A doua zi, se trezi slăbit, dar cu capul limpede și fără febră. I se păruse că l-au trezit niște șoapte, însă când deschise ochii, Ligia nu mai era lângă el. Ursus, aplecat în fața căminului, scormonea cenușa căutând jăratec sub ea. După ce-l găsi, începu să sufle în tăciuni cu atâta putere de parcă ar fi avut niște foale de fierar în loc de plămâni. Vinicius își aminti că omul acesta îl zdrobise ieri pe Croton. Îl măsură din priviri cu interesul unui admirator al arenei, stăruind la spinarea lui de ciclop și la pulpele lui ca niște coloane.
„Slavă lui Mercur că nu mi-a sucit gâtul — își spuse. — Pe Pollux! Dacă și ceilalți ligieni sunt ca el, legiunile danubiene o să aibă de furcă cu ei!”
Strigă:
— Hei, sclavule!
Ursus își întoarse fața spre el și îi zâmbi aproape prietenește:
— Dumnezeu să-ți dea, stăpâne, zi bună și sănătate, dar să știi că eu sunt om liber, nu sunt sclav.
Lui Vinicius, care avea chef să-l întrebe pe Ursus de țara de baștină a Ligiei, răspunsul lui Ursus îi făcu plăcere. O discuție cu un om liber, chiar din păturile sărace, știrbea în mai mică măsură demnitatea lui de patrician decât discuția cu un sclav, pe care nici legea și nici obiceiul nu-l considerau o ființă omenească.
— Cum, tu nu ești sclavul lui Aulus? — întrebă.
— Nu, nobile Vinicius. Eu slujesc Callinei cum am slujit și mamei sale, dar de bunăvoie.
Vârî din nou capul în cămin, ca să sufle în tăciunii peste care așezase lemne, apoi se întoarse iarăși spre el.
— La noi nu-s sclavi.
Vinicius întrebă:
— Unde-i Ligia?
— Abia a plecat. Eu trebuie să gătesc micul dejun pentru tine, stăpâne. A vegheat lângă tine toată noaptea.
— De ce n-ai înlocuit-o?
— Așa a vrut ea. Treaba mea e să ascult.
O undă de tristețe trecu prin ochii lui. Adăugă:
— Dacă n-aș fi ascultat-o, tu, stăpâne, n-ai mai fi printre cei vii.
— Regreți oare că nu m-ai ucis?
— Nu, stăpâne, Christos ne poruncește să nu ucidem.
— Dar Atacinus? Dar Croton?
— N-am putut altfel — mormăi Ursus.
Privi supărat la mâinile sale, care se vede că rămăseseră păgâne, deși sufletul lui își primise botezul.
Puse un vas pe vatră și, așezându-se pe vine în fața căminului, își aținti ochii îngândurați în flăcări.
— E vina ta, stăpâne — spuse. — De ce-ai ridicat mâna asupra ei? E fiică de rege.
Vinicius, în prima clipă, se mânie, lovit în mândria lui pentru că un om simplu și barbar îndrăznește să-i vorbească atât de familiar, ba să-l și dojenească. La toate lucrurile extraordinare și greu de crezut care se întâmplaseră din noaptea de alaltăieri, se mai adăuga unul. Fiind însă slăbit și neavându-i la îndemână pe sclavii săi, se stăpâni. Nu-i fu greu, pentru că învinsese dorința de a afla cât mai multe amănunte din viața Ligiei.
Liniștindu-se, îl întrebă despre războiul ligienilor împotriva lui Vanius și a suebilor. Ursus povesti cu plăcere, dar nu adăugă prea multe lucruri față de ceea ce aflase Vinicius de la Aulus Plautius. Ursus nu participase la bătălie. Le însoțise pe ostatece în tabăra lui Atelius Hister. Știa doar că ligienii îi învinseseră pe suebi și pe iazigi, însă regele lor pierise de săgeata unui iazig. Curând după aceea, venise vestea că semnonii au dat foc pădurilor de la hotarele lor, așa că ligienii s-au întors în grabă acasă să se răzbune. Ostatecele au rămas la Atelius, care la început le acorda onoruri regale. Pe urmă, mama Ligiei a murit. Comandantul roman nu știa ce să facă cu copilul.
Ursus voia să se întoarcă cu el acasă, dar drumul era periculos din cauza fiarelor și a triburilor sălbatice. Atunci s-a auzit că o solie a ligienilor se află la Pomponius, oferindu-i ajutor împotriva marcomanilor, iar Hister i-a trimis la Pomponius. Ajungând la dânsul, aflară că n-au fost niciun fel de soli și în felul acesta au rămas în tabăra lui. De acolo, Pomponius i-a adus la Roma, iar după trecerea triumfului a dat copilul în grija Pomponiei Graecina.
Deși în povestirea asta numai câteva amănunte îi erau necunoscute, Vinicius ascultă cu plăcere. Aroganța lui de patrician era flatată că un martor ocular confirma originea regală a Ligiei. Ca fiică de rege, ea ar fi putut ocupa la curtea împăratului un loc de frunte, alături de fetele celor mai de vază familii, mai ales că poporul ei nu luptase până acum niciodată împotriva Romei și, deși era un popor barbar, putea să devină periculos, căci după însăși mărturia lui Atelius Hister avea „o mulțime nenumărată” de războinici.
Ursus confirmă această mărturie. La întrebarea lui Vinicius despre ligieni, răspunse:
— Noi locuim în păduri. Avem atâta pământ, încât nimeni nu știe unde-i capătul codrilor. Și-i popor mult acolo. Avem cetăți de lemn în care am strâns averi multe. Tot ce jefuiesc semnonii, marcomanii, vandalii și quazii, noi le luăm. Ei nu îndrăznesc să vină la noi. Numai când bate vântul din partea lor dau foc pădurilor noastre. Nouă nu ne este frică nici de ei, nici de cezarul roman.
— Zeii au dat în stăpânirea romanilor întreg pământul — spuse Vinicius aspru.
— Zeii sunt duhuri rele — răspunse cu simplitate Ursus — și acolo unde nu-s romani, nu-i nici stăpânirea lor.
Scormoni focul și continuă, vorbind parcă pentru sine:
— Când împăratul a luat-o pe Callina la curte, m-am gândit că o amenință dezonoarea și am vrut să mă duc hăt, în pădurile noastre, să-i aduc pe ligieni în ajutor. Și ligienii ar fi pornit spre Dunăre. Sunt un popor bun, deși păgân. Și-n același timp, le-aș fi dus și „vestea bună”. Eu, oricum, când Callina are să se întoarcă la Pomponia, am s-o rog să-mi dea drumul și-am să mă întorc la ei, căci Christos s-a născut departe și ei nici măcar n-au auzit de El… A știut el mai bine decât mine unde trebuia să se nască, dar dac-ar fi venit pe lume la noi, în codru, cu siguranță că noi nu l-am fi chinuit, ci am fi crescut Copilașul și ne-am fi îngrijit să nu-i lipsească niciodată nici vânat, nici ciuperci, nici piei de castor, nici chihlimbar. Și tot ce-am fi jefuit de la suebi sau marcomani, i-am fi dat Lui ca să aibă belșug și bogăție.
Vorbind astfel, puse pe foc vasul cu fiertură și tăcu. Gândul lui continua poate să hoinărească prin codrii ligieni. Când fiertura dădu în clocot, o turnă într-o farfurie și, după ce-o răci cât se cuvenea, spuse:
— Glaucus te sfătuiește să te miști cât mai puțin. Să ții nemișcată chiar și cealaltă mână, care-a rămas teafără. De aceea Callina mi-a poruncit să te hrănesc.
Poruncise Ligia! Pentru asta nu exista răspuns. Lui Vinicius nici prin gând nu-i trecu să se împotrivească, de parcă ar fi fost însăși fiica împăratului sau o zeiță, așa că nu mai răspunse. Ursus se așeză lângă patul lui și, luând fiertura din farfurie cu o căniță, i-o duse la gură. Punea atâta grijă în gestul lui și zâmbea cu atâta bunătate în ochii lui azurii, încât lui Vinicius nu-i venea să creadă că-i același uriaș înfricoșător care ieri, după ce-l zdrobise pe Croton, se năpustise spre el ca o fiară turbată și l-ar fi ucis dacă nu l-ar fi oprit Ligia.
Tânărul patrician, pentru prima dată în viață, își punea întrebarea: oare ce se poate petrece în sufletul unui om simplu, servitor și barbar?
Ursus se dovedi a fi o dădacă pe cât de grijulie, pe atât de neîndemânatică. Cănița dispărea complet între degetele lui herculeene, așa că buzele lui Vinicius nu dădeau de ea. După câteva încercări nereușite, uriașul spuse, îngrijorat:
— Oh, e mai ușor să scoți un zimbru din desiș…
Pe Vinicius îngrijorarea ligianului îl amuză, iar observația lui îi trezi interesul. Văzuse la circuri câțiva „uri” aduși din pădurile nordice, pe care chiar și cei mai curajoși „bestiari” îi înfruntau cu teamă, fiindcă numai elefanții îi întreceau în mărime și putere.
— Ai încercat oare să iei asemenea bestii de coarne? — întrebă cu uimire.
— Până n-au trecut peste mine douăzeci de ierni, mi-a fost frică de ei — răspunse Ursus —, pe urmă însă s-a întâmplat s-o fac.
Și încercă din nou să-l hrănească pe Vinicius fără prea mulți sorți de izbândă.
— Trebuie s-o rog pe Miriam sau pe Nazarius — spuse el în cele din urmă.
Atunci însă apăru de după perdea chipul palid al Ligiei.
— Stai, că-ți ajut eu — spuse ea.
Și ieși după o clipă din cubiculum, unde fără îndoială se pregătea de culcare, căci era îmbrăcată numai într-o tunică strânsă pe corp, care acoperea bine pieptul, numită capitium. Părul ei era despletit. Vinicius, când o văzu, o certă pentru că până acum nu se culcase, dar ea răspunse veselă:
— Tocmai asta voiam să fac, dar văd că trebuie să-l înlocuiesc pe Ursus.
Luând cănița, se așeză pe marginea patului și începu să-l hrănească pe Vinicius, umilit și fericit de această favoare. Vinicius simțea adiindu-i pe obraji căldura corpului ei, când se apleca spre el. Părul ei despletit i se revărsa peste piept, tulburându-l. Pasiunea din nou răscolită îl făcea să pălească; simțea însă că acest chip îi este mai drag decât orice pe lume.
Până acum o dorise nebunește, acum începea s-o iubească. Fusese până acum, ca toți oamenii vremii, un egoist orb și surd, nepăsător față de ceilalți, față de ea însă nu putea să fie nepăsător.
După puțin timp, refuză să mai mănânce și, deși prezența ei îl umplea de bucurie, spuse:
— Destul. Du-te și te odihnește, divina mea.
— Nu-mi spune așa — răspunse ea. — Nu mi-e îngăduit să ascult asemenea vorbe.
Îi zâmbi însă și-i spuse că i-a trecut somnul, că nu mai simte oboseală și că nu se duce la culcare până nu vine Glaucus. Cuvintele ei îi sunau în ureche ca o muzică suavă, picurându-i bucurie în inimă. O admira din ce în ce mai mult, iar recunoștința lui sporea și își bătea capul cum să i-o dovedească.
— Ligia — spuse după o clipă de tăcere —, eu până acum nu te-am cunoscut. Acum însă știu c-am vrut să te dobândesc pe-o cale greșită. Iată ce-ți spun: întoarce-te la Pomponia Graecina și fii fără grijă. De-acum înainte nimeni n-o să ridice mâna asupra ta.
Fața ei se întristă.
— Aș fi fericită — răspunse ea — dacă-aș putea s-o văd fie și de departe, dar să mă întorc la ea nu se mai poate.
— De ce? — o întrebă Vinicius cu mirare.
— Noi, creștinii, știm prin Acteea ce se petrece la Palatin. Oare nu știi că la scurt timp după fuga mea, înainte de plecarea sa la Neapolis, Cezarul i-a chemat pe Aulus și pe Pomponia și, crezând că m-au ajutat, i-a amenințat cu mânia sa. Din fericire, Aulus a putut să-i răspundă: „Știi, stăpâne, că niciodată buzele mele n-au rostit vreo minciună. Îți jur că n-am ajutat-o să fugă și nu știu mai mult decât tine ce s-a întâmplat cu ea.” Împăratul l-a crezut. Apoi a uitat. Eu, urmând sfatul celor mai bătrâni, nu i-am scris niciodată mamei mele unde sunt, ca să poată jura oricând ar fi întrebată că nu știe nimic despre mine. Poate că tu nu înțelegi asta, Vinicius, dar noi n-avem voie să mințim, nici măcar când este vorba de viața noastră. Așa-i religia căreia ne supunem inimile. De aceea n-am mai văzut-o pe Pomponia de când i-am părăsit casa. Până la ea au ajuns din când în când vești vagi că trăiesc și că sunt în siguranță.
O cuprinse dorul și ochii i se umplură de lacrimi. După ce se liniști, adăugă:
— Știu că și Pomponia tânjește după mine; noi însă avem mângâierile noastre pe care alții nu le au.
— Da — răspunse Vinicius —, mângâierea voastră este Christos, dar eu nu vă înțeleg.
— Uită-te la noi: pentru noi nu există despărțiri, nu există dureri și suferințe și chiar dacă se arată, se transformă în bucurii. Moartea însăși, care pentru voi este sfârșitul vieții, pentru noi este doar începutul, momentul în care, în schimbul unei fericiri incerte și trecătoare, câștigăm fericirea veșnică. Învățătura noastră minunată ne poruncește să fim îndurători chiar și față de dușmani, nu ne îngăduie să mințim, ne curăță sufletele de răutate și ne făgăduiește o fericire fără sfârșit după moarte.
— Am auzit asta în Ostrianum și am văzut cum v-ați purtat cu mine și cu Chilon. Uneori mi se pare că-i un vis, că nu trebuie să-mi cred nici urechilor, nici ochilor. Dar tu răspunde-mi la altă întrebare: ești fericită?
— Da! — răspunse Ligia. — Urmându-l pe Christos, nu pot fi nefericită.
Vinicius o privi, minunându-se; i se păru că ceea ce spune ea întrece orice măsură a judecății omenești.
— Și n-ai vrea să te întorci la Pomponia?
— Aș vrea din tot sufletul și-o să mă întorc, dacă vrea Dumnezeu.
— Atunci îți spun din nou: întoarce-te. Îți jur pe larii mei că n-am să ridic mâna asupra ta.
Ligia rămase pe gânduri câteva clipe, apoi răspunse:
— Nu. Nu vreau să-i pun în pericol pe cei care mi-s dragi. Împăratul nu iubește neamul lui Plautius. Dacă m-aș întoarce, ar afla și Nero prin sclavii săi. Tu știi cât de repede se află în Roma orice lucru, prin sclavi. Atunci ar pedepsi familia lui Aulus sau, în cel mai bun caz, m-ar lua pe mine din nou la curte.
— Da — spuse Vinicius, încruntându-se —, asta n-ar fi imposibil. Ar face-o chiar și numai să arate că voința lui trebuie respectată. El, desigur, a uitat de tine ori nu i-a păsat, considerând că pierderea-i a mea, nu a lui. Dar dacă… luându-te de la Aulus… mi te-ar da mie… Atunci eu te-aș da înapoi Pomponiei.
Ea întrebă cu tristețe:
— Vinicius, ai vrea să mă vezi din nou la Palatin?
El, scrâșnind din dinți, răspunse:
— Nu. Ai dreptate. Am vorbit ca un prost! Nu!
Și deodată i se păru că se află în fața unei prăpăstii fără fund. El, patrician, tribun militar, unul dintre puternicii vremii, trăia într-o lume stăpânită de un nebun, de la care niciodată nu știai la ce te poți aștepta. Numai creștinii, pentru care viața asta, suferințele și chiar moartea nu însemnau nimic, își permiteau să nu se teamă de el. Toți ceilalți trebuiau să tremure în fața lui.
Vinicius înțelese dintr-o dată că lumea căreia îi aparținea e cumplită și monstruoasă. Nu putea s-o redea pe Ligia lui Aulus de teamă ca monstrul să nu-și amintească de ea și să nu-și reverse furia asupra ei. Chiar dacă ar lua-o acum de soție, n-ar fi fericiți, nici feriți de pericol, nici ea, nici el, nici familia lui Aulus. O clipă de proastă dispoziție era suficientă ca să-i ducă pe toți la pieire. Pentru prima dată în viață, Vinicius își spuse că lumea trebuie schimbată din temelii, fiindcă altfel viața devine de nesuportat. Acum înțelegea ceea ce cu un ceas în urmă fusese de neînțeles: că în asemenea vremuri numai creștinii puteau să fie fericiți.
O grea tristețe îl cuprinse când își dădu seama că el era vinovat pentru toate necazurile Ligiei, că el o adusese în această situație fără ieșire.
Îi spuse cu amărăciune:
— Știi tu oare că ești mai fericită decât mine? Trăind în sărăcie și în această biată cameră, printre oameni simpli, ai religia și pe Christos al tău. Eu însă nu te am decât pe tine. Când te pierdusem, eram ca un sărac fără acoperiș deasupra capului și fără pâine. Tu-mi ești mai dragă decât orice pe lume. Te-am căutat, căci n-aș fi putut trăi fără tine. Nu mi-au trebuit petreceri, n-am avut somn. Dacă n-aș fi sperat că am să te găsesc, m-aș fi aruncat în tăișul sabiei. Dar și de moarte mă tem, căci n-aș mai putea să te privesc. Îți spun adevărul: nu pot trăi fără tine. Numai speranța că am să te găsesc și să te văd m-a ținut în viață. Îți amintești discuțiile noastre de la Aulus? Odată mi-ai desenat un pește pe nisip, dar eu n-am înțeles ce înseamnă. Îți amintești cum ne-am jucat cu mingea? Încă de pe atunci te iubeam mai presus de orice, iar tu începuseși să bănuiești că te iubesc… A venit Aulus, ne-a amenințat cu Libitina și ne-a întrerupt discuția. La despărțire, Pomponia i-a spus lui Petronius că există un singur zeu, atotputernic și milostiv, dar nouă nici prin minte nu ne-a trecut că zeul vostru este Christos. Dacă mi te redă, am să-l iubesc și eu, deși mi se pare că-i un zeu al sclavilor, al străinilor și al săracilor. Tu stai lângă mine și te gândești numai la el. Gândește-te și la mine, căci altfel am să-l urăsc. Pentru mine nu mai există decât o singură zeitate: tu! Binecuvântați să fie tatăl și mama ta, binecuvântată țara în care te-ai născut! Aș vrea să îmbrățișez picioarele tale și să mă rog ție, pentru că te ador, aducându-ți jertfe, să mă închin ție — tu, de trei ori divină! Tu nu știi, tu nu poți să știi cât de mult te iubesc…
Oftând, își cuprinse fruntea palidă cu palma și închise ochii. Firea lui nu cunoștea opreliști. Nestăpânit în mânie, era nestăpânit și în dragoste. Vorbea aproape delirând, ca un om care, încetând să mai fie stăpân pe sine, nu mai are măsură nici în vorbe, nici în sentimente. Era însă sincer. Se simțea că durerea, încântarea, dorința și admirația, învălmășindu-se în sufletul lui, au izbucnit, în sfârșit, frângând orice stavilă.
Cuvintele lui sunară în urechile Ligiei ca o blasfemie; totuși inima ei tulburată de emoție începu să bată mai repede. Nu-și putea înăbuși mila față de el și de suferința lui. Pasiunea lui o înduioșase. Se simțea iubită, adorată, simțea că omul acesta dur, periculos, îi aparține acum cu trup și suflet, ca un sclav. Sentimentul supunerii lui și al propriei ei puteri o umplea de fericire.
Toate amintirile frumoase se deșteptară în mintea ei. Era iarăși același Vinicius, mândru și frumos ca un zeu păgân, care în casa lui Aulus îi vorbise despre dragoste și-i trezise ca din somn inima de copilă necoaptă. Era același bărbat, ale cărui sărutări le mai simțea încă pe buze, omul din a cărui îmbrățișare o smulsese Ursus la Palatin, parc-ar fi salvat-o din flăcări. Acum însă, vrăjit și totodată îndurerat, implorând-o din priviri, rănit, frânt de iubire, adorând-o cu smerenie, îi apărea așa cum l-ar fi vrut atunci și cum l-ar fi iubit din tot sufletul, deci mai drag decât oricând.
Și deodată înțelese că poate să vină o clipă în care dragostea lui o va cuprinde ca un uragan. Încercă aceeași senzație pe care o încercase și el cu o clipă mai înainte: că stă pe marginea unei prăpăstii. Pentru asta părăsise casa lui Aulus? Pentru asta se salvase prin fugă? Pentru asta stătea ascunsă de atâta vreme în cartierele sărace ale orașului?
Cine era Vinicius? Un nobil, soldat și curtean de-al lui Nero! Luase parte doar la desfrâul și nebuniile lui, dovadă banchetul pe care Ligia nu-l putea uita; doar mergea împreună cu alții la temple și aducea jertfe zeilor păgâni, în care poate nu credea, dar îi cinstea după obicei. O urmărise doar ca să facă din ea sclava și amanta lui și în același timp s-o atragă în lumea aceea îngrozitoare de lux, de plăceri și de crime, care aveau să stârnească mânia și răzbunarea lui Dumnezeu.
Părea într-adevăr schimbat, dar nu spusese oare el însuși adineauri că dacă ea are să se gândească mai mult la Christos decât la el, atunci e gata să-L urască? Pentru ea însă, până și gândul posibilității unei iubiri, alta decât iubirea pentru Christos, era un păcat împotriva Lui și a învățăturii Sale. Când înțelese că din adâncul sufletului său ar putea să răsară și alte sentimente și dorințe, începu să se teamă de ea însăși.
În acest moment, când era cuprinsă de zbucium, apăru Glaucus. Venea să-l panseze pe bolnav și să-i cerceteze starea sănătății. Vinicius se mânie că fusese întreruptă discuția lui cu Ligia. Când Glaucus îi puse unele întrebări, îi răspunse aproape cu dispreț. Adevărat e că, luându-și seama, se stăpâni, însă Ligia observase. Dacă își făcuse unele iluzii că cele aflate de el în Ostrianum ar fi putut influența firea lui nestăpânită, acum ele se destrămară. El se schimbase numai față de ea. Față de ceilalți rămăsese același bărbat aspru și egoist, un adevărat roman cu fire de lup, care n-avea deloc sentimentele blândei învățături creștine și nici recunoștință.
Ieși din odaie, îngrijorată și neliniștită. Până acum, rugându-se, îi oferea lui Christos inima ei senină și curată. Acum inima ei era tulburată. O insectă veninoasă intrase în floare și începuse să zumzăie. Nici somnul, după două nopți nedormite, nu-i adusese liniștea. Visa că în Ostrianum Nero strivește mulțimea de creștini, urmat de o suită de curteni, bacante, coribanți și gladiatori, într-un car împodobit cu roze, iar Vinicius, cuprinzând-o în brațe, o trage în cvadrigă și, strângând-o la piept, îi șoptește: „Vino cu noi!”