sclav… Dar ce-ai spune, Chilon, dacă te-aș sfătui să cumperi nu un sclav, ci o sclavă?… Te cunosc! Știu c-ai să fii de acord!… Dac-ar fi frumoasă ca Eunice, de exemplu, ai întineri și tu alături de ea și în același timp ai avea un venit cinstit și sigur de pe urma ei. I-am vândut acestei Eunice două ațe din propria mea mantie veche… E proastă, dar dacă mi-ar dărui-o Petronius, aș primi-o… Da, da, Chilon, fiul lui Chilon… Ți-ai pierdut tatăl și mama!… Ești orfan. Așa, drept consolare cumpără-ți măcar o sclavă. E adevărat că ea va trebui să locuiască undeva, deci Vinicius are să închirieze o locuință în care să te aciuiezi și tu; va trebui să se îmbrace, deci Vinicius are să plătească hainele ei, și va trebui să mănânce, așa că are s-o hrănească. Oh, ce viață grea! Unde-s vremurile când pentru un obol căpătai bob cu slănină atâta cât încăpea în ambele palme făcute căuș, sau o bucată de cârnat de capră cu sânge, lung cât brațul unui băiat de doisprezece ani?… A, iată-l și pe tâlharul ăsta de Sporus! La cârciumă poți afla cel mai ușor câte ceva.”
Zicând acestea, intră în cârciumă și porunci să i se aducă un ulcior de „negru”. Observând privirea neîncrezătoare a cârciumarului, scoase un ban de aur din pungă și, punându-l pe masă, spuse:
— Iată, Sporus, am lucrat azi cu Seneca din zori și până la amiază. Vezi ce mi-a dăruit la despărțire prietenul meu?
Ochii rotunzi ai lui Sporus deveniră și mai rotunzi la vederea banului și vinul apăru imediat în fața lui Chilon, iar acesta, înmuindu-și degetul în el, desenă un pește pe masă și spuse:
— Știi ce înseamnă asta?
— Peștele? Ei, peștele-i pește!
— Ești prost, deși torni atâta apă în vin, încât n-ar fi de mirare să apară și un pește în el. Ăsta-i un simbol care în limba filozofilor înseamnă surâsul Fortunei. Dacă l-ai fi ghicit, poate că ai fi făcut și tu avere. Ascultă ce-ți spun, respectă filozofia, că altfel am să schimb cârciuma, lucru pe care prietenul meu intim, Petronius, mă îndeamnă de mult să-l fac.
Note
{90} Personaj din Iliada, cu o înfățișare respingătoare și de o mare lașitate.
{91} Nisipărie.
{92} Femeie de rang înalt, demnă de tot respectul.