Vinicius abia în tindă înțelese toate dificultățile acțiunii. Casa era mare, cu câteva etaje, una din acelea construite cu miile în toată Roma, pentru a fi închiriate. De obicei erau construite în grabă și de mântuială. Aproape nu era an să nu se prăbușească câteva din ele, îngropându-și locatarii. Casele acestea erau adevărați stupi: prea înalte și prea înguste, pline de cămări și cămăruțe în care se cuibărea o populație săracă și numeroasă.
În orașul acesta în care multe străzi nu aveau nume, casele acestea nu aveau numere. Proprietarii încredințau strângerea chiriei sclavilor, iar aceștia, deoarece nu erau obligați de autoritățile orașului să dea numele locatarilor, adesea nu le știau nici ei. Să cauți pe cineva în aceste case era nespus de greu, mai ales când nu era portar la intrare.
Vinicius și Croton ajunseră printr-o tindă lungă, ca un coridor, într-o curte interioară mică, mai îngustă, mărginită din toate părțile de ziduri, care constituiau un fel de atrium comun pentru toată casa. În mijloc era un havuz din care un șuvoi de apă cădea într-un bazin de piatră săpat în pământ. Pe ziduri urcau scări exterioare, unele de piatră, altele de lemn, ducând la galeriile din care se intra în locuințe. La parter se aflau de asemenea locuințe, unele cu uși de lemn la intrare, altele despărțite de curte numai prin perdele de lână, în mare parte zdrențuite, rupte sau cârpite.
Era devreme. În curte nici țipenie. Probabil că în toată casa lumea dormea încă, cu excepția celor care se întorseseră din Ostrianum.
— Ce facem, stăpâne? — întrebă Croton, oprindu-se.
— Să așteptăm aici; poate o să apară cineva — răspunse Vinicius. — Nu trebuie să ne vadă în curte.
Se gândea însă că sfatul lui Chilon fusese bun. Dac-ar fi avut cu dânsul câteva zeci de sclavi, ar fi putut pune pază la poarta care părea să fie singura ieșire și să scotocească toate locuințele. Așa însă, trebuia să nimerească drept în locuința Ligiei, altfel creștinii, care fără îndoială nu lipseau nici din casa asta, ar fi putut s-o avertizeze. Din această cauză era riscant și să întrebe de ea. Câteva clipe, Vinicius rămase pe gânduri. Se întrebă dacă n-ar fi mai potrivit să se întoarcă după sclavi, când deodată, de după perdeaua de la intrarea unei locuințe mai îndepărtate, ieși un om cu o sită în mână și se apropie de havuz.
Tânărul îl recunoscu dintr-o privire pe Ursus.
— Ăsta-i ligianul — șopti Vinicius.
— Să-i frâng imediat oasele?
— Așteaptă.
Ursus nu-i observă, căci stăteau în umbra tinzii. Liniștit, începu să spele cu apă niște legume pe care le avea în sită. Pregătea desigur micul dejun. După ce termină, luă sita udă și dispăru cu ea după perdea. Croton și Vinicius se luară după el convinși c-au să nimerească direct în locuința Ligiei.
Constatară însă uimiți că perdeaua nu despărțea o locuință de curte. Urma un alt coridor întunecos, la capătul căruia se zărea o grădiniță cu câțiva chiparoși, câteva tufe de mirt și o căsuță lipită de zidul din spate al unei alte case.
Înțeleseră amândoi imediat că împrejurarea le era prielnică. În curtea mare s-ar fi putut strânge toți locatarii; aici însă izolarea căsuței le înlesnea acțiunea. Au să termine repede cu apărătorii, sau mai degrabă cu Ursus, pe urmă, fără să piardă vremea, au să iasă cu Ligia răpită în stradă, iar acolo au să se descurce ei. Era puțin probabil să-i oprească cineva. Aveau să spună că-i vorba de-o ostatecă a cezarului, fugită. La urma urmei, la nevoie, Vinicius avea să arate străjerilor cine este și să le ceară ajutor.
Ursus era gata să intre în casă, când, auzind zgomot de pași, se opri. Văzând doi oameni, puse sita pe balustradă și se întoarse spre ei.
— Ce căutați aici? — îi întrebă.
— Pe tine! — răspunse Vinicius.
Apoi, întorcându-se spre Croton, îi șopti repede:
— Ucide!
Croton se năpusti ca un tigru și, înainte ca ligianul să se dezmeticească sau să-și recunoască dușmanii, îl apucă în brațele sale de oțel.
Vinicius era prea sigur de puterea supraomenească a lui Croton ca să mai aștepte sfârșitul luptei. Trecu pe lângă ei, se repezi la ușa casei, o împinse și se trezi într-o încăpere cam întunecoasă, luminată abia de focul care pâlpâia în cămin. Lumina flăcărilor îi cădea drept pe chip Ligiei. Cealaltă persoană care stătea în fața căminului era bătrânul care-i însoțise pe fată și pe Ursus pe drumul de la Ostrianum.
Apariția lui Vinicius fu atât de neașteptată, încât mai înainte ca Ligia să-l fi recunoscut, o și cuprinse de mijloc și, ridicând-o în brațe, se năpusti din nou spre ușă. Bătrânul i se puse în cale, însă el, strângând cu un braț fata la piept, îl îmbrânci cu mâna rămasă liberă. Atunci gluga lui Vinicius îi alunecă de pe cap și Ligia îl recunoscu, îngrozită. Sângele-i îngheță și vocea i se înecă în gâtlej. Voia să strige după ajutor și nu putea. În zadar încercă să se prindă de ușcior, degetele îi alunecară pe piatră și ar fi leșinat dacă un tablou înfiorător nu i-ar fi izbit privirile în momentul în care Vinicius ieși cu ea în grădină.
Ursus ținea în brațe un om aproape frânt în două, cu capul atârnând moale, cu gura plină de sânge. Văzându-i, îl mai izbi o dată cu pumnul în capul omului acela și-apoi sări ca o fiară înfuriată asupra lui Vinicius.
„Moartea!” — se gândi tânărul patrician.
Auzi ca prin vis strigătul Ligiei: „Nu-l ucide!” Simți că un fulger îi desface brațele în care o ținea, pământul începu să se învârtească cu el și i se făcu negru în fața ochilor.
Chilon totuși nu plecase. Ascuns după colț, aștepta să vadă ce-o să se întâmple, căci curiozitatea lupta în el cu frica. Se mai gândea că dac-au să reușească s-o răpească pe Ligia, n-ar strica să se afle pe lângă Vinicius. De Urban nu se mai temea. Era sigur că Croton îl va ucide. În schimb, dacă pe străzile pustii până atunci ar începe să se adune lume, dacă creștinii sau alți oameni ar încerca să-l împiedice pe Vinicius, atunci el le-ar vorbi ca reprezentant al puterii, ca împlinitor al voinței Cezarului și, în ultimă instanță, ar chema pe vigili în ajutorul tânărului patrician împotriva gloatei de pe străzi. Astfel, s-ar alege cu noi favoruri.
În adâncul sufletului continua să fie convins că fapta lui Vinicius este nechibzuită, ținând seama însă de puterea teribilă a lui Croton, presupunea că s-ar putea să reușească. „Dac-o fi să se ivească greutăți, însuși tribunul va duce fata, iar Croton îi va face drum.” Așteptarea însă i se păru prea lungă; îl neliniștea tăcerea din tinda pe care o pândea de la distanță.
„Dacă n-au să-i nimerească ascunzătoarea și au să facă tărăboi, au s-o pună pe fugă.”
Ideea nu-i displăcea. În cazul acesta, i-ar deveni din nou necesar lui Vinicius. Ar putea să-i mai stoarcă o pungă-două de sesterți.
„Orice-ar face — își zise el — lucrează în folosul meu, deși niciunul nu bănuiește asta… O, zei, zei, îngăduiți-mi doar…”
Amuți brusc, fiindcă i se păru că iese cineva din tindă. Ținându-și răsuflarea, se lipi de perete, pândind cu cea mai mare atenție.
Nu greși. Din tindă se ivi capul cuiva și începu să se uite în jur.
După o clipă însă capul dispăru.
„E Vinicius sau Croton — își spuse Chilon —, dar dac-au răpit fata, de ce ea nu țipă și ei ce mai așteaptă? Oameni tot au să întâlnească, căci pân-or să ajungă la Carinae, are să se trezească orașul. Ce-i asta? Pe toți zeii nemuritori!…”
Și deodată împietri de groază.
În ușă apăruse Ursus, cu cadavrul lui Croton pe umăr. Uitându-se încă o dată în toate părțile, începu să alerge pe strada pustie, spre râu. Chilon se făcu una cu peretele.
„Dacă mă zărește, sunt mort”, se gândi el.
Ursus însă alerga iute pe lângă ziduri și dispăru după colț. Chilon, clănțănind din dinți de spaimă, fără să mai stea pe gânduri, o luă la goană în lungul străduței care tăia de-a curmezișul, cu o iuțeală ce-ar fi putut să te uimească și la un om tânăr.
„Dacă, înapoindu-se, are să mă zărească, mă ajunge din urmă și mă omoară — își zise el. — Salvează-mă, Zeus, salvează-mă Apollo, salvează-mă, Hermes, salvează-mă, zeu al creștinilor! Părăsesc Roma, mă întorc în Mesembria, dar salvați-mă din mâinile demonului ăsta!”
Ligianul acesta, care-l omorâse pe Croton, i se părea în clipa asta cu adevărat o ființă supraomenească. Alergând, își spunea că poate-i vreun zeu care-a luat înfățișarea unui barbar. În momentele acelea credea în toți zeii din lume și în toate miturile de care-și bătuse joc în împrejurările obișnuite ale vieții. Îi trecu prin minte și bănuiala că pe Croton ar fi putut să-l omoare zeul creștinilor și groaza lui depăși orice margini, la gândul că se ridicase îndrăznind să înfrunte o asemenea putere.
Numai după ce trecu câteva străduțe și zări de departe niște muncitori venind în direcția lui, se mai liniști. Abia trăgându-și răsuflarea, se așeză pe pragul unei case și începu să-și șteargă sudoarea de pe frunte, cu colțul mantiei.
— Sunt bătrân și am nevoie de liniște — zise.
Oamenii care veneau spre el cotiră într-o străduță laterală și străzile rămaseră iarăși pustii. Orașul mai dormea încă. Dimineața mișcarea începea mai devreme tocmai în cartierele mai bogate, unde sclavii erau siliți să se scoale în zorii zilei, în timp ce în cartierele locuite de populația liberă, hrănită pe cheltuiala statului, oamenii trândăveau, sculându-se destul de târziu. După ce zăbovi o vreme șezând în prag, Chilon se simți cuprins de frig. Se ridică și, convingându-se că nu pierduse punga căpătată de la Vinicius, se îndreptă cu un pas mai domol spre râu.
„Poate c-am să dau pe undeva de cadavrul lui Croton — își zise el. — O, zei! Ligianul ăsta, dacă-i om, ar fi putut să câștige milioane de sesterți într-un an. Dacă l-a sugrumat pe Croton ca pe un cățel, cine ar mai putea să i se împotrivească? Pentru fiecare reprezentație în arenă i s-ar fi plătit greutatea lui în aur. El o păzește mai bine pe fata asta decât Cerberul Infernului. Dar să-l înghită iadul! Nu vreau să am de-a face cu el. Prea are oase tari! Totuși, ce să fac? S-a întâmplat ceva îngrozitor.
Dacă el lui Croton i-a frânt oasele, atunci fără îndoială că și sufletul lui Vinicius se tânguie pe undeva pe deasupra acestei case blestemate, așteptând înmormântarea. Pe Castor! Doar e un patrician, prieten cu împăratul, rudă cu Petronius, un nobil cunoscut în întreaga Romă și-i tribun militar. Moartea lui n-are să treacă neobservată… Dacă m-aș duce la tabăra pretorienilor sau la vigili?…”
Tăcu și începu să reflecteze, însă imediat spuse:
„Vai mie! Cine l-a adus la casa asta dacă nu eu?… Liberții și sclavii lui știau c-am venit adesea la el, iar unii știu și în ce scop. Ce-are să se întâmple dac-au să mă acuze că dinadins l-am atras aici să fie ucis? Chiar dac-o să dovedesc la judecată că nu i-am dorit moartea, vina tot asupra mea are să cadă… Și doar e un patrician. În niciun caz n-aș scăpa nepedepsit. Iar dac-aș fugi din Roma și m-aș ascunde, departe, atunci aș trezi și mai multe bănuieli.”
Oricum o sucea, ieșea rău. Îi rămânea doar să aleagă răul cel mai mic. Roma era un oraș enorm și totuși Chilon se simțea la strâmtoare. Oricare altul s-ar fi putut duce direct la prefectul vigililor să povestească ce s-a întâmplat și chiar dac-ar cădea vreo bănuială asupra lui, putea aștepta liniștit cercetările. Trecutul lui Chilon însă era atât de tenebros, încât orice cunoștință mai apropiată fie cu prefectul orașului, fie cu prefectul vigililor, i-ar fi pricinuit încurcături serioase și ar fi îndreptățit orice bănuială din partea autorităților.
Pe de altă parte, dacă ar fugi, Petronius ar fi convins că Vinicius a fost trădat și ucis în urma unui complot. Petronius e om puternic, care are la dispoziție poliția din întregul imperiu și care n-ar precupeți nimic să-i găsească pe vinovați fie și la capătul pământului. Chilon se întrebă dacă n-ar fi mai bine să se ducă direct la el și să-i povestească ce s-a întâmplat. Da! Asta era soluția cea mai bună. Petronius era un om cumpănit și Chilon putea fi sigur măcar că are să-l asculte până la capăt. Petronius, care cunoștea povestea de la începuturile ei, are să creadă mai ușor în nevinovăția lui Chilon decât prefecții.
Ca să mergi la el însă, trebuia să știi precis ce se întâmplase cu Vinicius, iar Chilon nu știa. Adevărat că-l văzuse pe ligian furișându-se spre râu cu cadavrul lui Croton în spinare, dar nimic mai mult. Vinicius putea să fie mort, dar tot așa de bine putea să fie și numai rănit sau prizonier. Abia acum se gândi Chilon că creștinii n-ar îndrăzni în niciun caz să omoare un om atât de puternic, un curtean și înalt demnitar militar. O asemenea faptă putea atrage asupra lor persecuții generale. Era mult mai probabil să-l fi oprit cu forța ca să-i dea timp Ligiei să se ascundă din nou în altă parte.
Ideea aceasta îi aduse puțin curaj.
„Dacă balaurul ăsta ligian nu l-a sfâșiat în primul moment de furie, atunci e viu. Dacă-i viu, atunci are să mărturisească el singur că nu l-am trădat. Atunci nu numai că nu mă amenință nimic, dar (o, Hermes, poți să te aștepți din nou la două junci!) în fața mea se deschide un nou câmp de acțiune… Pot să-i dau de știre unuia dintre liberți, unde să-l caute pe stăpân. Dacă se va duce la prefect sau nu, asta-i treaba lui, numai eu să nu mă duc acolo… Pot să merg de asemenea la Petronius și să contez pe o răsplată… Am căutat-o pe Ligia, acum am să-l caut pe Vinicius, pe urmă din nou pe Ligia… Totuși trebuie să știu mai întâi dacă-i viu ori mort.”
Se gândi să se ducă la noapte la brutarul Demas și să întrebe de Ursus. Renunță însă imediat la ideea asta. Prefera să n-aibă nimic de-a face cu Ursus. Avea tot dreptul să presupună că dacă Ursus nu l-a omorât pe Glaucus, fără îndoială a fost prevenit de vreunul dintre mai marii creștinilor, căruia i-o fi mărturisit planul său, că-i lucru necurat la mijloc și că-i uneltirea vreunui trădător. De altfel, numai gândindu-se la Ursus, pe Chilon îl treceau sudorile.
Își propuse în schimb ca diseară să-l trimită pe Euricius după vești la casa unde se petrecuse accidentul. Deocamdată, avea nevoie să mănânce, să facă o baie și să se odihnească. Noaptea nedormită, drumul până la Ostrianum și fuga din Transtiberim îl osteniseră peste măsură.
O singură bucurie îi mai rămăsese: avea două pungi. Una pe care i-o dăduse Vinicius acasă și a doua pe care i-o aruncase la întoarcerea de la cimitir. Se hotărî, drept consolare pentru toate emoțiile prin care trecuse, să mănânce mai mult și să bea un vin mai bun ca de obicei.
Când, în sfârșit, sosi ora de deschidere a cârciumilor, își îndeplini hotărârea cu atâta râvnă, încât uită de baie. Mai presus de orice dorea să doarmă. Nevoia de somn era atât de mare, încât se întoarse, clătinându-se la tot pasul, la locuința sa din Subura, unde-l aștepta sclava cumpărată cu banii lui Vinicius.
Intrând în cubiculum-ul întunecos ca o vizuină de vulpe, se prăvăli în așternut și adormi într-o clipă.
Se trezi abia seara. Mai bine zis îl trezi sclava, spunându-i să se scoale, că îl caută cineva și vrea să-l vadă neîntârziat.
Chilon, mereu în gardă, se dezmetici într-o clipă, își puse în grabă mantia cu glugă și, poruncindu-i sclavei să se dea la o parte, se uită mai întâi cu grijă afară.
Și încremeni! Prin ușa de la cubiculum zări statura uriașă a lui Ursus.
Când îl văzu, simți cum i se taie picioarele, cum inima i se oprește în piept, cum fiori de gheață îi cutreieră spinarea ca niște roiuri de furnici… O vreme nici nu putu să vorbească. Pe urmă, clănțănind din dinți, gemu:
— Syra! Nu sunt… nu cunosc… pe acest… om bun…
— I-am spus că ești acasă și că dormi, stăpâne — răspunse fata —, însă el a cerut să te trezesc.
— O, zei!… Am să poruncesc să te…
Atunci, Ursus, săturându-se să mai aștepte, se apropie de ușă și, aplecându-se, vârî capul înăuntru.
— Chilon Chilonides! — zise el.
— Pax tecum{106}! Pax, pax! — răspunse Chilon. — O, cel mai bun dintre creștini! Da! Sunt Chilon, dar e o greșeală… Nu te cunosc!
— Chilon Chilonides — repetă Ursus. — Stăpânul tău, Vinicius, te cheamă să mergi la el împreună cu mine.
Note
{106} Pace ție!