La rândul său, nici Vinicius nu putea înțelege ceea ce se petrecuse și în fundul sufletului era tot atât de mirat ca și Chilon. Faptul că oamenii aceștia se purtaseră bine cu el și, în loc să se răzbune, îi oblojiseră rănile, îl explica mai puțin prin învățătura pe care o recunoșteau și mai mult prin intervenția Ligiei și într-o mare măsură prin situația sa importantă. Purtarea lor cu Chilon însă întrecea orice limită a posibilității omenești de a ierta.
Se întrebă și el de ce nu l-au ucis pe grec. Ar fi putut s-o facă fără teamă de pedeapsă. Ursus l-ar fi îngropat în grădină sau l-ar fi aruncat noaptea în Tibru. În vremea aceea, când însuși împăratul ieșea noaptea la încăierări și ucidea, cadavrele aruncate de apă dimineața la mal deveniseră un lucru obișnuit și nimeni nu mai cerceta de unde vin. După părerea lui Vinicius, creștinii greșiseră lăsându-l să plece viu pe Chilon.
Mila nu era cu totul străină lumii căreia îi aparținea tânărul patrician. Doar atenienii îi ridicaseră un altar și multă vreme se împotriviseră introducerii în Atena a luptelor gladiatorilor. Se întâmpla și la Roma să fie iertați cei învinși. Calicratus, regele britanilor, care fusese luat prizonier, primise avuții de la Claudius și trăia liber în oraș.
Să răzbuni însă o nedreptate care ți s-a făcut i se părea lui Vinicius, ca și altora, un lucru drept și justificat. Să renunți la răzbunare era de neconceput pentru el. Adevărat că la Ostrianum auzise predicându-se că trebuie iubiți chiar și dușmanii, dar asta i se păruse o teorie fără urmare în viață. Presupuse că nu l-au omorât pe Chilon poate pentru că aveau o sărbătoare care-i oprea sau pătrarul lunii nu le era prielnic. Auzise că există asemenea intervale de timp în care diferite popoare n-au voie nici război să înceapă.
Atunci de ce nu l-au dat pe grec pe mâna justiției? De ce-a spus Apostolul că și dacă ți-ar greși cineva de șapte ori să-l ierți de șapte ori? De ce Glaucus i-a spus lui Chilon: „Să te ierte Dumnezeu, așa cum iert și eu”? Doar nici nu se putea imagina un rău mai mare decât cel pe care i-l făcuse Chilon. Mânia clocoti în pieptul lui Vinicius numai gândindu-se cum ar fi procedat cu unul care ar fi omorât-o pe Ligia. Răzbunarea lui ar întrece-o pe-a zeilor din Infern. Iar Glaucus l-a iertat! Ursus l-a iertat de asemenea, el, care ar fi putut să omoare în Roma pe cine ar fi vrut, fără să se aștepte la pedeapsă, fiindcă n-avea decât să-l omoare pe regele din pădurea Dianei{108} și să-i ia locul… Oare acestui om care l-a înfrânt pe Croton i-ar putea rezista gladiatorul care deținea această demnitate, obținută numai prin uciderea „regelui” anterior?
La toate întrebările acestea răspunsul era unul singur. Ei nu ucideau pentru că aveau o bunătate cum nu mai fusese până atunci pe lume și o nețărmurită dragoste de oameni, care te făcea să uiți de tine și de nedreptățile îndurate, să nu ții seama de fericirea și de necazul tău și să trăiești pentru alții.
De răsplata pe care oamenii aceștia aveau s-o primească pentru asta, Vinicius auzise în Ostrianum, însă mintea lui nu înțelegea. În schimb, își dădea seama că o astfel de viață pământească, în care trebuie să renunți la avuție și plăcere în favoarea altora, trebuie să fie mizeră. De aceea, gândindu-se la creștini, alături de mirare și milă simți o undă de dispreț. I se părură niște oi, sortite a fi, mai devreme sau mai târziu, hrană pentru lupi, iar firea lui romană nu-i permitea să aibă respect pentru cei care se lăsau mâncați.
Oricum, îl izbise un lucru. Îndată după plecarea lui Chilon, văzu oglindindu-se pe toate fețele lumina unei mari bucurii. Apostolul se apropie de Glaucus și, punându-și palma pe capul lui, spuse:
— Christos a învins în tine!
Iar acesta ridică ochii spre cer, transfigurat de fericire. Vinicius, care putea să înțeleagă doar bucuria răzbunării împlinite, se uită la el cu ochii arși de febră ca la un nebun. Văzu apoi, revoltat, cum Ligia își lipește buzele ei de prințesă de mâna acestui om care arăta ca un sclav și deodată avu impresia că ordinea lucrurilor în lumea asta a fost răsturnată.
Veni pe urmă Ursus și povesti cum l-a scos pe Chilon în stradă și cum l-a rugat să-l ierte pentru vătămarea care i-ar fi putut-o pricinui, strângându-l prea tare. Apostolul îl binecuvântă și pe el, iar Crispus declară că ziua de azi le-a adus o mare victorie. Când auzi că asta-i o victorie, în mintea lui Vinicius lucrurile se încâlciră cu totul.
Când Ligia, după puțin timp, îi dădu din nou o băutură răcoritoare, o prinse ușor de mână și-o întrebă:
— Și tu m-ai iertat pe mine?
— Suntem creștini. Nu ne este îngăduit să păstrăm ură în suflet.
— Ligia — spuse el atunci —, oricine-ar fi zeul tău, am să-l cinstesc, sacrificând o sută de boi pe altarul lui, numai pentru că-i al tău.
Ea răspunse:
— Ai să-l cinstești în sufletul tău, când ai să-l iubești.
— Numai pentru că este al tău… — repetă Vinicius. Vocea lui suna din ce în ce mai moale.
Și, sleit de puteri, coborî pleoapele.
Ligia ieși, însă se întoarse curând și, oprindu-se lângă pat, se aplecă spre el să vadă dacă doarme. Vinicius simți apropierea ei și, deschizând ochii, zâmbi. Ea își lăsă ușor degetele peste pleoapele lui, îndemnându-l la somn. Bucuria îl înecă pe Vinicius și deodată se simți și mai bolnav. Și așa era într-adevăr.
Venise noaptea și febra i se întețise, împiedicându-l să adoarmă. Întorcea privirile după Ligia oriunde s-ar fi aflat ea.
Pe jumătate treaz, vedea și auzea tot ce se petrecea în jur și deodată cădea într-o stare de delir, în care realitatea se amesteca cu vedenii. I se părea la un moment dat că se află într-un cimitir vechi, părăsit. Acolo, într-un templu în formă de turn, era preoteasă Ligia. N-o pierdea din ochi.
Și o văzu în vârful turnului, cu o lăută în mâini, în plină lumină, asemenea acelor preotese din Orient, care cântau noaptea imnuri în cinstea lunii. Urca din greu pe scări înguste și răsucite ca s-o răpească. În urma lui se târa Chilon, clănțănind din dinți de spaimă și repetând într-una: „Nu face asta, stăpâne, că-i preoteasă… El o să se răzbune…” Vinicius nu știa cine-i El, însă știa că-i pe cale să comită un sacrilegiu și se temea și dânsul.
Însă când ajunse la balustrada care împrejmuia platforma din vârful turnului, lângă Ligia apăru Apostolul cu barbă argintie și spuse: „Să nu ridici mâna asupra ei, ea este a mea.” Pe urmă porni împreună cu ea pe raza lunii, ca pe un drum durat spre cer, iar el, Vinicius, întinzând mâinile spre ei, începu să-i implore să-l ia și pe el cu dânșii.
Aici se trezi, își reveni și începu să privească înaintea lui. Focul din vatra înaltă a căminului abia mai pâlpâia, dând însă destulă lumină. Ei stăteau cu toții în fața focului, încălzindu-se, căci noaptea era friguroasă, iar în cameră era cam răcoare. Vinicius le vedea răsuflarea aburind. În mijloc ședea Apostolul; la picioarele lui, pe un scăunel scund, Ligia; mai departe, Glaucus, Crispus, Miriam; iar mai la margini, de o parte, Ursus, de cealaltă, Nazarius, fiul lui Miriam, un băiat tânăr cu o față foarte frumoasă și cu părul lung și negru, lăsat până pe umeri.
Ligia și ceilalți ascultau cu ochii îndreptați spre Apostol, care vorbea în șoaptă. Privind la el, Vinicius simți un fel de teamă superstițioasă, nu cu totul străină de groaza care-l înfiorase în timpul coșmarului. Se gândi că visul îi destăinuise adevărul, că bătrânul venise de pe cine știe ce țărmuri îndepărtate ca s-o ia într-adevăr pe Ligia și s-o ducă undeva pe căi necunoscute. Era convins că bătrânul vorbește despre el, sfătuindu-i poate pe ceilalți cum să-l despartă de ea. Lui Vinicius i se părea imposibil să se mai vorbească și despre altceva în casa asta. Își încordă auzul ca să asculte cuvintele lui Petru.
Se înșelase: Apostolul vorbea din nou despre Christos.
„Ei trăiesc numai cu numele acesta!” — se gândi Vinicius.
Bătrânul povestea despre prinderea lui Christos.
Au venit un detașament și slugile preoților ca să-l prindă. Când Mântuitorul îi întrebă pe cine caută, ei răspunseră: „Pe Isus din Nazaret!” El le spuse: „Eu sunt!” și au căzut cu toții la pământ și n-au îndrăznit să ridice mâna asupra Lui și numai după ce El îi întrebă a doua oară Îl prinseră.
Apostolul făcu o scurtă pauză și, întinzând mâinile spre foc, continuă:
— Era o noapte rece ca și acum. Inima clocotea în pieptul meu. Am scos sabia să-L apăr și i-am retezat urechea unei slugi a arhiereului. L-aș fi apărat cu prețul vieții, dacă nu mi-ar fi spus: „Pune sabia în teacă. Să nu beau oare paharul pe care mi l-a dat Tatăl?”… Atunci l-au luat legat…
Spunând acestea, își îngropă fruntea în palme și tăcu, vrând să-și rânduiască amintirile înainte de a continua. Ursus, nemaiputându-se abține, se ridică brusc, scormoni cu vătraiul focul din vatră, stârnind scântei și ațâțând flacăra care țâșni mai vie. După aceea se așeză și spuse:
— Orice s-ar fi întâmplat, eu… hei!…
Amuți brusc, fiindcă Ligia își duse degetul la buze. Răsufla greu, cuprins de revoltă. Era întotdeauna gata să sărute picioarele Apostolului, acum însă nu-l putea aproba. Dacă ar fi fost să ridice cineva mâna asupra Mântuitorului de față cu el, dacă s-ar fi aflat el acolo, în noaptea aceea, vai, ar fi zburat surcele din soldați și din slugile preoților… Ochii i se umplură de lacrimi de durere și obidă.
Se gândi că nu singur l-ar fi apărat pe Mântuitor, ci i-ar fi chemat în apărarea lui pe ligieni, care sunt bărbați voinici. Și se mai gândi, întristat, că, procedând astfel, ar fi dovedit lipsă de ascultare față de Mântuitor și l-ar fi împiedicat să mântuiască lumea.
Și nu-și mai putea reține lacrimile.
După puțin timp, ridicând iarăși fruntea, Petru continuă să povestească. Vinicius fu iarăși cuprins de delir. Ceea ce auzea acum se învălmășea cu ceea ce Apostolul povestise în ajun la Ostrianum, despre apariția lui Christos pe malul Mării Tiberiadei. Văzu o barcă pescărească plutind pe o apă întinsă. În barcă se aflau Petru și Ligia. El înota din răsputeri după ei, însă durerea din umărul fracturat îi împiedica mișcările și nu reușea să-i ajungă. Valuri înalte, bătute de furtună, îl orbeau și începu să se scufunde, strigând, deznădăjduit, după ajutor. Atunci Ligia îngenunche în fața Apostolului, care întoarse barca și îi întinse o vâslă. Apucându-se de vâslă, urcă ajutat de ei în barcă și, epuizat, căzu pe fundul ei.
Apoi se ridică în picioare și văzu o mulțime de oameni înotând după barcă. Valurile acopereau cu spumă capetele lor. Unora nu li se mai vedeau decât mâinile. Petru însă îi salva unul după altul, luându-i în barcă, care, ca printr-o minune, se tot lărgea. Curând barca fu plină de o mulțime tot atât de numeroasă ca și în Ostrianum, iar numărul oamenilor continua să sporească. Vinicius se mira cum pot încăpea și se temu să nu se scufunde. Ligia îl liniști, arătându-i țărmul îndepărtat spre care pluteau.
Acum, în visul lui Vinicius se amestecară imagini din povestea auzită la Ostrianum din gura Apostolului, despre apariția lui Christos pe malul lacului. Văzu și Vinicius în lumina de pe mal o siluetă spre care Petru îndrepta barca. Pe măsură ce se apropiau de lumină, vremea se potolea, apa se liniștea.
Mulțimile începură să cânte un imn mângâietor; aerul se umplu de parfum de nard. În apă se oglindea curcubeul, parcă ar fi răsărit din adâncuri crini și trandafiri și, în sfârșit, barca se lipi lin cu prora de nisip. Atunci Ligia îl luă de mână și-i spuse: „Vino, te voi conduce!” Și îl conduse în lumină.
Vinicius se trezi din nou. Visul însă se destrămă încet, așa că nu-și redobândi dintr-o dată luciditatea. O vreme mai stărui senzația că se află pe lac, înconjurat de mulțimi. Fără să știe de ce, începu să caute pe Petronius, mirându-se că nu-l găsește. Lumina răspândită din vatra căminului, lângă care nu se mai afla nimeni, îl trezi de-a binelea. Trunchiurile de măslin ardeau leneș în cenușa roză, în schimb lemnele de pin despicate, probabil puse de curând pe jăratec, aruncau flăcări mari și în lumina lor Vinicius o văzu pe Ligia care ședea nu departe de patul lui.
Prezența ei îl tulbură până în adâncul sufletului. Își aminti că Ligia petrecuse noaptea din ajun în Ostrianum, că pe urmă toată ziua îl îngrijise, iar acum, când toată lumea se dusese la culcare, ea singură veghea lângă patul lui. Era ușor de ghicit că-i obosită, căci sta nemișcată, cu ochii închiși. Vinicius nu putea să-și dea seama dacă e adormită sau numai cufundată în gânduri.
Privi la profilul ei, la genele plecate, la mâinile împreunate pe genunchi și în mintea lui păgână începea să se aleagă anevoie ideea că, pe lângă frumusețea goală grecească și romană, plină de sine și mândră de formele ei, mai există pe lume și o altă frumusețe, nouă, pură, care vine din suflet.
Nu ajunse până acolo încât s-o numească creștină. Gândindu-se însă la Ligia, nu mai putea s-o despartă de religia pe care ea o adoptase. Înțelese că, după ce ceilalți se duseseră la odihnă, Ligia, pe care el o nedreptățise, rămase să vegheze lângă el, tocmai pentru că așa-i cerea religia ei. Gândul acesta, trezindu-i admirația pentru religia ei, îl și nemulțumi.
Ar fi preferat ca Ligia să rămână din dragoste pentru el, pentru chipul și ochii lui, pentru trupul lui statuar, pentru care îl îndrăgiseră destule frumoase ale Greciei și Romei.
Dintr-o dată însă își dădu seama că dacă ea ar fi ca alte femei, i-ar lipsi ceva la ea. Se mira de sine și nu mai știa ce se petrece cu el. Descoperea în propriul său suflet simțiri noi, necunoscute, străine lumii în care trăise până atunci.
Între timp, ea deschisese ochii. Observând că Vinicius se uită la ea, se apropie de patul lui și spuse:
— Sunt aici.
El răspunse:
— Am văzut în vis sufletul tău.
Note
{108} Nemus Dianae — pădurea zeiței Diana în apropiere de Aricia. Preotul însărcinat cu paza „ramurii de aur” din stejarul sacru purta numele de rege și nu putea fi înlocuit decât de acela care izbutea să-l ucidă în luptă.